MASINA

Cadavrul unui barbat a fost descoperit intr-o dimineata pe o strada a orasului. Fusese ucis. Asa a inceput totul. Era necunoscut , dar crima e o intamplare atat de neobisnuita , incat trezi intrebari speriate. Nimeni nu mai iesi decat cu teama.
Peste cateva zile au fost vazute ivindu-se pe ziduri inscriptiile : MASINA PENTRU TOTI.
Apoi au urmat alte cadavre.
Cand s-a inteles ca mortii nu erau decat paznici ai masinii, toti se mirara, desigur, dar, in linii mari, fiecare a fost mai degraba usurat.
Cete de tineri strabatura mai tarziu orasul, proclamand ca portile masinii trebuiau deschise pentru toti si, incet, incet, ceilalti locuitori li s-au alaturat. “Nu-i drept s-o aiba numai ei !” se zicea . “ Cine le-a dat dreptul asta ?” Nimeni nu putea raspunde.
In fata cladirii ce adapostea masina se alcatuira grupuri . Paznicii fura interpelati, insultati, li se ceru sa deschida portile.
De la inaltimea treptelor, raspunsera : “ Suntem paznicii masinii . Nimeni in afara de noi n-a intrat vreodata aici si nimeni nu va intra , asa cum a fost intotdeauna “.
Iar starea asta, de fapt, dura de secole. In toata aceasta vreme , portile cladirii au ramas totusi inchise. Numai paznicii masinii aveau dreptul sa intre si dreptul , deopotriva admis, de a le interzice celorlalti accesul. De ce ? Nu stia nimeni. Pana atunci nimeni, de altfel , nu se interesase de paznici , oameni inofensivi, traind in marginea preocuparilor celorlalti locuitori, dintre care cei mai multi nici nu stiau ca pazeau , intr-adevar, o masina.
Acum problema era pusa si se proclama in tot orasul ca masina trebuia sa fie a tuturor.
- Dar … la ce slujeste ? intrebau unii.
Nu se stia . In ceea ce-i primeste pe paznici, refuzau sa raspunda. Nestiinta nu facu decat sa intareasca determinarea celor hotarati sa puna mana pe ea, fiind evident ca nu fara pricini temeinice era masina atat de riguros aparata de catre cei ce pretindeau ca au a o pazi in exclusivitate.
Dusmania tuturor fata de ei, invidia, ura, persecutiile, nu i-au intimidat totusi pe paznici . Ramasesera tot atat de intransigenti.
- Nimeni nu va intra aici ! continuau ei sa declare.
Inscriptiile se inmultira pe ziduri si devenira amenintatoare. Se azvarli cu pietre in ferestrele cladirii. Au fost gasite noi cadavre. Agitatia crestea . Manifestatiile urmau, tot mai violente. Apoi a avut loc rascoala. Multimea dadu foc portilor. Urmari pe strazi paznicii, care o luau la fuga si-i masacrara pana la unul. Apoi patrunse in cladire.
Masati in fata portilor, oamenii incremenira in tacere. In sala vasta ca nava unei catedrale, masina se ridica pana la bolti , monstruoasa. Era, in mijlocul unei gigantice armaturi de uriase sine de fier, o complicata adunatura de angrenaje, de macarale, de roti, de curele, de cazane dispuse in blocuri, suprapuse sau suspendate si legate intre ele prin nenumarate tevi paralele sau divergente ale caror diametre mergeau de la talia unui om la grosimea unui deget. Prin tot edificiul asta treceau mai multe nivele orizontale de pasarele metalice , barate de liniile piezise ale scarilor ce le legau intre ele. Si ca si cum n-ar fi fost de ajuns pentru complexitatea intregului , zidurile erau acoperite , pe toata inaltimea lor, de cadrane , parghii, manete, lampi si ţevării cu traiectorii sinuoase.
Dar lucrul cel mai surprinzator era ca masina nu parea sa fi functionat de foarte multa vreme. Toate suprafetele-i erau acoperite de un strat gros de praf. Rugina, ba chiar muschiul, suda angrenajele. Imense panze de paianjen uneau partile iesite in afara. Geamurile contoarelor devenisera opace. Sobolani goneau de-a lungul tevilor. Duhnea a pivnita. In sfarsit, ca pentru a confirma impresia, cele mai largi pasarele erau incarcate de mobile, paturi, lazi si tot felul de obiecte casnice , ceea ce sugera faptul ca nu slujisera paznicilor masinii decat drept locuinte. S-a hotarat atunci demontarea masinii, piesa cu piesa , pentru a fi pusa in functiune. Arămăria redeveni galbena si rosie, otelurile redevenira albastre. Curelele de piele isi regasira aspectul vernisat, iar tevile diferitele culori pe care praful le ascunsese. Geamurile cadranelor , in sfarsit transparente, descoperira complexitatea si diversitatea etalonajelor. Toate piesele fura clasate dupa marime si utilitate, pana si cele, in aparenta mai neinsemnate.
Masina fu apoi reconstruita.
Cand a fost gata , nu a mai ramas nici macar un singur surub, nici cea mai marunta piulita care sa nu fi fost pusa la locul ei. Masina era inca si mai impunatoare decat fusese.
Dar cand, in ciuda eforturilor repetate au vrut sa o puna in functiune, n-au izbutit s-o faca sa mearga. S-au mirat, au perseverat. Fara succes.
Cineva observa atunci ca , desi toate piesele se imbucasera perfect, masina pe care o reconstruisera nu seamana de fel cu cea pe care o demontasera. Fiecare fu nevoit sa recunoasca : nu mai era aceeasi masina.
Au demontat-o din nou. Se apucara s-o construiasca iar. Asta le lua multa vreme. Cand au sfarsit, din nou nu mai ramasese nici o piesa nefolosita. Noua masina se deosebea de cea precedenta. Nu functiona nici ea.
Au facut-o bucati si au mai montat-o de foarte multe ori. Si, de fiecare data, toate elementele masinii se imbucau perfect, alcatuind o noua masina, care niciodata nu functiona.
Multi s-au descurajat. Spuneau : “ N-o s-o putem face sa mearga nicicand, de vreme ce nu stim la ce slujeste “. Si adaugau ca nici nu era , poate, important s-o stie, ca pana atunci se traise destul de bine si fara masina si ca cel mai bun lucru era s-o lase in parasire. Altii socoteau la fel, dar pretindeau ca esecul se datoreaza faptului ca nu cunosteau secretul punerii ei in miscare. “ daca n-am fi ucis toti paznicii, i-am fi putut face sa ni-l destainuiasca. Acum solutia a disparut odata cu ei si-i o iluzie sa speram ca un anume mod de asamblare ne va face sa-l descoperim ”.
In vreme ce aveau loc asemenea discutii, ceilalti isi continuau munca. Masinile apareau una dupa alta. Nu functionau. Cei mai multi dintre locuitorii orasului sfarsira prin a se dezinteresa de ele si parasira cladirea. Unii mai dadeau totusi pe acolo, dar numai pentru a-si bate joc de cei ce urmau sa creada ca eforturile lor ar fi putut rodi. Acestia nu abandonau.
Amaraciunea esecurilor ii facea insa sa rabde tot mai greu batjocurile repetate ale celorlalti. Intr-o buna zi, exasperati, ii alungara. Si refacura portile.
- Nimeni nu va mai intra, declarara ei atata vreme cat nu vom fi izbutit sa punem in functiune masina.
Si accesul celorlalti locuitori ai orasului a fost interzis. Starea asta de lucruri a durat. Putin cate putin, cei dinauntru fura uitati. Si pana la urma nu s-a mai stiut ce puteau face, dincolo de ziduri, cei ramasi acolo. Nimeni nu va mai intra , declarara ei , atata vreme cat nu vom fi izbutit sa punem in functiune masina.
Au trecut asa multi ani. Portile ramaneau inchise. Mai tarziu, trecand pe dinaintea cladirii, copiii intrebau uneori :
- Ce-i in casa asta ?
Si li se raspundea :
- O masina.
Mai intrebau :
- Si oamenii astia, din fata portilor, o fac sa mearga ?
Atunci li se spunea :
- Poate…in sfarsit…ei o pazesc . Sunt paznicii masinii.

Alain Mark
Franta