Tinereţe fără
bătrâneţe şi viaţă fără de moarte
A fost odată ca
niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi
răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât
lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un
picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne
aducea poveşti;
De când se scria musca pe părete,
Mai mincinos cine nu crede.
A fost odată un împărat mare şi o
împărăteasă, amândoi tineri şi frumoşi, şi, voind să aibă copii, a făcut de mai
multe ori tot ce trebuia să facă pentru aceasta; a îmblat pe la vraci şi
filosofi, ca să caute la stele şi să le ghicească dacă or să facă copii; dar în
zadar. În sfârşit, auzind împăratul că este la un sat, aproape, un unchiaş
dibaci, a trimis să-l cheme; dar el răspunse trimişilor că: cine are trebuinţă,
să vie la dânsul. S-au sculat deci împăratul şi împărăteasa şi, luând cu dânşii
vro câţiva boieri mari, ostaşi şi slujitori, s-au dus la unchiaş acasă.
Unchiaşul, cum i-a văzut de departe, a ieşit să-i întâmpine şi totodată le-a
zis:
– Bine aţi venit sănătoşi; dar ce
îmbli, împărate, să afli? Dorinţa ce ai o să-ţi aducă întristare.
– Eu nu am venit să te întreb asta,
zise împăratul, ci, dacă ai ceva leacuri care să ne facă să avem copii, să-mi
dai.
– Am, răspunse unchiaşul; dar numai un
copil o să faceţi. El o să fie Făt-Frumos şi drăgăstos, şi parte n-o să aveţi
de el. Luând împăratul şi împărăteasa leacurile, s-au întors veseli la palat şi
peste câteva zile împărăteasa s-a simţit însărcinată. Toată împărăţia şi toată
curtea şi toţi slujitorii s-au veselit de această întâmplare.
Mai-nainte de a veni ceasul naşterii,
copilul se puse pe un plâns, de n-a putut nici un vraci să-l împace. Atunci
împăratul a început să-i făgăduiască toate bunurile din lume, dar nici aşa n-a
fost cu putinţă să-l facă să tacă.
– Taci, dragul tatei, zice împăratul,
că ţi-oi da împărăţia cutare sau cutare; taci, fiule, că ţi-oi da soţie pe
cutare sau cutare fată de împărat, şi alte multe d-alde astea; în sfârşit, dacă
văzu şi văzu că nu tace, îi mai zise: taci, fătul meu, că ţi-oi da Tinereţe
fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
Atunci, copilul tăcu şi se născu; iar
slujitorii deteră în timpine şi în surle şi în toată împărăţia se ţinu veselie
mare o săptămână întreagă.
De ce creştea copilul, d-aceea se făcea
mai isteţ şi mai îndrăzneţ. Îl deteră pe la şcoli şi filosofi, şi toate
învăţăturile pe care alţi copii le învăţa într-un an, el le învăţa într-o lună,
astfel încât împăratul murea şi învia de bucurie. Toată împărăţia se fălea că o
să aibă un împărat înţelept şi procopsit ca Solomon împărat. De la o vreme
încoace însă, nu ştiu ce avea, că era tot galeş, trist şi dus pe gânduri. Iar când
fuse într-o zi, tocmai când copilul împlinea cincisprezece ani şi împăratul se
afla la masă cu toţi boierii şi slujbaşii împărăţiei şi se chefuiau, se sculă
Făt-Frumos şi zise:
– Tată, a venit vremea să-mi dai ceea
ce mi-ai făgăduit la naştere.
Auzind aceasta, împăratul s-a întristat
foarte şi i-a zis:
– Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ţi
dau un astfel de lucru nemaiauzit? Şi dacă ţi-am făgăduit atunci, a fost numai
ca să te împac.
– Dacă tu, tată, nu poţi să-mi dai,
apoi sunt nevoit să cutreier toată lumea până ce voi găsi făgăduinţa pentru
care m-am născut.
Atunci toţi boierii şi împăratul deteră
în genunchi, cu rugăciune să nu părăsească împărăţia; fiindcă, ziceau boierii:
– Tatăl tău de aci înainte e bătrân, şi
o să te ridicăm pe tine în scaun, şi avem să-ţi aducem cea mai frumoasă
împărăteasă de sub soare de soţie.
Dar n-a fost putinţă să-l întoarcă din
hotărârea sa, rămânând statornic ca o piatră în vorbele lui; iar tată-său, dacă
văzu şi văzu, îi dete voie şi puse la cale să-i gătească de drum merinde şi tot
ce-i trebuia.
Apoi, Făt-Frumos se duse în grajdurile
împărăteşti unde erau cei mai frumoşi armăsari din toată împărăţia, ca să-şi
aleagă unul; dar, cum punea mâna şi apuca pe câte unul de coadă, îl trântea, şi
astfel toţi caii căzură. În sfârşit, tocmai când era să iasă, îşi mai aruncă
ochii o dată prin grajd şi, zărind într-un colţ un cal răpciugos şi bubos şi
slab, se duse şi la dânsul; iar când puse mâna pe coada lui, el îşi întoarse
capul şi zise:
– Ce porunceşti, stăpâne? Mulţumesc lui
Dumnezeu că mi-a ajutat să ajung ca să mai puie mâna pe mine un voinic.
Şi înţepenindu-şi picioarele, rămase
drept ca lumânarea. Atunci Făt-Frumos îi spuse ce avea de gând să facă şi calul
îi zise:
– Ca să ajungi la dorinţa ta, trebuie
să ceri de la tată-tău paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce
le purta el când era flăcău; iar pe mine să mă îngrijăşti cu însuţi mâna ta
şase săptămâni şi orzul să mi-l dai fiert în lapte.
Cerând împăratului lucrurile ce-l
povăţuise calul, el a chemat pre vătaful curţii şi i-a dat poruncă ca să-i
deschiză toate tronurile cu haine spre a-şi alege fiul său pe acelea care îi va
plăcea. Făt-Frumos, după ce răscoli trei zile şi trei nopţi, găsi în sfârşit,
în fundul unui tron vechi, armele şi hainele tatâne-său de când era flăcău, dar
foarte ruginite. Se apucă însuşi cu mâna lui să le cureţe de rugină şi, după
şase săptămâni, izbuti a face să lucească armele ca oglinda. Totodată îngriji
şi de cal, precum îi zisese el. Destulă muncă avu; dar fie, că izbuti.
Când auzi calul de la Făt-Frumos că
hainele şi armele sunt bine curăţate şi pregătite, odată se scutură şi el, şi
toate bubele şi răpciuga căzură de pe dânsul şi rămase întocmai cum îl fătase
mă-sa, un cal gras, trupeş şi cu patru aripi; văzându-l Făt-Frumos astfel, îi
zise:
– De azi în trei zile plecăm.
– Să trăieşti, stăpâne; sunt gata chiar
azi, de porunceşti, îi răspunse calul.
A treia zi de dimineaţă, toată curtea
şi toată împărăţia era plină de jale. Făt-Frumos, îmbrăcat ca un viteaz, cu
paloşul în mână, călare pe calul ce-şi alesese, îşi luă ziua bună de la
împăratul, de la împărăteasa, de la toţi boierii cei mari şi cei mici, de la
ostaşi şi de la toţi slujitorii curţii, carii, cu lacrămile în ochi, îl rugau
să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea
capului său; dar el, dând pinteni calului, ieşi pe poartă ca vântul, şi după
dânsul carăle cu merinde, cu bani şi vreo două sute de ostaşi, pe care-i
orânduise împăratul ca să-l însoţească.
După ce trecu afară de împărăţia
tatălui său şi ajunse în pustietate, Făt-Frumos îşi împărţi toată avuţia pe la
ostaşi şi, luându-şi ziua bună, îi trimise înapoi, oprindu-şi pentru dânsul
merinde numai cât a putut duce calul. Şi apucând calea către răsărit, s-a dus,
s-a dus, s-a dus, trei zile şi trei nopţi, până ce ajunse la o câmpie întinsă,
unde era o mulţime de oase de oameni.
Stând să se odihnească, îi zise calul:
– Să ştii, stăpâne, că aici suntem pe
moşia unei Gheonoaie, care e atât de rea, încât nimeni nu calcă pe moşia ei,
fără să fie omorât. A fost şi ea femeie ca toate femeile, dar blestemul
părinţilor pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie Gheonoaie;
în clipa aceasta este cu copiii ei, dar mâine, în pădurea ce o vezi, o s-o
întâlnim venind să te prăpădească; e grozavă de mare; dară să nu te sperii, ci
să fii gata cu arcul ca să o săgetezi, iar paloşul şi suliţa să le ţii la
îndemână, ca să te slujeşti cu dânsele când va fi de trebuinţă.
Se deteră spre odihnă; dar pândea când
unul, când altul.
A doua zi, când se revărsa ziorile, ei
se pregăteau să treacă pădurea. Făt-Frumos înşelă şi înfrână calul, şi chinga o
strânse mai mult decât altă dată, şi porni; când, auzi o ciocănitură groaznică.
Atunci calul îi zise:
– Ţine-te, stăpâne, gata, că iată se
apropie Gheonoaia.
Şi când venea ea, nene, dobora copacii:
aşa de iute mergea; iar calul se urcă ca vântul până cam deasupra ei şi
Făt-Frumos îi luă un picior cu săgeata şi, când era gata a o lovi cu a doua
săgeată, strigă ea:
– Stăi, Făt-Frumos, că nu-ţi fac nimic!
Şi văzând că nu o crede, îi dete
înscris cu sângele său.
– Să-ţi trăiască calul, Făt-Frumos, îi
mai zise ea, ca un năzdrăvan ce este, căci de nu era el, te mâncam fript; acum
însă m-ai mâncat tu pe mine; să ştii că până azi nici un muritor n-a cutezat să
calce hotarele mele până aicea; câţiva nebuni carii s-au încumes a o face
d-abia au ajuns până în câmpia unde ai văzut oasele cele multe.
Se duseră acasă la dânsa, unde
Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos şi-l omeni ca pe un călător. Dar pe când se
aflau la masă şi se chefuiau, iară Gheonoaia gemea de durere, deodată el îi
scoase piciorul pe care îl păstra în traistă, i-l puse la loc şi îndată se
vindecă. Gheonoaia, de bucurie, ţinu masă trei zile d-a rândul şi rugă pe
Făt-Frumos să-şi aleagă de soţie pe una din cele trei fete ce avea, frumoase ca
nişte zâne; el însă nu voi, ci îi spuse curat ce căuta; atunci ea îi zise:
– Cu calul care îl ai şi cu vitejia ta,
crez că ai să izbuteşti.
După trei zile, se pregătiră de drum şi
porni. Merse Făt-Frumos, merse şi iar merse, cale lungă şi mai lungă; dară când
fu de trecu peste hotarele Gheonoaiei, dete de o câmpie frumoasă, pe de o parte
cu iarba înflorită, iar pe de altă parte pârlită. Atunci el întrebă pe cal:
– De ce este iarba pârlită?
Şi calul îi răspunse:
– Aici suntem pe moşia unei Scorpii,
soră cu Gheonoaia; de rele ce sunt, nu pot să trăiască la un loc; blestemul
părinţilor le-a ajuns, şi d-aia s-au făcut lighioi, aşa precum le vezi;
vrăjmăşia lor e groaznică, nevoie de cap, vor să-şi răpească una de la alta
pământ; când Scorpia este necăjită rău, varsă foc şi smoală; se vede că a avut
vreo ceartă cu soră-sa şi, viind s-o gonească de pe tărâmul ei, a pârlit iarba
pe unde a trecut; ea este mai rea decât soră-sa şi are trei capete. Să ne
odihnim puţin, stăpâne, şi mâine dis-de-dimineaţă să fim gata.
A doua zi se pregătiră, ca şi când
ajunsese la Gheonoaia, şi porniră. Când, auziră un urlet şi o vâjietură, cum nu
mai auziseră ei până atunci!
– Fii gata, stăpâne, că iată se apropie
zgripsoroaica de Scorpie.
Scorpia, cu o falcă în cer şi cu alta
în pământ şi vărsând flăcări, se apropia ca vântul de iute; iară calul se urcă
repede ca săgeata până cam deasupra şi se lăsă asupra ei cam pe deoparte.
Făt-Frumos o săgetă şi îi zbură un cap; când era să-i mai ia un cap, Scorpia se
rugă cu lacrămi ca să o ierte, că nu-i face nimic şi, ca să-l încredinţeze, îi
dete înscris cu sângele ei. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos şi mai şi decât
Gheonoaia; iară el îi dete şi dânsei înapoi capul ce i-l luase cu săgeata,
carele se lipi îndată cum îl puse la loc, şi după trei zile plecară mai
departe.
Trecând şi peste hotarele Scorpiei, se
duseră, se duseră şi iară se mai duseră, până ce ajunseră la un câmp numai de
flori şi unde era numai primăvară; fiecare floare era cu deosebire de mândră şi
cu un miros dulce, de te îmbăta; trăgea un vântişor care abia adia. Aicea
stătură ei să se odihnească, iară calul îi zise:
– Trecurăm cum trecurăm până aci,
stăpâne; mai avem un hop: avem să dăm peste o primejdie mare; şi dacă ne-o
ajuta Dumnezeu să scăpăm şi de dânsa, apoi suntem voinici. Mai-nainte de aci
este palatul unde locuieşte Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
Această casă este încongiurată cu o pădure deasă şi înaltă, unde stau toate
fiarele cele mai sălbatice din lume; ziua şi noaptea păzesc cu neadormire şi
sunt multe foarte; cu dânsele nu este chip de a te bate; şi ca să trecem prin
pădure e peste poate; noi însă să ne silim, dac-om putea, să sărim pe dasupra.
După ce se odihniră vreo două zile, se
pregătiră iarăşi; atunci calul, ţinându-şi răsuflarea, zise:
– Stăpâne, strânge chinga cât poţi de
mult, şi încălecând, să te ţii bine şi în scări, şi de coama mea; picioarele să
le ţii lipite pe lângă supţioara mea, ca să nu mă zăticneşti în zborul meu.
Se urcă, făcu probă, şi într-un minut
fu aproape de pădure.
– Stăpâne, mai zise calul, acum e
timpul când se dă de mâncare fiarălor pădurei şi sunt adunte toate în curte; să
trecem.
– Să trecem, răspunse Făt-Frumos, şi
Dumnezeu să se îndure de noi.
Se urcară în sus şi văzură palatul
strălucind astfel, de la soare te puteai uita, dar la dânsul ba. Trecură pe
deasupra pădurii şi, tocmai când erau să se lase în jos la scara palatului,
d-abia, d-abia atinse cu piciorul vârful unui copaci şi dodată toată pădurea se
puse în mişcare; urlau dobitoacele, de ţi se făcea părul măciucă pe cap. Se
grăbiră de se lăsară în jos; şi de nu era doamna palatului afară, dând de
mâncare puilor ei (căci aşa numea ea lighionile din pădure), îi prăpădea
negreşit.
Mai mult de bucurie că au venit, îi
scăpă ea; căci nu mai văzuse până atunci suflet de om pe la dânsa. Opri pe
dobitoace, le îmblânzi şi le trimise la locul lor. Stăpâna era o zână naltă,
supţirică şi drăgălaşă şi frumoasă, nevoie mare! Cum o văzu Făt-Frumos, rămase
încremenit. Dară ea, uitându-se cu milă la dânsul, îi zise:
– Bine ai venit, Făt-Frumos! Ce cauţi
pe aici?
– Căutăm, zise el, Tinereţe fără
bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
– Dacă căutaţi ceea ce ziseşi, aci
este.
Atunci descălică şi intră în palat.
Acolo găsi încă două femei, una ca alta de tinere; erau surorile cele mai mari.
El începu să mulţumească zânei pentru că l-a scăpat de primejdie; iară ele, de
bucurie, gătiră o cină plăcută şi numai în vase de aur. Calului îi dete drumul
să pască pe unde va voi dânsul; pe urmă îi făcură cunoscuţi tuturor
lighioanelor, de puteau îmbla în tihnă prin pădure.
Femeile îl rugară să locuiască de aci
înainte cu dânsele, căci ziceau că li se urâse, şezând tot singurele; iară el
nu aşteptă să-i mai zică o dată, ci priimi cu toată mulţumirea, ca unul ce
aceea şi căuta.
Încet, încet, se deprinseră unii cu
alţii, îşi spuse istoria şi ce păţi până să ajungă la dânsele, şi nu după multă
vreme se şi însoţi cu fata cea mai mică. La însoţirea lor, stăpânele casei îi
deteră voie să meargă prin toate locurile de primprejur, pe unde va voi; numai
pe o vale, pe care i-o şi arătară, îi ziseră să nu meargă, căci nu va vi bine
de el; şi-i şi spuseră că acea vale se numea Valea Plângerii.
Petrecu acolo vreme uitată, fără a
prinde de veste, fiindcă rămăsese tot aşa de tânăr, ca şi când venise. Trecea
prin pădure, fără să-l doară măcar capul. Se desfăta în palaturile cele aurite,
trăia în pace şi în linişte cu soţia şi cumnatele sale, se bucura de frumuseţea
florilor şi de dulceaţa şi curăţenia aerului, ca un fericit. Ieşea adesea la
vânătoare; dar, într-o zi, se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două şi
nu-l nimeri; supărat, alergă după el şi dete şi cu a treia săgeată, cu care îl
nemeri; dară nefericitul, în învălmăşeală, nu băgase de seamă că, alergând după
iepure, trecuse în Valea Plângerii.
Luând iepurile, se întorcea acasă;
când, ce să vezi d-ta? deodată îl apucă un dor de tată-său şi de mumă-sa. Nu
cuteză să spuie femeilor măiestre; dară ele îl cunoscură după întristarea şi
neodihna ce vedea într-însul.
– Ai trecut, nefericitule, în Valea
Plângerii! îi ziseră ele, cu totul speriate.
– Am trecut, dragele mele, fără ca să
fi voit să fac astă neghiobie; şi acum mă topesc d-a-n picioarele de dorul
părinţilor mei, însă şi de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. Sunt de mai multe
zile cu voi şi n-am să mă plâng de nici o mâhnire. Mă voi duce dară să-mi mai
văz o dată părinţii şi apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată.
– Nu ne părăsi, iubitule; părinţii tăi
nu mai trăiesc de sute de ani, şi chiar tu, ducându-te, ne temem că nu te vei
mai întoarce; rămâi cu noi; căci ne zice gândul că vei pieri.
Toate rugăciunile celor trei femei,
precum şi ale calului, n-a fost în stare să-i potolească dorul părinţilor,
care-l usca pe d-a-ntregul. În cele mai de pe urmă, calul îi zise:
– Dacă nu vrei să mă asculţi, stăpâne,
orice ţi se va întâmpla, să ştii că numai tu eşti de vină. Am să-ţi spui o
vorbă, şi dacă vei priimi tocmeala mea, te duc înapoi.
– Primesc, zise el cu toată mulţumirea,
spune-o!
– Cum vom ajunge la palatul tatălui
tău, să te las jos şi eu să mă întorc, de vei voi să rămâi măcar un ceas.
– Aşa să fie, zise el.
Se pregătiră de plecare, se îmbrăţişară
cu femeiele şi, după ce-şi luară ziua bună unul de la altul, porni, lăsându-le
suspinând şi cu lacrămile în ochi. Ajunseră în locurile unde era moşia
Scorpiei; acolo găsiră oraşe; pădurile se schimbaseră în câmpii; întrebă pre
unii şi pre alţii despre Scorpie şi locuinţa ei; dar îi răspunseră că bunii lor
auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri.
– Cum se poate una ca asta? le zicea
Făt-Frumos, mai alaltăieri am trecut pe aici; şi spunea tot ce ştia.
Locuitorii râdea de dânsul, ca de unul
ce aiurează sau visează deştept, iară el, supărat, plecă înainte, fără a băga
de seamă că barba şi părul îi albise.
Ajungând la moşia Gheonoaiei, făcu
întrebări ca şi la moşia Scorpiei, şi primi asemenea răspunsuri. Nu se putea
domiri el: cum de în câteva zile s-au schimbat astfel locurile? Şi iarăşi
supărat, plecă cu barba albă până la brâu, simţind că îi cam tremurau
picioarele, şi ajunse la împărăţia tătâne-său. Aici alţi oameni, alte oraşe, şi
cele vechi erau schimbate de nu le mai cunoştea. În cele mai de pe urmă, ajunse
la palaturile în cari se născuse. Cum se dete jos, calul îi sărută mâna şi îi
zise:
– Rămâi sănătos, că eu mă întorc de
unde am plecat. Dacă pofteşti să mergi şi d-ta, încalecă îndată şi aidem!
– Du-te sănătos, că şi eu nădăjduiesc
să mă întorc peste curând.
Calul plecă ca săgeata de iute.
Văzând palaturile dărămate şi cu
buruieni crescute pe dânsele, ofta şi, cu lacrămi în ochi, căta să-şi aducă
aminte cât era odată de luminate aste palaturi şi cum şi-a petrecut copilăria
în ele; ocoli de vreo două-tei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colţuleţ
ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi
în pivniţă, gârliciul căreia se astupase de dărămăturile căzute.
Căutând într-o parte şi în alta, cu
barba albă până la genunchi, ridicându-şi pleoapele ochilor cu mâinile şi abia
umblând, nu găsi decât un tron odorogit; îl deschise, dară în el nimic nu găsi;
ridică capacul chichiţei, şi un glas slăbănogit îi zise:
– Bine ai venit, că de mai întârziai,
şi eu mă prăpădeam.
O palmă îi trase Moartea lui, care se
uscase de se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort, şi îndată se şi făcu
ţărână.
Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei
dumneavoastră aşa.
