Elita discreta pro România


ELITA DISCRETA PRO ROMANIA

Este elita formata din acele personalitati de exceptie si independente fata de sistemul de aici , dar care cunosc si inteleg Romania si problemele ei , sau chiar cunosc limba romana , inteleg spiritualitatea romaneasca si in mod dezinteresat , onest si responsabil fac pentru Romania poate mai mult decat reprezentatii ei formali si elitele ei oficiale :

Principele Charles , Dr. Peter Gross , Jean Lauxerois, Steven van Groningen, Leslie Hawke, Peter Damian Hurley

Thursday, March 31, 2016

Istoria ca viitor

"Satanizarea națiunii are ca victime tradiția și mândria moștenirii din bătrâni"
Ana Blandiana



ISTORIA CA VIITOR 

Discursul doamnei Ana Blandiana  de acceptare a titlului de Doctor Honoris Causa, pe care i l-a acordat Universitatea "Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca

Aș vrea ca să încep rugându-vă să nu priviți ca pe o întâmplare stranie faptul că un scriitor ca mine vine să vă vorbească despre istorie. Numai din perspectiva finală a ultimului secol, care a apropiat poezia mai mult de joc decât de religie, acest lucru poate să apară nefiresc. În Grecia preclasică, dimpotrivă, aezii erau purtătorii din generație în generație ai memoriei colective, devenită în egală măsură poem și istorie, iar în mitologie Memoria – Mnemosine – era mama tuturor muzelor. 
    Titlul alocuțiunii pe care am pregătit-o pentru acest prilej solemn – pe care n-aș fi îndrăznit să-l visez niciodată în lungii ani în care singura mea speranță fără măsură era să devin studentă a acestei prestigioase universități – este Istoria, ca viitor, ceea ce nu înseamnă că voi îndrăzni să mă erijez în istoric și să prezint sub acest titlu un studiu ci, mai degrabă, sau chiar dimpotrivă, îi voi permite scriitorului care sunt să privească istoria ca pe o sursă de subiective proiecte de trecut, cu atât mai tulburătoare cu cât reușesc să-și întindă umbrele până la noi și mai departe. 
Faptul că Facultatea de Studii Europene este cea care a avut inițiativa onoarei care mi se face azi - initiativă careia i s-au alăturat atât Facultatea de Litere,cât și cea de Istorie și Filozofie - m-a determinat să aleg ca arie a meditației nu țara, ci continentul căreia îi aparținem și care de altfel este mai în cumpănă și mai amenințat azi decât alteori.
     Nu există nici o îndoială că omenirea de azi este în criză. Dar există, oare, un singur moment al lungii sale istorii când să nu fi fost? Etimologic, în greaca veche cuvântul criză vine din verbul krinein care înseamnă a judeca, a analiza. Acest sens și consecințele sale fiind de altfel și partea de câștig a încercării. Dacă în acest moment Europa își vede puse sub semnul întrebării toate principiile - care au făcut-o să fie ceea ce este și pe care a făcut tot ce-a putut nu numai să le respecte ea însăși, ci să convingă și pe ceilalți să le respecte - ea este obligată să se oprească din goana irațională a profitului și progresului („un elan vers le pire”, spunea Cioran), să tragă aer în piept și să se judece, să se analizeze, să privească în trecut ca într-o oglindă retrovizoare – în care șoferul vede pe cine a depășit și cine intenționează să-l depășească - pentru a putea înainta corect. De altfel, Winston Churchill spunea: „Mă uit în trecut ca să am perspectiva drumului pe care îl am de urmat”. 
     Iar în nesfârșitul trecut crizele se înșiră ca mărgelele pe ață, una după alta, dar nu una lângă alta, despărțite între ele de nodurile aței, de scurte perioade de pace, de liniște, care se văd, privind în urmă, fericite, aproape miraculoase. Atlantida, epoca lui Pericle, imperiul lui Augustus, „la belle epoque”, anii '60 ai secolului 20. Mărgelele nu sunt de aceeași mărime și unele au forța să se înșire din nou, să revină, iar altele nu. Iar timpul nu mai are răbdare și dă tot mai mult senzația unui mixer care se învârte din ce în ce mai repede și amenință să se oprească prin explozie. Iată, n-au trecut decât 25 de ani de când aveam sentimentul că s-a încheiat un capitol din istoria omenirii și ceea ce trăim pare să spună că tot noi vom fi martorii încheierii capitolului următor. Etape care în trecutul imemorial duraseră milenii și în istoria civilizației noastre secole, abia dacă se-ntind acum peste câteva zeci de ani. 
     Un lucru este sigur: că istoriei recente începe să-i lipsească nu numai răbdarea, ci și fantezia. Tot mai mult ceea ce ni se întâmplă are aerul unei operațiuni copy-paste, a unei reluări abia dacă într-o nouă interpretare. Trăim catastrofe și tragedii cu un obositor sentiment de deja-vu, ca și cum ni s-ar fi dat o istorie second hand. 
     Nu e un secret pentru nimeni că epoca noastră seamănă izbitor cu cea de la sfârșitul imperiului roman. Același aer de sfârșit de sezon, de putere, de lume. Să ne amintim: Romanii nu mai credeau în proprii zei și nici nu mai știau bine care sunt aceia, pierduți în mulțimea de zei împrumutați de la popoarele pe care le cuceriseră. De altfel, romanii înșiși se mai regăseau cu greu în mulțimea de neamuri cucerite care lunecaseră spre centru, cucerindu-l. Pe vremea pătrunderii creștinismului, Roma se pare că nu avea mai mult de 60.000 de romani la o populație de un milion de locuitori , ceilalți erau veniți din alte regimuri ale globului. Nu mă refer aici la popoarele migratoare, ci la procesul chimic de amestec al raselor și etniilor pe care l-a presupus uriașul melting pot rezultat din cuceririle succesive ale Romei, devenită victima propriilor ei victorii. Astăzi 50% din populația Londrei este neengleză, iar în suburbiile Parisului sau ale Rotterdamului trebuie să îți repeți unde ești pentru a nu uita că te afli în Europa. În mod evident, în antichitate, ca și acum, cei cuceriți reușesc să cucerească, vechile colonii ocupă încet-încet centrul pe care în cele din urmă reușesc să-l dizolve printr-o subtilă subversiune, în care mentalitățile, credințele, tradițiile diferite sunt arme mai puternice decât armele propriu-zise, mai ales când foștii cuceritori nu și le mai respectă și chiar nu și le mai amintesc pe ale lor. Și pentru că se vede cu ochiul liber cum istoria se repetă, n-ar trebui decât să înțelegem ce a fost pentru a descoperi ce va fi. 
     Globalizarea nu este o descoperire a secolului 21. De-a lungul istoriei, de la hitiți, perși, babilonieni, fenicieni, greci, romani și până la imperiul britanic sau cel sovietic, fiecare mare putere a încercat să se mondializeze și a făcut-o pe măsura forțelor ei și a dimensiunilor cunoscute ale lumii. Alexandru cel Mare și Cezar au fost cei doi europeni care au avut ambiția și curajul să amestece populațiile lumii cunoscute, schimbându-le obiceiurile, înlocuindu-le limbile, infuențându-le religiile, transformându-le pentru a le stăpâni sau chiar stăpânindu-le pentru a le transforma. Astăzi nu se cunosc numele celor care au hotărât amestecul: în mod paradoxal democratizându-se și liberalizându-se, noțiunea de putere a devenit tot mai ocultă, iar dimensiunile ei, care nu mai sunt la scară umană, o împiedică să se personalizeze. Dar chiar dacă ar fi vorba de un proces obiectiv, determinat de progresul tehnic, satul planetar strângând la un loc nu numai informații, ci și populații, asta nu înseamnă că nu există o premeditare mai mult sau mai puțin vinovată, chiar dacă numai pentru faptul că îndrăznește să se joace de-a Dumnezeu. Un joc început odată cu turnul Babel, sfârșit mereu prost și reluat mereu, care pentru noi are ca gen proxim imperiul roman spulberat în cele din urmă de migrațiunea popoarelor. 
     Tot ce i se întâmplă Europei în ultima jumătate de an este, dincolo de motivațiile de ordin politic, adesea oculte, un prilej de obligatorie meditație asupra ei însăși, asupra condiției ei spirituale, acoperită, și aproape pierdută din vedere, în umbra groasă a obsesiei intereselor materiale. O gravă interogație asupra definiției ei. Este evident că în implacabila ciocnire a civilizațiilor, Europa pierde văzând cu ochii nu pentru că nu are resurse, ci pentru că nu are credință. Și nu mă refer numai la credința în Dumnezeu, deși evident și despre asta e vorba, ci pur și simplu la puterea de a crede în ceva. Încleștarea dintre unul care crede cu tărie în adevărul credinței sale, oricât de aberant ar fi acel adevăr, și unul care se îndoiește de adevărul idealurilor sale, oricât de strălucitoare, se va termina întotdeauna cu victoria primului. 
     Ceea ce spun nu este o pledoarie pentru fanatism, ci una pentru încredere și fermitate. Să ne amintim dezbaterile de acum nu mulți ani în urma cărora Uniunea Europeană a optat să refuze sintagma „rădăcinile creștine al Europei”, infirmându-și astfel propria istorie și propria definiție culturală. Ni se va răspunde că Europa crede în libertate. E adevărat. Dar libertatea este o noțiune cu margini nesigure, în stare să producă orice, dar nu și să scuze orice. Din nefericire părinții democrației, când au scris Carta Drepturilor Omului, au uitat să scrie și o Cartă a datoriilor omului. „Unde nu este datorie, nu este drept, spunea Carol I, și unde nu este ordine nu este libertate”. Ordinea europeană odată sfărâmată sub pașii milioanelor de emigranți, libertatea Europei va rămâne o formă periculoasă cu un fond tot mai inexistent. 
     Îmi amintesc cât de impresionată am fost când l-am auzit pe Lech Walesa mărturisind că, după ce ani de zile muncitorul care a fost a luptat pentru libertate, a descoperit, devenit președinte, că de libertate răul profită mai mult decât binele. Și nu pot să mă împiedic să consider acest tip de concluzie explicația faptului că țările membre ale Uniunii Europene, care au trecut prin experiența traumatizantă a comunismului, sunt mai reticente, mai suspicioase și mai sceptice decât colegele lor occidentale, a căror corectitudine politică învățată de decenii pe de rost se întinde iresponsabilă între egoism și naivitate. Deceniile de represiune sălbatic organizată și de savante și diabolice manipulări i-au învățat pe estici să caute și să descopere răul programat, oricât de înșelătoare i-ar fi aparențele. 
    Dar dincolo de argumentele convingătoare ale programării refugiului ca invazie și dincoace de suspiciune, – privind nesfârșitele șiruri de oameni obosiți, cu copiii adormiți în brațe mergând de-a lungul liniilor ferate ale unui continent străin – nu poți să nu fii sfâșiat de compasiune, iar obligația de a-i ajuta să nu devină o nevoie nu numai a lor, ci și a noastră, respectând astfel nu doar drepturile omului, ci și legea infinit mai veche și mai adâncă a iubirii aproapelui și chiar a întoarcerii celuilalt obraz. Indiferent cine, și indiferent în cât de vinovat scop, a bătut gongul acestui exod, noi nu avem dreptul la indiferență nici față de această suferință omenească, nici față de explicațiile producerii ei. Pentru că aceste sute și sute de mii de oameni rătăciți pe drumurile lumii nu suferă doar de pierderea casei, de oboseală, de foame și de frig, ci și de manipulare, de îndoctrinare, de fanatizare, iar aceasta îi face și mai victime, de două ori victime. Și chiar dacă știm că a fi victimă nu e un certificat de bună purtare, ci rezultatul dramatic al unui raport de forțe niciodată nevinovate, știm și că nu avem dreptul să nu ne pese și că trebuie să găsim soluții atât pentru salvarea lor, cât și pentru salvarea noastră. Iar faptul că ne stârnesc compasiunea nu ne poate împiedica să ne stârnească neliniștea și aprehensiunea. În condiții mai mult sau mai puțin similare, Imperiul Bizantin și Imperiul Roman de Apus au plătit tribut popoarelor care lunecau spre ele, reușind să le oprească la limes și amânând astfel mersul implacabil al istoriei cu câteva sute de ani. Dar tot cenzurându-ne istoria am ajuns să nu o mai cunoaștem. 
   Dacă acceptăm, că actuala perioadă istorică seamănă în multe privințe cu perioada prăbușirii imperiului roman, atunci – ducând comparația mai departe pe un teren de o consistență oarecum diferită – putem accepta că fenomenul pe care a reprezentat creștinismul în căderea unuia, reprezintă lupta pentru drepturile omului azi. Diferențele dintre Noul Testament și Declarația Universală a Drepturilor Omului sunt prea mari pentru ca paralela să nu apară riscantă și, totuși, există două asemănări care o mențin în planul logic. Acestea sunt altruismul și capacitatea lor de a se lăsa manipulate. N-o să insist asupra comparației și n-o să vorbesc despre transformările pe care le-a suferit creștinismul primitiv devenind religie de stat, dar nu pot să nu subliniez că nu există moment mai greu în viața unei idei decât acela în care ea pare că învinge și nu există idee mai disponibilă manipulării decât o idee victorioasă. Aproape religie și mai mult decât politică, corectitudinea politică a trecut drepturile omului de la condiția de credință la aceea de dogmă, o dogmă care, ca orice dogmă, evoluează în afara spiritului critic și poate deveni, în situații neobișnuite, amenințătoare. În actualele condiții, potrivit Cartei Drepturilor Omului, Europa ar trebui să primească pe toată lumea, dar dacă ar primi pe toată lumea, Europa s-ar dizolva în propriul ei demers și ar înceta să mai fie Europa. Ceea ce uită cei cărora o asemenea aserțiune li se pare extremistă este că Europa este cea care a scris Carta Drepturilor Omului și, în măsura în care Europa dispare, odată cu ea dispar și drepturile omului. 
    Un exemplu major al istoriei ca viitor pornește de la întrebările legate de political correctness, un termen care se folosește în general în engleză pentru că tradus și-ar pierde încărcătura ironică pe care citările o conțin. Corectitudinea politică pare o locuțiune mai benignă, care poate fi discutată, căreia i se pot pune întrebări (cine a stabilit-o? în ce scop? respectarea ei face lumea mai comprehensibilă? omul mai bun?) în timp ce political correctness este pur și simplu un ordin care nu se discută, ci se execută, iar cei ce nu o fac trebuie să se pregătească să tragă consecințele. Mi-ar fi greu să precizez data cât de cât exactă de când acest dictat politico-intelectual a început să funcționeze. E clar însă că e vorba de o perioadă de dinainte de 1989 și că, la data respectivă, noi nu numai că aveam alte probleme și priorități, dar eram prea terorizați de cenzura, devenită cenzură interioară, și prea fascinați de strălucirea libertății occidentale, pentru ca să observăm pete în soarele ei.
     O dată cu libertatea, însă după acomodarea cu lumina a ochilor exersați de decenii să-și ascută privirea în întuneric, s-a constat că cei ce cunoscuseră dogmatismul de tip totalitar puteau fi convinși mult mai greu decât intelectualii occidentali să accepte un alt tip de dogmatism, oricât de nobile i-ar fi fost intențiile. La urma urmei și comunismul a fost materializarea tragică a unei frumoase utopii. Political correctness nu era pentru estici decât o altă formă a cenzurii interioare, pe care am considerat-o întotdeauna mai periculoasă decât cenzura pur și simplu. Și ce era mai grav era faptul că, o dată cu insistențele dresării după niște reguli care te împiedicau să le judeci, apărea bănuiala că istoria poate să se repete, că, iată, un sâmbure al vechii societăți – interdicția de a judeca singur cu propriul cap lumea prin care treci – fusese implantat în visatele grădini ale viitorului, care riscau astfel să se umple de bălăriile trecutului. Mi-a plăcut întotdeauna să cred că istoria nu face marche arrière, dar descopeream acum că – mai derutant încă – nu era vorba despre o întoarcere ilicită în trecut, ci de prezența congenitală a germenilor trecutului în viitor. 
     O altă temă pe care prezentul o preia din istorie, istoria relativ recentă de data aceasta, este aceea a poziției față de ideea națională. Laborioasa construcție a secolului 19 care a dat coeziune și sens statelor naționale a fost introdusă în baia de acizi a demitizării și deconstrucției, pentru a se putea înălța pe terenul pustiit un alt edificiu, dictatura mondială a proletariatului,ieri, sau satul planetar,azi.. Satanizarea noțiunii de națiune, naționalitate, naționalism de către internaționalismul proletar sau de către political correctness, chiar dacă are scopuri diferite, se manifestă cu aceeași violență și are aceleași victime: tradiția, mândria moștenirii din bătrâni și solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând în același timp popor, dar și familie. Pentru că, deși pare că nu are legătură, primele semne de îmbolnăvire gravă a unei societăți apar la nivelul celulei ei de bază, prin slăbirea legăturilor de familie despre care vorbește David Cooper în „Moartea familiei”. Totalitarismele secolului trecut au încercat să pună ideologiile deasupra coeziunii familiale temându-se de sâmburul dur al tradiției pe care aceasta îl conținea. Îmi amintesc cum învățam la școală despre eroul Pavlik Morozov, un elev în clasa a VI-a care își denunțase bunicul chiabur, vinovat că încercase să ascundă, pentru a nu-i fi confiscate de puterea sovietică, niște grâne. Iar în arhivele CNSAS se găsesc câteva sute de dosare ale unor copii momiți sau forțați să devină denuntatori ai propriilor profesori sau ai propriilor familii și obligați să-și mintă părinții păstrând secretul. Coeziunea familiară era privită ca un potențial oponent în cele mai irespirabile perioade ale represiunii ,pentru că retragerea în interiorul familiei, ca în ultima redută împotriva nebuniei, a fost cea mai generală formă de rezistență, pasivă, dar de neînfrânt. Cu atât mai tulburător apare azi felul în care moleșirea, obosirea unei societăți prea bine hrănite, prea hedoniste, prea puțin spiritualizate se manifestă nu numai prin scăderea rigorilor morale și-a tradițiilor, ci și prin scăderea natalității, consecință directă a diminuării coeziunii familiale. Curios, în cazul Europei de azi, este felul în care se reacționează la această situație oarecum obiectivă şi,evident,periculoasă : în loc ca statele să-și intensifice programele de stimulare economică a creșterii natalității (în condițiile în care cifra medie de copii pe familie este la europeni 1,2, iar la islamici 8) ultimul trend politically correct în Europa este legalizarea căsătoriilor unor familii care în mod natural nu pot face copii. Nu e singura dintre reacțiile europene care face să-mi vină în minte misterioasa psihologie a balenelor care, din când în când și din motive necunoscute, înoată spre câte un țărm și ies din lumea lor, sinucigându-se. 
     În orice caz, nu putem să nu recunoaştem că cel de-al treilea mileniu a început mai curând catastrofic. Abia începuseră să se estompeze puţin ecourile nazismului şi comunismului, cele două atât de ruşinoase nebunii ale secolului douăzeci, că o altă absurditate şi mai totală – terorismul – a inaugurat, s-ar putea spune, noul secol printr-o crimă fără precedent în istoria umanităţii, distrugerea turnurilor gemene, chintesenţă a nascocirilor tehnice science fiction, a intensităţii fanatismului de tip medieval şi a perversiunilor sado-masochiste de serie neagră. Dar caracterul spectacular conferit de transmisiunile în direct nu trebuie să şteargă în ochii noştri filiaţia între crimele secolului trecut (care era, din nefericire, al nostru) şi crimele noului secol. 
     Ura, ca un combustibil al istoriei, nu este o descoperire de dată recentă: ura comunistă de clasă şi ura nazistă de rasă sunt conectate prin legături periculoase la ura sinucigaşă de tip mărturisit religios a teroriştilor. Amintiţi-vă că deschiderea, chiar parţială, a arhivelor sovietice a arătat că teroriştii anilor ’70, ’80 se antrenau în poligoanele ţărilor din Est şi că în atentatele din Irlanda, din Ţara Bascilor sau din Orientul Mijlociu se găseau mereu arme de producţie cehă sau sovietică. Amintiţi-vă mai ales în ce măsură, la o privire atentă, prin tragedia iugoslavă, care a încheiat secolul XX, se relevă epilogul în acelaşi timp al comunismului şi al nazismului şi prologul apocalipsei din 11 septembrie. Pentru că, precum în cazul tinerilor educaţi să se sinucidă, popoarele balcanice – care aveau aerul de a se devora reciproc într-un război religios de tip medieval – nu erau prada unei brusce nebunii naturale, ci a unei piese politice ai cărei actori nu ştiau că erau numai actori, nici chiar atunci când erau omorâţi pe scenă. 
      “Islamismul ține de ideologia politică nu de credința religioasă – scrie Thierry Wolton, autorul unei recente și monumentale Istorii mondiale a comunismului –, de aceea el a putut înlocui comunismul falimentar și deveni un nou spațiu pentru utopie”. O observație subtilă și ciudat de adevărată, căreia nu aș avea să-i adaug decât observația că falimentarul comunism a lăsat în urmă nu numai o jumătate de continent în paragină, ci și genialele metode de manipulare care continuă să funcționeze chiar aplicate la ideologii de sens contrar. Iar dintre manipulări cea mai periculoasă și cea mai longevivă a fost și este încercarea de a estompa sau chiar de a șterge memoria. Societățile din secolele trecute, indiferent de forma lor politică și cu precădere cele de dinaintea apariției comunismului ca idee, erau niște societăți bazate pe memorie. Societățile tradiționale aveau memoria în centrul devenirii lor. O generație călca în urmele pașilor generațiilor precedente Erau niște societăți tradiționale în care fiii făceau ceea ce făcuseră părinții și părinții ceea ce făcuseră bunicii. Deci, într-un anumit sens, era ușor să păstreze continuitatea, era ușor să descopere ce este esențial. De altfel, ceea ce era esențial era stabilizat, era tabuizat, era transformat în mit și trecea din generație în generație. Într-o perioadă în care atât de multe lucruri se schimbă deodată (sistemul politic, sistemul de comunicații, chiar clima) este infinit mai greu să stabilești ce trebuie continuat. Pentru că, până la urmă, problema memoriei este problema răspunsului la întrebarea: ce, din ceea ce au trăit cei dinaintea noastră, trebuie noi să continuăm. Și, evident, nu putem încerca măcar să răspundem decât știind ce au trăit ei. De aici importanța manualelor și orelor de istorie din programa școlară, de aici revolta că cineva ar putea urmări nemaiajungerea la generațiile tinere a memoriei trecutului. Memoria este scheletul societății omenești, și în măsura în care ea este distrusă, societatea devine un fel de monstru moale, dezarticulat, remodelabil după dorința oricât de criminală a celui mai puternic. În măsura în care nu știm ce a fost nu avem cum să presupunem ce va fi și nici să recunoaștem în ce măsură trecutul se oglindește în viitor. „Cunoașterea este recunoaștere” spunea Aristotel. 
     Una dintre cele mai citate fraze în ultimul deceniu al secolului trecut a fost fraza lui André Malraux despre secolul 21 care „va fi religios sau nu va fi deloc”. Se va fi gândit Malraux la religia islamică? Pentru că, dacă da, este vorba de o adevărată premoniție a delirantelor războaie programate pentru răzbunarea cruciadelor și-a credinței fanatice într-un Dumnezeu căruia i se aduc jertfă crime și sinucideri. În orice caz terorismul având ca fundal sau ca pretext religia a devenit principala problemă a secolului 21. Sau cel puțin așa li se pare politicienilor care conduc această lume. Pentru că, de fapt, zecile de atentate cu sutele sau chiar miile lor de morți nu reprezintă nici pe departe un pericol comparabil cu cel al înaintării lente și insidioase a milioanelor de emigranți ferm hotărâți să nu se integreze și care vor dizolva din interior cultura și mentalitățile Europei secolului 21, înlocuindu-le cu imperativele unor convingeri de tip medieval. Este diferența dintre un proces fizic și unul chimic. Mai periculos decât terorismul pentru definiția și supraviețuirea Europei este bagajul spiritual și cultural pe care îl aduc noii veniți și care – prin aplicarea libertăţilor europene și prin dezechilibrul demografic fără speranță dintre băștinași și emigranți – vor înlocui cultura și spiritualitatea europeană. 
     „Înăuntrul nostru suntem la fel. Cultura este cea care face diferența” observa cu mii de ani în urmă Confucius. Europa se simte amenințată nu pentru că vin spre ea sute de mii de ființe umane care au nevoie de adăpost și a căror primire reprezintă o scădere a propriului ei nivel de viață, ci pentru că aceste ființe umane au o mentalitate și cultură (religia fiind o importantă parte a acesteia) extrem de deosebite, fără a avea intenția și poate nici capacitatea de a se adapta la regulile de viața și formula culturală a celor dispuși să îi găzduiască. Însăşi toleranța europeană este privită nu ca o calitate, ci ca o formă de slăbiciune, și chiar este, în măsura în care în toleranța față de ceilalți nu se cuprinde și respectul față de propria noastră definiție și curajul de-a ne-o apăra. În celebrul său discurs intitulat „Lumea sfărâmată”, ținut în 1978 la Universitatea Harvard, Alexandr Soljenițîn – cel care reușise să declanșeze nu numai sfârșitul comunismului ca sistem, ci și sfârșitul comunismului ca iluzie – vorbea despre declinul curajului în Occident „un declin sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare și predominant în lumea intelectuală”. Chiar dacă o întâmplare aberantă ca cea petrecută în urmă cu câteva săptămâni în Italia, când statuile romane au fost ascunse de paravane pentru ca nudurile antice să nu jignească ochiul președintelui iranian, ar părea să îi dea dreptate, eu nu împărtășesc pesimismul marelui scriitor și cred dimpotrivă că tot răul este spre bine și criza de conștiință pe care o traversează azi Europa va funcționa ca un factor regenerator. Pentru că eu sunt convinsă că intuiţia lui Malraux se referea la nevoia de a ieşi din exclusivitatea interesului material pentru a ne redescoperi valorile spirituale şi culturale,religia fiind una dintre ele.Ne-am redescoperi astfel definiţia legată întotdeauna de necesitatea patetică de a crede cu adevărat în ceva,o credinţă în care să se cuprindă inclusiv încrederea unuia în altul, manifestată nu prin like-uri date cu uşurinţă şi indiferenţă din vârful tastelor,ci printr-o întoarcere la relaţiile umane directe,nemijlocite,în care atât de demodata,ridiculizata noţiune de suflet să-şi recapete conţinutul şi stima. 
     Am citit undeva că în limba chineză, cuvântul criză este notat prin două semne: pericol și oportunitate. În cazul nostru pericolul nu mai trebuie demonstrat. Oportunitatea poate fi aceea de a ne obliga să ne gândim la propria noastră definiție culturală şi la propria noastră conștiință istorică. 
     Pe acest fundal nesigur şi încărcat de nelinişte, noi – şi mă refer de data aceasta chiar la români – asemenea fiecăruia dintre celelalte popoare, avem obligaţia nu numai să ne urmăm destinul, ci să-l şi înţelegem. Suntem aşezaţi pe o linie pe care harta Europei a fost îndoită de multe ori şi este mereu ameninţată să se rupă.Datoria noastră este nu doar să facem tot ce putem pentru acst lucru să nu se întâmple, ci şi să ne încăpăţânăm să rămânem mereu pe partea dinspre Occident a eventualei rupturi. Pentru că nu numai noi avem nevoie de Europa, oricât de critic am privi-o, ci şi Europa are nevoie de noi, oricât de puţin şi-ar da seama că în experienţa suferinţei trăită de noi cei din Est, s-a conservat o autenticitate umană – cu tot ce poate fi bine şi tot ce poate fi rău într-o astfel de sintagmă – pe care, prin integrare, o aducem ca pe o zestre patrimoniului comun european. 
     Căci suferinţa este un patrimoniu, un patrimoniu care, în toate epocile, a fost în stare să genereze cultură. Şi dacă, aşa cum spunea Lovinescu, „cultura este finalitatea tuturor societăţilor”, şansa noastră, a noastră şi a Europei, este să ne apărăm cultura, pentru ca să ne salvăm prin ea. Rezistenţa prin cultură, eficientă ieri în absenţa libertăţii, este încă mai necesară azi, în overdoza de libertate ,când nu mai este doar un mijloc de a salva poeţii, ci chiar scopul în sine al salvării civilizaţiei. Căci să nu uităm, poeţii nu sunt creatorii lumii prin care trec. Dacă ar fi fost creată de poeţi, lumea ar fi arătat cu totul altfel. 

Sursahttp://s3-eu-central-1.amazonaws.com/pressone/wp-content/uploads/2016/03/24175425/Discursul-Anei-Blandiana-de-acceptare-a-DHC-UBB-Cluj.pdf

Tuesday, March 29, 2016

De la mentalitatea de buncar la societatea civila in civil


Articolul pe o tema de larg interes cetatenesc aparut in Contributors.ro   ( Iordache Olaru -  How to become a general ) atinge o tema care de peste un sfert de secol este un tabu pentru societatea romaneasca si respectiv pentru sistemul inca in uz. Din acest punct de vedere diferenta dintre noi (1) si altii (2) este una absolut categorica

1. Cum este la noi :

„Neacordarea gradului de general pentru cei care nu au carieră militară. Acesta se cuvine doar militarilor activi, pe baza criteriilor stabilite. În nicio armată occidentală gradul de general nu este unul onorific! Acesta trebuie acordat doar celor care au parcurs treptele ierarhiei militare şi au absolvit instituţii militare de profil. De aici şi până la a face campanie electorală în uniformă nu este decât un pas! Care, din păcate, a şi fost făcut”.
„În nicio armată din lumea occidentală, un ofițer nu poate ocupa o poziție de general fără să fie avansat. La noi se poate. În nicio armată serioasă nu se fac avansări după trecerea militarilor în rezerva. La noi încă este posibil. În nicio armată cu reguli stricte nu se dau grade tenismenilor, fotbaliștilor, lăcătușilor, jurnaliștilor servili, prietenilor politici, primarilor loiali, procurorilor sau nu știu cărui șef de partid ori persoanelor care nu au carieră militară. La noi, în ciuda cosmetizărilor, persistăm în limitele practicilor moștenite de la comuniști, aș putea spune în formă continuată.”
„Avansările în grad, după trecerea la pensie, sunt o reminiscență sovietică.”
„Astfel, am ajuns să avem generali cu grade inferioare funcțiilor pe care le ocupă: pe linie de comandă, este de neînțeles de ce comandantul de divizie care are două stele trebuie să se subordoneze șefului categoriei de forțe care este tot de două stele, dar funcția lui este de patru stele.”
„…cineva ar trebui să explice celor care au dreptul să avanseze că participarea în teatre pe funcție de ofițer nu îl califică automat să fie avansat la gradul de general și asta la o vârstă foarte tânără.”



2. Cum este la altii :

„…studii militare temeinice, caractere fara cusur, excelență în ceea ce privește profesionalismul, abilități de a lucra în medii diverse si in conditii de stres. Vi se pare puțin? Și asta nu e tot: e nevoie de calități fizice și de o sănătate robustă, de trăsături morale fără cusur, recunoscute de cei din jur, de loialitate față de valorile instituției militare etc. Până și alegerea soției devine un criteriu…”

La noi , deocamdata cel putin , mai avem de asteptat . Criteriile propuse pentru adevaratii generali par venite din viitorul indepartat al umanitatii :

„ -Calități umane deosebite: onoare, demnitate, respect pentru preopinent și părerile acestuia, recunoașterea spontană a calităților și meritelor subordonaților, respect pentru ierarhie și pentru cei care au fost în teatre, politețe fără cusur, franchețe.
-Performanță intelectuală, capacitate de comunicare deosebită, abilitatea de a discuta avizat subiecte diverse, precum și calități de reprezentare și de utilizare a media.
-Experiență în toate compartimentele majore ale apărării (trupe, politică militară, învățământ, etc).
-Disponibilitatea de a asculta, înțelege și accepta opiniile altora. Capacitatea de a-și evalua și schimba atitudinea proprie.”

Pentru ca la noi cam totul este altfel si pe dos. Intre noi fie vorba, un general cu dosar penal este o contradictie in termeni si un „obiect imposibil” din punct de vedere logic, social si moral dar asta nu inseamna ca nu poate fi ceva cat se poate de real :

„Cea mai mare pedeapsă din dosar, adică patru ani de închisoare cu executare, a primit-o generalul Ion Marian, fost adjunct al șefului Direcției de Management și Resurse Umane din Ministerul Apărării.”
http://ziarobiectiv.ro/index.php/actualitate/31979-dosarul-mita-la-generali-condamnari-definitive-generalul-chirita-va-petrece-doi-ani-in-puscariehttp://www.romanialibera.ro/actualitate/eveniment/pedepsele-cu-suspendare-in-cazul–case-pentru-generali–motivate-prin-varsta-si-cariera-inculpatilor-402553 .

Intrebarea sacaitoare pusa de cetatenii obisnuiti si care sunt supusi legilor, este una de bun simt .Cum de isi mentin cei in cauza si gradul si pensia ?! Enigma.
Pe de alta parte , problema „generalilor” nu este decat varful aisbergului respectiv una din cele foarte multe si foarte grave elemente care definesc o societate inchisa si cu o mentalitate de buncar cum este a noastra , dar articolul evita in mare parte sa discute despre acestea.
Prima problema ar fi distinctia clara dintre sectorul militar si cel civil ( armata conduce in dictaturi, nu in democratii ) pentru ca in caz contrar armata pierde din prestigiu iar societatea pierde din libertate ( ex: cand un fost maistru civil devine… general (?!)si se procopseste manu propria si cu un dosar penal , dar ramane si cu gradul de general , asta se cheama pe scurt o pseudo-armata , o pseudo-justitie si o pseudo-democratie).
A doua problema ar fi distinctia clara intre armata , serviciile de informatii , Politie ( Ministerul de Interne,etc. ) si administratia de stat , pentru ca este vorba de zone absolut distincte si cu responsabilitati distincte ( e adevarat, inainte de 1989 constructia metroului bucurestean trebuia musai supervizata de generali, dar parca au trecut deja mai mult de 25 de ani de atunci ) .
A treia problema ar fi clarificarea rolului armatei in Revolutia din 1989 , mineriade, etc.
Pe scurt, credibilitatea armatei si a unor generali este atat de scazuta pentru ca armata nu si-a facut niciodata curatenie in propria ograda si nici nu s-a delimitat suficient de alte institutii care au si ele propriile lor probleme.
A patra problema ar fi problema pensiilor speciale ( si nu numai ) :

„ …150.000 de oameni cer pensii speciale”
http://www.evz.ro/pensiile-speciale-ne-costa-in-jur-de-un-miliard-de-euro-pe-an.html

unde armata intra la „indexari periodice” si „la gramada” ( de ce ?!) cu Politia, Ministerul de Interne, serviciile de informatii, fostii securisti , tortionari,etc. si asta ii cam sifoneaza serios prestigiul. Daca fostii militari sunt reprezentati de catre dl. Dogaru, vor avea si prestigiul pe masura.
Pe scurt, mai este mult pana departe, dar trebuie sa fim optimisti.

Wednesday, March 23, 2016

Ambiguitate si deconstructivism in discursul sociologic contemporan



Articolul recent aparut pe Contributors.ro  al profesorului Vintila Mihailescu - Banalitatea binelui si iluminatii  , este o demonstratie perfecta a ceea ce in jungla lui Meinong se numeste  „obiect imposibil” respectiv o competenta universitara dublata  de un stil prolix . Pe de alta parte , dispunand de  remarcabil talent literar si scriind cu o uimitoare usurinta, autorul se simte in elementul sau in jungla conceptelor teoretice si in padurea de sensuri care o secondeaza , dar in acelasi timp selecteaza din tot ansamblul si cu o dexteritate uluitoare numai ceea ce convine scopului propus.
Din nefericire, tot acest efort este unul gratuit si un cititor a sesizat perfect aceasta situatie :

" Articolul e lung si nu clarifica mai nimic. 
Fraza urmatoare contine, cred, esenta:
Pentru că justitia nu se face cu justitiari, ci cu functionari ai justitiei, pentru că într-un stat de drept functionînd normal apărarea dreptului este si ea birocratie functională, pentru că urmărirea binelui public trebuie să se apropie cît mai mult de banalitate si nu de exceptionalitate”.

Cred totusi ca aceasta situatie interesanta este un bun prilej de a discuta ce se ascunde sub acest gen de „act gratuit” , pe ce principii este construit acesta si ce urmareste de fapt.
In realitate, scopul unui asemenea articol de opinie  nu este nici pe departe  acela de a clarifica,  ci de a pune intrebari si de relativiza , adica mai exact de a ridica si mai multe confuzii. Practic intreg articolul este scris intr-o tehnica speciala a ambiguitatii "( nici pre-prea, nici foarte-foarte" , adica "si una si alta" ) care prin paralogisme sa aduca cititorul intr-o stare de perplexitate adica un fel de " e  spus adanc, domnule !".
Dupa prima fraza  a articolului chiar ma intrebam daca merita sa mai citim si sa decodificam un text suprasaturat de ambiguitati, confuzii, paradoxuri si exprimari si care se bat cap in cap  :

„ La noi, statul de drept… ne ia totdeauna prin surprindere și deci necesită intervenții extra-ordinare.”
„… statul de drept se manifestă predilect prin acțiuni extra-ordinare , iar binele comun este urmărit prin măsuri ieșite din comun?”
„…ceea ce numim, juridic, „statul de drept” este un regim social al „banalității binelui” ( adevarat –s.n.)…. Așa ceva nu se întîmplă cu adevărat nicăieri și puțin probabil că se va întîmpla vreodată (fals –s.n.).”   

 La o privire atenta observam ca nu este clar despre ce fel de „stat de drept” vorbim , nici ale cui sunt de fapt interventiile extra-ordinare, etc. pentru ca autorul nu opereaza cu sensuri clare nici in acest caz , nici cele care urmeaza , si folosind tehnici ambigue incalca regulile generale unanim acceptate intr-un discurs.
Daca tot nu este clar despre ce fel de „stat de drept” vorbim, ca lucrurile sa fie si mai interesante este aruncata o suspiciune si asupra cetatenilor care il populeaza . Daca teza de baza a egalitarismului comunist si a santajului de sistem era una de genul :  „nimeni nu este de inlocuit” , in timpul tranzitiei originale de la noi , aceasta a devenit una a prezumtiei generalizate de vinovatie si/sau coruptie in care , nu-i asa , „toti pot fi supusi greselii si fiecare are un pret” .
In cazul de fata , autorul avanseaza exact aceasta teza :

„ Pe scurt, sîntem cu toții oameni „banali” care, puși în situație, putem să devenim în cel mai banal mod cu putință „îngeri sau demoni” și vom acționa (fără a prinde chiar de veste – vorba poetului…) în consecință, convinși însă, și într-un caz, și în celălalt, că facem ceea ce trebuie.”

Afirmatiile sunt gratuite , pur speculative de genul dezbaterilor scolastice din Evul Mediu  care incercau sa afle un raspunsul la intrebarea „Care este sexul ingerilor ?” si  continua in cascada  trecand de la atitudinea contemplativa  ( „banalitatea raului” )  la disiparea vinovatiei  si la anularea dimensiunii morale a unor comportamente altruiste ( „banalitatea binelui ”)  :

„Cu această ocazie, pe de o parte, s-a aliniat „banalitatea răului” , acoperită de hîrtii și practici curente: nu am făcut decît ceea ce făceau toți în „sistem”. Pe de altă parte, „banalitatea binelui” : unii s-au întors pur și simplu în foc pentru a-i salva pe alții, cunoscuți sau nu; cei care au scăpat, au mărturisit apoi că pur și simplu asta au știut să facă, așa au simțit, așa li s-a părut firesc. Nimic extra-ordinar nici de o parte, nici de alta…” ( atunci care mai este diferenta intre bine si rau ?! –s.n.) .

In mod absolut surprinzator , autorul se multumeste doar sa constate existenta unor anomalii de sistem)  in care nu exista nici cauze, nici vinovati,  exact ca in moto-ul filmului  „Calauza „al lui Tarkowski ( „a venit ceva in lume fara chip si fara nume” ) si sa puna intrebari retorice in care se amesteca in mod profesionist planurile discursului,  actiunile institutiilor cu reactiile populatiei, cauzele cu efectele , etc. iar rezultatul nu poate fi decat o punere sub semnul intrebarii a ordinii de drept , a justititiei sociale, si a eficacitatii institutiilor care lupta cu anormalitatea sociala, etc. : 
 „Voi începe aparent trivial cu „legea anti-fumat”. Era firesc să fie elaborată o astfel de lege, după prima încercare parcă dedicată eludării. Dar de ce a trebuit să fie mai catolică decît papa, mai europeană decît UE, mai restrictivă decît oriunde? (s.n.) ”
„Mai exact, trebuia aplicată legea existentă. A fost astfel mai mult o măsură excepțională de aplicare în regim extra-ordinar a legilor ordinare dintr-un anumit domeniu. Doar că în acest regim extra-ordinar țara întreagă se află, de jure, în situația de a nu avea „aviz de funcționare”(s.n.) .
„Am asistat la o astfel de razie și l-am urmărit pe tînărul ofițer care făcea procesele verbale: ferm dar politicos, ridica permisele ( auto-n.n.) cu o sinceră mîndrie a lucrului bine făcut. E dispoziție europeană, noi sîntem primii care o aplicăm! – a explicat el, transfigurat, la un moment dat.”
„În sfîrșit, un exemplu tabu: DNA. E bine că există? Mda (s.n.), e bine. Mai exact, e bine că, în sfîrșit, se aplică legea și acolo unde ajunsesem cu toții să credem că nu poate ajunge. Dar de ce e nevoie de o instituție extra-ordinară care să aplice o legislație ordinară ( s.n.- chiar asa, de ce ?! :)) Justitia pur  și simplu, nu ar trebui să fie suficientă pentru a face justiție ? Desigur, este ceva spectaculos să-i vezi pe toți acești inamovibili ai echipei naționale de corupție atinși, în sfîrșit, de „brațul lung al legii”, dar aș face o distincție între prezentarea spectaculosului și spectacularul prezentării  : cazul din urmă seamănă a circ fără pîine…(s.n.)”.

Abordarea contemplativa a realitatii sociale are si o posibila explicatie. Pentru sociologul Vintila Mihailescu nu exista societati in care binele public devine o practica ordinara :

„Banalitatea binelui ……. se referă, după cum am mai spus, la utopia unei societăți ideale, în care binele public devine practică ordinară ( s.n.), iar les justes, „cei drepți” despre care vorbește Terestchenko, sînt cetățenii banali ai societății.”


In acest caz , intrebarea ar fi cum ar califica atunci existenta democratiilor occidentale consolidate in care avem si state cu cel mai bun sistem educational din lume , cu cel mai bun sistem de sanatate din lume, cu cel mai ridicat nivel de trai ,etc. ) .
Acest negativism si nihilism social este de fapt un mod de a eticheta spiritul civic si practicarea binelui public, respectiv un punct de plecare pentru speculatiile ulterioare despre „misticismul binelui public”. Mai exact , pentru sociologul Vintila Mihailescu nu par sa existe spirit civic, valori civice, comunitare , nationale, spirit civic, etc. In egala masura, Uniunea Europeana cu directivele ei , Bruxelles-ul si Washington-ul nu fac decat sa emita decat unele „cadre de negociere” pe care Romania nu le-a negociat de fapt niciodata in folosul ei ca si cand ar fi oprit-o cineva :

„ Pentru a practica acest soi de misticism al binelui public, ei cred și într-o sursă „divină” a acestuia, în raport cu care ei înșiși sînt doar mesageri providențiali. Rînd pe rînd sau după caz, această sursă de unde emană „Verbul binelui’ este Neamul sau Uniunea Europeană, cu capitală la Bruxelles sau Washington, nu contează.”

Dincolo de aceste personificari bune poate in literatura ( ce inseamna in realitate  sursa „divina” ,   „Verbul binelui”,etc.  ?!)  , pentru sociologul Vintila Mihailescu valorile europene in general sunt de fapt optionale deoarece ar fi aflat chiar de la sursa ca directivele europene in general :

 „ nu sînt, de fapt, decît cadre de negociere (și pe care, după cum mi-au mărturist, off the record, mai mulți funcționari uropeni, România nu le-a negociat aproape niciodată în avantajul său)”

In sfarsit , sociologul Vintila Mihailescu este de-a dreptul  iritat de aceasta prezumata  inflatie a spiritului civic ( bun sau rau ) al romanilor asa cum se manifesta acesta in prezent  : 

„Poate că este adevărat că am avut – și încă mai avem – nevoie, nu știu de ce, de un erou salvator, de un justițiar providențial, dar acum parcă prea mulți se înghesuie să-și ofere serviciile excepționale(s.n.)”.

Concluziile autorului la propriul articol sunt  la fel de tautologice si de ambigue ca intreg textul :

„ În concluzie: banalitatea binelui este un ideal de neatins ( s.n.-oare ?!) , dar totuși de urmărit permanent; dimpotrivă, excepționalitatea binelui, practicarea lui în regim extra-ordinar (s.n.-adica ?!) nu va institui niciodată o ordine socială funcțională” .
„…banalitatea binelui poate cădea oricînd în banalitatea răului ( paralogism-s.n. ) : un bine practicat iluminat – adică orb – în numele binelui public (s.n.) și nu ca bine public (s.n.) poate aluneca oricînd în arbitrar, și de aici în totalitarism.”  


Dupa toate aceste piruete si volute abstracte prin „meandrele concretului” in care nisipul se scurge printre degetele autorului si ale cititorilor sai si nu mai ramane aproape nimic , ramane intrebarea ce a reusit sa faca acest interesant articol in afara de ridicarea unor dubii asupra statului de drept, asupra institutiilor si valorilor europene, etc.
Daca a reusit ceva in mod cert , a reusit sa evite orice discutie asupra starii de fapt din societatea romaneasca si asupra cauzelor ei , respectiv asupra metodelor si tehnicilor de conducere si de guvernare de tip birocratic-administrativ si represiv care certifica existenta unei anumite mentalitati la acest nivel si care nu au nici o legatura cu probleme reale ale societatii, cu normalitatea sociala , democratica si europeana si cu asteptarile cetatenilor, dar , cum spunea odata Wittgenstein , " despre lucrurile despre care nu putem vorbi trebuie sa tacem" .

http://www.contributors.ro/editorial/banalitatea-binelui-%c8%99i-ilumina%c8%9bii/#comment-275994

Unul contra tuturor sau managementul privat la stat. Finalul unei epopei sociale

Un articol de pe platforma Contributors.ro (Razvan Orasanu -Afla cum sa faci un Heinzmann ketchup – Tarom style!) analizeaza controlul facut de Ministerul Transporturilor asupra companiei Tarom si respectiv asupra managemantului privat de la aceasta companie condusa de cativa ani de catre managerul belgian Cristian Heinzman.


In primul rand, spre deosebire de ceilalti ani , de data aceasta nu am citit in presa si punctul de vedere al incriminatului . In al doilea rand , problema cu dl. Heinzmann , respectiv dorinta patriotica a rejectarii lui este veche dar cu Tarom este si mai veche.
Intr-adevar , nimeni nu s-a asteptat ca dl. Heinzmann sa fie o nuca atat de tare incat sa demisioneze din cauza sa exact consiliul care a vrut sa-l demisioneze (!) :) ), si tocmai de aceea a stricat atat de multe socoteli, pentru ca nimeni nu se astepta ca un occidental sa reziste la tehnicile profesioniste de presiune, blocaj, sicanare, amenintare, intimidare si santaj pe care le cunosc foarte bine romanii care au trait in acest sistem .
Esentialul despre caz este spus in cele cateva cuvinte care descriu modul in care a fost analizata performanta dlui Heinzmann :
“Nu pe date(s.n.) . Acolo [n.r. in CA] nu se analizeaza pe date, daca a crescut numarul de pasageri, daca au scazut cheltuielile…. Sunt o multime de influente care pot aparea intr-un plan de management. …”.
Problema este ca atunci cand scopul ( ca sa nu zicem ordinul ) a fost formulat ( “Afara !!! “) nu mai conteaza mijloacele , iar situatia prin care a mai trecut dl. Heinzmann se repeta din nou si in 2016 . Singura diferenta este ca acum nu mai este vorba de sicane ( data trecuta parca nu mai avea acces in unele biroruri si nici la datele companiei… ) ci de rejectare directa dovada modul in care a fost controlat. Datele de mai jos sunt publice si arata cam ce i se reproseaza dlui Heinzmann , iar daca va amuzati copios cand cititi despre pontaje, evidenta prezentei personalului , neanagajarea de personal (?!) si acordarea la angajare de salarii discriminatorii la nivelul celorlalti angajati , etc. etc. imaginati-va si reactia unui manager occidental si onest citind dupa ce criterii si la ce nivel apreciaza ministerul activitatea managerilor din companiile de stat de la noi :
“Nerespectarea prevederilor Codului Muncii și ale Regulamentului Intern în ceea ce privește întocmirea pontajelor și evidența prezenței personalului Direcției Tehnice
Condicile de prezență nu reflectă situația reală a orelor lucrate (nu sunt semnate și nu se menționează nimic în cazul lipsei personalului, nu se menționează orele de venire și plecare).
Acest aspect conduce la acordarea de ”recuperări” fără bază reală și în plus la crearea unei false probleme a lipsei de personal.
De asemenea au fost constatate cazuri în care, persoane care în foile colective figurează ”prezent”, au călătorit în străinătate în aceeași perioadă, cu curse ale Tarom.
• Nerespectarea procedurilor de angajare / recrutare, implementate la nivelul companiei.
• Acordarea, la angajare, a unor salarii discriminatorii raportat la nivelul salariilor celorlalți salariați Tarom, fără a se ține cont de nivelul și responsabilitățile postului și nici de nivelul de salarizare existent în companie pentru posturi similare.
• Neangajarea de personal corespunzător numărului și specializării personalului plecat din companie (ca urmare a ieșirii la pensie și plecări voluntare).
Toate deficiențele constatate legate de angajarea personalului, de salarizarea acestuia precum și lipsa unei grile de salarizare unice au condus la grave dezechilibre salariale si demotivări ale personalului cu vechime.” ,etc., etc.
Sursa :  http://cursdeguvernare.ro/control-la-tarom-nu-indicatori-nu-planul-de-management-nu-legislatia-muncii.html
Personal am toata admiratia pentru dl. Heinzmann care a rezistat singur si atata vreme intr-o situatie imposibila despre care a facut acum cativa ani o declaratie uluitoare : „Sunt supus unor presiuni imense!” pe care am comentat-o aici (http://sergiusimion.blogspot.ro/2013/07/santajul-de-stat-versus-managementul.html ).
Deocamdata, cred ca este cel mai corect sa asteptam si celalalt punct de vedere , respectiv cel al incriminatului , si abia dupa aceea sa ne pronuntam ( in ceea ce ma priveste , cred ca vom avea si ceva surprize… )

Sursa : http://www.contributors.ro/administratie/afla-cum-sa-faci-un-heinzmann-ketchup-%e2%80%93-tarom-style/#comment-275968



Comentarii pe Contributors.ro

  anda spune:
In urma cu mai bine de zece ani ma aflam intr-un aeroport mare intre doua curse. La un moment dat am zarit o figura cunoscuta: un fost coleg de liceu. Dupa ce ne-am bucurat de intilnire si am schimbat noutatile mi-a povestit ca este reprezentantul Tarom in acea tara, impreuna cu sotia. El fiind inginer mecanic si profesind ca atare ceva timp inainte. Reprezentanta ii punea la dispozitie apartament ultracentral, masina, diurna si salariu frumos (la amindoi). Nu l-am intrebat cum a obtinut job-ul dar am aflat peste citiva ani ca era nepotul unui cunoscut general de securitate. Asa cad secretele. Intimplator.
Adrian B spune:
Confirm acelasi gen de poveste: M.C., fosta colega de liceu a mea, tatal pilot la Tarom, ea lucra la agentia Tarom dintr-o capitala mult in vestul Europei, sotul ei la fel.



    • Andrei spune:
      “…Personal am toata admiratia pentru dl. Heinzmann care a rezistat singur….”
      Really? Se cam stie despre cum se punea presiune de la brussels la interventiile nevestei lui heinzmann pt a fi pastrat in functie….a facut pact cu sindicatele contra board-ului si s-a complacut in delasare pentru 14,000€ pe luna. Chiar de admirat!
      • Sergiu Simion spune:
        “Se cam stie(s.n.) despre cum se punea presiune de la brussels ( s.n.) la interventiile nevestei lui heinzmann ( s.n.) pt a fi pastrat in functie….a facut pact cu sindicatele contra board-ului si s-a complacut in delasare(s.n.) pentru 14,000€ pe luna. Chiar de admirat!”
        Elocventa interventie sub pseudonim . Daca pana si sotia dlui Heinzmann are o asemenea influenta la Brusssels ( sic!) , probabil ca amandoi sunt niste “basisti” , deci “securistii lui Basescu” au convins pana si Brussels-ul sa puna presiune asupra cinstitului board din Romania, nu ? :) )
        Pana una alta, probabil ca exact asa gandesc capusele de genul descris de anda si Adrian B. si care stiu sigur ca sunt in pericol de extinctie cand intalnesc o nuca tare ca dl. Heinzmann pentru ca nu raspunde la comenzi , nu face parte din sistem si nu este santajabil :
        anda spune:
        22/03/2016 la 15:22
        In urma cu mai bine de zece ani ma aflam intr-un aeroport mare intre doua curse. La un moment dat am zarit o figura cunoscuta: un fost coleg de liceu. Dupa ce ne-am bucurat de intilnire si am schimbat noutatile mi-a povestit ca este reprezentantul Tarom in acea tara, impreuna cu sotia. El fiind inginer mecanic si profesind ca atare ceva timp inainte. Reprezentanta ii punea la dispozitie apartament ultracentral, masina, diurna si salariu frumos (la amindoi). Nu l-am intrebat cum a obtinut job-ul dar am aflat peste citiva ani ca era nepotul unui cunoscut general de securitate. Asa cad secretele. Intimplator.
        Răspunde
        Adrian B spune:
        22/03/2016 la 18:29
        Confirm acelasi gen de poveste: M.C., fosta colega de liceu a mea, tatal pilot la Tarom, ea lucra la agentia Tarom dintr-o capitala mult in vestul Europei, sotul ei la fel.
        Răspunde
        • andrei spune:
          “……probabil ca exact asa gandesc capusele de genul descris de anda si Adrian B. si care stiu sigur ca sunt in pericol de extinctie cand intalnesc o nuca tare ca dl. Heinzmann pentru ca nu raspunde la comenzi….”
          n-ati nimerit-o. tocmai aici a fost problema, heinzmann a facut pact cu aceste capuse pe parcursul celor 4 ani pentru confort si sume salariale considerabile. a sprijinit capusele pe baza de reciprocitate si nu a facut nimic pentru companie, absolut nimic. eu pot sa detaliez despre aceste nerealizari. dvs puteti sa aduceti vreun argument de performanta in favoarea lui heinzmann?
          desi prea tarziu, este foarte bine ca a fost inlaturat atat de brusc, dar sa speram ca pentru mai bine. sa vedem ce urmeaza
          • Sergiu Simion spune:
            ” n-ati nimerit-o. tocmai aici a fost problema, heinzmann a facut pact cu aceste capuse (x)pe parcursul celor 4 ani pentru confort si sume salariale considerabile. a sprijinit capusele pe baza de reciprocitate (x)si nu a facut nimic pentru companie, absolut nimic(x). eu pot sa detaliez despre aceste nerealizari(x). dvs puteti sa aduceti vreun argument de performanta in favoarea lui heinzmann(x)?”
            Minciuni si dezinformari sub pseudonim , n-ati adus nici un argument , numai barfe. In plus , asa prapadita cum este mass-media de la noi , nu mai exista doar un singur punct de vedere si texte scrise doar in limba de lemn si pline de indignare impotriva rechinilor imperialisti care sug sangele poporului.
            Vreti argumente ? Cel mai bun argument este exact controlul facut de minister ( acesta ne aminteste fiorul “romantic” al anilor `80 … ) care a cautat , si probabil a si gasit , cai verzi agatati de dl Heinzmann pe pereti ca sa goneasca pilele care intrau pe usa ca sa fie angajate :
            “Nerespectarea prevederilor Codului Muncii și ale Regulamentului Intern în ceea ce privește întocmirea pontajelor și evidența prezenței personalului Direcției Tehnice
            Condicile de prezență nu reflectă situația reală a orelor lucrate (nu sunt semnate și nu se menționează nimic în cazul lipsei personalului, nu se menționează orele de venire și plecare).
            Acest aspect conduce la acordarea de ”recuperări” fără bază reală și în plus la crearea unei false probleme a lipsei de personal.
            De asemenea au fost constatate cazuri în care, persoane care în foile colective figurează ”prezent”, au călătorit în străinătate în aceeași perioadă, cu curse ale Tarom.
            • Nerespectarea procedurilor de angajare / recrutare, implementate la nivelul companiei.
            • Acordarea, la angajare, a unor salarii discriminatorii raportat la nivelul salariilor celorlalți salariați Tarom, fără a se ține cont de nivelul și responsabilitățile postului și nici de nivelul de salarizare existent în companie pentru posturi similare.
            • Neangajarea de personal corespunzător numărului și specializării personalului plecat din companie (ca urmare a ieșirii la pensie și plecări voluntare).
            Toate deficiențele constatate legate de angajarea personalului, de salarizarea acestuia precum și lipsa unei grile de salarizare unice au condus la grave dezechilibre salariale si demotivări ale personalului cu vechime.” ,etc., etc.
            Intr-adevar, dl. Heinzmann nu poate trece prin aceste furci caudine pentru simplul motiv ca in Occidentul decadent de unde a venit, acestea pur si simplu nu exista.
            Vom vedea si finalul in curand.
            • Razvan OrasanuRazvan Orasanu spune:
              Rog webmasterul sa ridice primul comentariu al dlui Simion (ora 13:24) si ultimul 16:42 drept update 1 la articol. Nu stiu cine este dlui Simion si poate nu are importanta prea mare, insa regasesc o franchete care taie in stanca si in carne vie. Chapeau !
  1. Sergiu Simion spune:
    25/03/2016 la 11:16
    Domnule Orasanu,
    Nu are importanta cine sunt , cert este ca imi asum intotdeauna opiniile si in nume propriu , dar acest lucru este atat de rar intalnit in comentariile de pe Contributors.ro incat nu prea pare credibil . Mai mult decat atat , desi de cand am intrat prima data pe acest forum ( cred ca prin 2006 ) sunt familiarizat cu armaghedonul din spatiul virtual ( dezinformare, diversiune, razboi in formational si psihologic , atacul la persoana sub toate formele posibile, etc. ) am intalnit aici si o opinie care sare din tiparele obisnuite si a reusit sa ma surprinda : am fost acuzat de o entitate sub pseudonim de pe aici ca sunt si eu o “fantoma virtuala” :) ).
    Cu riscul de a-l dezamagi si pe acesta si adeptii “razboiului fantomelor” ( personal detest practica de a scrie sub pseudonim ) sunt o persoana cat se poate de reala care poate fi contactata pe blog-ul personal unde am si e-mail-ul ( domnul Marian Stas , autor Contributors.ro, s-a convins de acest lucru dupa ce o discutie intensa si in contradictoriu inceputa pe acest site am continuat-o in mod civilizat la o cafenea din centrul Bucurestiului si ne-am despartit la fel de civilizat – si nu este singurul autor cu care am discutat si in spatiul real ).
    Singura problema ( pentru unii probabil ) este ca respect intotdeauna opiniile interlocutorului , nu practic niciodata atacul la persoana si cred in virtutile dialogului civilizat ceea ce , este adevarat , poate fi si foarte enervant pentru anumite constitutii cum ar zice Toparceanu.
    Si totusi, vorba unui prieten : “Ce-o fi atat de greu sa discutam civilizat?!”