Un articol aparut recent pe platforma Contributors.ro ( Mihai Maci – Dezamagirea democratica ) este o demonstratie elocventa a modului in care opinia publica poate fi indusa in eroare exact de catre cei care ar trebui sa contribuie la intelegerea faptelor sociale si nu la cresterea starii de confuzie.
O prima strategie este tehnica jumatatii de masura ( 50% adevarat/ 50% fals ) prin care se aplica ceea ce Aristotel numea odata amestecul categoriilor , iar cititorul alege ceea ce ii convine exact ca in cazul ghicitului la tiganci. In cazul de fata , autorul amesteca cu veselie in aceeasi oala mentalitati . domenii si realitati extrem de diferite ( ce legatura exista intre antiamericanism, respectul fata de suferinta detinutilor politici, fundamentalism, etc. ? ) dar le denumeste drept o ideologie compacta si coerenta profetind ceea ce de fapt crede ca ar trebui sa se intample :
„…o direcţie în care, din ce în ce mai probabil, vom apuca-o în timpul ce vine. Antiamericanismul (dublat sau nu nu de antisemitism), Coaliţia pentru Familie, nostalgia trecutului ceauşist, admiraţia pentru liderii autocraţi (în frunte cu Vladimir Putin), homofobia, conspiraţionismul, dacomania, pietatea dedicată “mărturisitorilor din temniţele comuniste” (s.n.) , alunecarea în miraculos, religiziotatea patetică a neofiţilor, ascensiunea fundamentalismelor de tot soiul, complexul cetăţii asediate, imaginea străinului ca invadator şi exploatator, toate – şi încă altele – se agregă, din în ce mai mult, într-o ideologie coerentă şi compactă.”
Pasul urmator este acela in care dintr-o singura trasatura de condei autorul invinovateste pentru starea societatii romanesti …institutiile europene :
„ Din 1989 până astăzi oamenilor acestora li s-a promis marea cu sarea şi nu li s-a dat – de către instituţiile europene, nu de noi (s.n.) – decât un singur lucru: posibilitatea ( se subintelege , nu si calea sau mijlocul - s.n.) de-a evada din mizeria unei lumi care-a făcut din naufragiu un mod de viaţă.”
Daca tot dam vina pe altii , atunci putem nega cu usurinta si ceea ce Uniunea Europeana recunoaste, respectiv subversiunea ideologica si razboiul hibrid dus de Rusia impotriva tarilor europene (http://www.ecfr.eu/publications/summary/controlling_chaos_how_russia_manages_its_political_war_in_europe) invocand vag „incapacitatea noastra” :
„Nu ţarul de la Kremlin, nici “Vocea Rusiei” sunt artizanii acestei victorii, ci incapacitatea noastră de a da un răspuns problemelor reale pe care le avem şi pe care, în bună parte, le-am moştenit”.
In aceeasi logica insolita , starea societatii romanesti nu este rezultatul unor cauze si actiuni concrete si a unor forte si agenti sociali reali , ci al unor entitati impersonale. Consecinta finala este o confuzie intre planuri si realitati si o indistinctie intre cauze si efecte :
„ La fiecare ciclu electoral, acestor oameni li s-a spus că “ei decid” şi după fiecare alegeri, viaţa lor a rămas la fel; şi datul mitei şi (mai întotdeauna) cei cărora le-o dădeau sunt tot acolo. Şcoala s-a golit de orice conţinut şi a ajuns o afacere de sacoşe şi de meditaţii, spitalele s-au ruinat şi-a mai rămas alb în ele doar plicul strecurat în buzunarul (mereu deschis) al doctorilor şi al asistentelor, administraţia publică nu e renumită decât prin lipsa ei de funcţionalitate, trenurile arată şi circulă de parcă ar veni şi s-ar duce pe front şi societatea însăşi, asemeni apei stătute, s-a împărţit între suprafaţa subţire şi gelatinoasă a celor ce se pot mişca (politicieni, afacerişti veroşi – conectaţi la banul statului – şi interlopi ce “txează” la lumina zilei) şi marele underground al unei lumi ce se descompune lent, dar inevitabil. Asta e România Centenarului Unirii! Să ne mirăm că oricine poate o părăseşte? Sau că, în interior, tinde spre singura formă de echilibru – precar şi acela – pe care a cunoscut-o în istoria ei: feudalismul?
In aceasta lume guvernata de umbre si in care se vad numai efectele, societatea nu poate functiona in mod normal . Cei mai multi din cei care traiesc in ea primesc suficient ca sa nu moara si destul cat sa nu traiasca cu adevarat , iar natura raporturilor dintre stat si cetateni defineste un fel de penitenciar social in care exista numai detinuti condamnati ad aeternam , dar nu pot fi identificati nici gardienii , nici comandantii sai :
„Dar săracului ce i se poate cere? În ce altceva poate el spera decât în răsturnarea, magică şi totală, a situaţiei în care se află? Ce e viitorul pentru el? Un singur lucru: disperarea de a-si vedea copiii scăpaţi din iadul la care el e condamnat pe viaţă. Pentru asta e dispus să lucreze ca un ocnaş, să mintă, să înşele şi să fure, pentru că ştie – din propria lui experienţă – că oamenii nu au decât o singură şansă de a scăpa din infern. În rest, nu există nimic altceva decât casa, familia, mâncarea, traiul de zi cu zi şi acel, scrâşnit, “mai rău să nu fie!”.
„ O să se spună: nu, România nu e un stat eşuat. Oare? România e asemeni unui bolnav sedat ce merge, deasupra unei prăpastii, pe o coardă, nici aceea prea bine întinsă. Da, încă n-a căzut. Incă. Şi totuşi, dincolo de acest “încă” e un abis pe care noi nu-l mai vedem (pentru că îl simţim prin epidermă), dar care – cum ieşi din graniţele ţării, sare în ochi: sărăcia. Singura constantă a istorică a lumii noastre a fost sărăcia (s.n.).”
In viziunea autorului , societatea romaneasca a fost si este guvernata doar de saracie si
de impersonalul „ se ” , cu alte cuvinte am avut un comunism fara comunisti , o „democratie originala” fara democrati, etc. :
„Comunismul a sfârşit în frigul, foamea şi întunericul care au făcut din oraşele ridicate de Ceauşescu nişte bidonviluri de lumea a treia.”
„Iar democraţia noastră “originală” se îngroapă în scandaluri, paiete şi festivităţi golite de orice sens.”
In toata acesta eseistica si prestidigitatie sociala sublima care exclude orice forma de determinism , granita intre concepte se estompeaza . Talentul literar indiscutabil al autorului transforma societatea intr-un fel de teatru kabuki in care sub ceva se ascunde altceva si in care se poate afirma orice. Rezultatul este o forma de discurs eclectic in care epocile se amesteca si reperele temporale devin fluide , iar postulatele si generalizarile tin loc de fapte si argumente :
„ Nu a existat nici un moment în întreaga noastră istorie (s.n.) în care să fi fost – în oricare din provinciile ce ne alcătuie – o naţie proasperă. Epoca lui Carol I, care a modelat oraşele Regatului şi a creat o subţire pătură alcătuită din marii moşieri şi mica burghezie, s-a încheiat cu ultima răscoală europeană. În Europa Occidentală, răscoalele sunt fenomene specifice Evului Mediu.”
Si totusi, furat de peisaj autorul nu rezista tentatiei si de dragul propriilor convingeri da cu bata in balta . Fara sa ezite , se ia de gat cu faptele si istoria reala postuland ce crede de cuviinta acolo unde trecutul a fost deja consemnat. Obiectiv vorbind , orice liceean de astazi are acces acum la o informatie de genul :
„ Rezistența anticomunistă românească este o mișcare populară de luptă împotriva dictaturii Partidului comunist român (6 martie 1945-22 decembrie 1989). A fost activă începând cu anul 1944 și a durat timp de mai mult de treizeci de ani, unele luptători izolați subzistând efectiv până la mijlocul anilor ’70[note 1]. În România, opoziția armată a fost prima și una dintre cele mai organizate forme de rezistență împotriva regimului comunist. Abia după căderea lui Nicolae Ceaușescu, în decembrie 1989, detaliile unei asemenea mișcări au fost aduse la cunoștința publicului. Dacă românii cunoșteau deja existența bandelor armate, acest lucru era posibil numai via propaganda comunistă care le evoca în mod regulat, faptele fiind deformate, puterea arătându-i pe luptătorii anticomuniști drept niște vulgari tâlhari la drumul mare, în solda puterilor imperialiste externe[1].”
https://ro.wikipedia.org/wiki/Rezisten%C8%9Ba_anticomunist%C4%83_din_Rom%C3%A2nia
Ce scrie in 2017 publicistul si lectorul universitar si ganditorul rafinat Mihai Maci preocupat de „ problema decreatiei in opera Simonei Weil , gândirea disidentă est-europeană, filosofia contemporană şi mai ales "tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei” (http://www.contributors.ro/author/mihai-maci/?bio) ?
Ce are chef , iar rezultatul este de un comic involuntar pentru ca in acest caz autorul joaca de unul singur si in alt film :
„ Interbelicul elitelor noastre s-a încheiat cu trei dictaturi, orice s-ar spune, acceptate (s.n.) de o populaţie care nu a refuzat (s.n.) calea (rusească) a modernizării cu forţa, de sus în jos.”
De aici incolo lucrurile devin de-a dreptul captivante. Daca nu pot fi manipulate faptele si datele istorice pentru ca romanii s-au fript de atatea ori cu ciorba incat sufla si in iaurt, mai ramane asul din maneca respectiv apelul la sentiment si manipularea emotiilor.
In acest caz , solutia este o clasica „lamentatio” respectiv o tanguire si o frangere a mainilor in fata drobului de sare care trebuie sa ramana exact acolo unde este pentru ca nu ne intereseaza nici cine l-a pus , nici de ce, si nici cum poate fi luat de acolo :
„Dincolo de toate e o populaţie însingurată, îmbătrânită, tot mai bolnavă, la limita de jos a alfabetizării, hrănindu-se cu resturile industriei de consum şi care trăieşte cu 300 de euro lunar. Adică cu banii pe care nu i-ar accepta nici un somalez, eritreean, afgan sau bangladeş imigrat în Europa. Peisajul din jurul nostru, cu case ce se ruinează, cu craterele fostelor fabrici, cu munţii despăduriţi, cu grămezile de gunoaie, cu vilele de prost gust şi cu beculeţele “lunii Sărbătorilor” e oglinda chipului nostru, scofâlcit de neputinţă şi a sufletelor noastre pustii. Aceştia suntem!”
Dupa ce au fost decretate premisele in aceasta forma, concluziile par sa decurga pe cale de consecinta :
„ A le vorbi acestor oameni despre “democraţie”, “valori europene” şi “parteneriat trans-atlantic” nu e nimic altceva decât dovada unei patetice inadecvări şi a autismului în care trăiesc cei ce rostesc asemenea discursuri.”
„ Astăzi nu numesc nimic altceva decât trista realitate: o subţire pătură suprapusă de oameni care pot orice şi o enormă masă de iobagi, care nu mai pot nimic. Ceea ce e propriu timpului pe care-l trăim este faptul că, exceptând o mână de tineri idealişti, entuziaşti şi studioşi, nimeni nu mai crede în vorbele frumoase.”
„ “Democraţia”, “valorile europene” şi “parteneriatul trans-atlantic” au devenit nu doar termeni calpi, ci au sfârşit – în percepţia publică – exact în opusul lor. “Democraţia” a ajuns a fi asimilată vorbăriei găunoase, scandalurilor oneroase, războiului dintre ganguri şi jafului cu protecţie “de sus” prin care s-a devastat tot ce a putut fi împărţit şi s-au creat “parlamentari” şi “miliardari” de carton. “Valorile europene” au sfârşit prin a fi reduse la două: “drepturi” pentru minorităţile sexuale şi “cote” de imigraţie.”
Acum putem in sfarsit sa vedem luminita de la capatul tunelului si sa intelegem ce proroceste autorul ca ne asteapta de la „rechinii imperialisti” in loc de democratie :
„Altfel spus, deschiderea porţilor către invazia – şi dinlăuntru, şi dinafară – a unor străini care, cu protecţii cărora noi nu ne putem opune, ne vor transforma pe noi înşine în “străini în propria ţară”. Iar “parteneriatul trans-atlantic” nu mai e înţeles decât ca o formă penibilă de vasalitate în numele căreia America propune şi dispune după cum vrea, de tot ce vrea, în România. Şi nu orice Americă, ci în mod clar cea a “corectitudinii politice”, a “birocraţiei” şi “multinaţionalelor”.
„Cei care mai înţeleg cât de cât lumea în care trăiesc pot urla din toţi bojocii că nu aşa stau lucrurile, că aceste viziuni false şi reductive sunt opusul realităţii şi că dincolo de ele se văd luminile tancurilor de la Răsărit. Numai că vorbele lor nu vor mai ajunge niciodată în bordeiele sărăcăcioase ale celor ce cred cu tărie că democraţia e jaf, Europa – homosexualitate şi America – stăpânul. Oamenii aceştia sunt convinşi că ştiu, mai bine decât toţi intelectualii, asimilaţi şi ei tuturor stăpânirilor. Am ajuns o naţie de gnostici! ”.
„Astăzi linia de separaţie nu-i mai desparte pe democraţi (sau liberali) de adepţii totalitarismului, ci pe cei care asumă modernitatea de cei ce vor (re)instaurerea unei lumi tribale în care totul e simplu şi clar.”
Mihai Maci dovedeste un talent absolut remarcabil de a glosa pe marginea evidentei , de a disloca si inversa conceptele si sensurile si de reinventa un nou limbaj social care seamana cu nouvorba ( "razboiul este pace, libertatatea este sclavie ,ignoranta este putere",etc. ) din romanul 1984 al lui George Orwell, limbaj in care pentru ceea ce fac sau nu fac unii, sunt de vina toti ceilalti .
Cu acest ochean intors eseistul nostru reuseste performanta de a nu observa ceea ce vede intreaga societate respectiv faptul ca statul de drept este asaltat de penalii si grupul infractional organizat care vor sa masacreze legile justitiei , si nici rezistenta acerba a cetatenilor la aceaste tentative .
In schimb , ca altadata Ion Iliescu , le reproseaza acestora "lipsa de consens" adica exact reactiile morale puternice prin care cetatenii nu vor sa stea la aceeasi masa de negociere cu infractorii carora cu atat mai mult nu vor sa le acorde drept de decizie politica intr-un stat de drept :
„Ce ne-a adus modernitatea? Problemele modernităţii. De pildă aceea că un drum se face doar prin decizie şi prin efort comun. Or, s-a dovedit că nu suntem în stare nici să ne acordăm pentru a decide cu toţii (s.n.) , nici să susţinem un efort de durată pentru a articula ceva în comun(s.n.). Şi atunci? Una din două: sau ne prăbuşim într-o ruină generalizată, din care bande de asociaţi ai interesului de moment fură tot ce le cade în mână ( s.n.) sau ne încredinţăm unui tătuc feroce, capabil să decidă pentru toţi şi să construiască – la nevoie din oasele noastre – drumul de care avem nevoie (s.n.). Modernitatea înseamnă dezbatere. În lumea noastră dezbaterea înseamnă ceartă şi înjurături, refuzul înţelegerii numai pentru a nu-i face celuilalt pe plac, plata unor poliţe vechi şi neagră băşcălie (s.n.)”.
Rezultatul este un viziune de tip darwinist in care pentru rafinatul ganditor social Mihai Maci omul ( adica "noi" , adica "toti" ) este un fel de lup pentru om iar ura biologica si interesul pentru "capra vecinului" sta la baza intregii dinamici sociale:
„Modernitatea înseamnă atenţie şi disponibilitate faţă de altul. Dar cum ne putem noi deschide faţă de altul, când toţi ceilalţi pe care i-am cunoscut aveau ei o condiţie mai bună decât a noastră? Când a fost celălalt egalul nostru? Pentru noi a fost stăpânul, bogatul, cel în faţa căruia a trebuit să stăm cu căciula în mână şi pe care, în adâncul nostru, l-am urât din tot sufletul. N-am visat decât să-l doborâm şi să chefuim în palatele lui. Băieţii care i-au dat în cap lui Gherghe Brătianu şi l-au bătut cu răngile pe Mircea Vulcănescu nu erau nici ruşi, nici evrei, nici unguri. Erau “copii de-ai noştri”, de la ţară, crescuţi din lacrimile mămucilor lor şi din sudoarea taţilor lor. Însă când au dat cu parul, au dat cu plăcere, pentru că cel în care-au dat era altul, străinul, cel care uda cămaşa tatălui cu sudoare şi le făcea mamele să plângă. Şi au dat nu doar pentru că li s-a spus asta, ci pentru că au trăit-o ei înşişi în anii dinainte de-a ajunge gealaţi. Nu vă fie frică, dacă s-ar întoarce încă odată lumea, s-ar găsi destui care să dea iarăşi, tot cu atâta sete!”
Deja suna cunoscut, nu ? Din nefericire, toata aceasta viziune primitiva in care oamenii sunt redusi la statutul de caini ai lui Pavlov nu seamana cu filozofia contemporana, ci mai degraba cu cea din textele sacre ale bolsevicilor din Rusia respectiv cu psihopolitica promovata de I.P. Beria :
" Prima ţintă a Psihopoliticii este Omul. El trebuie coborât şi transformat dintr-o fiinţă cu viaţă spirituală într-un şablon cu reacţii de animal. Omul trebuie sa ajungă să gândească despre sine însuşi ca despre un animal, capabil doar de reacţii animalice. Omul nu trebuie să mai creadă despre sine despre cei din jurul său că ar fi apţi de „rezistenţă spirituală" sau de sentimente nobile."
"Omul este un animal care funcţionează pe baza mecanismului de stimul-răspuns. întreaga sa capacitate de a gândi, chiar şi principiile sale etice şi moale, se bazează pe acest mecanism."
"Obedienţa este rezultatul folosirii forţei.",etc., etc.
http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/grosu/spcreier/
Aceasta viziune viscerala asupra umanului este pretextul ideal de construi o imagine apocaliptica a societatii romanesti considerata o bomba cu ceas in care saracii sunt de vina pentru saracia lor :
„Dar noi? Pe noi ne-a prins 1989 cu mai bine de jumătate din populaţie în
rural, adică în afara datelor elementare (reţele de apă, canalizare, asistenţă
medicală etc.) care definesc civilizaţia. Masa aceasta enormă, plus celalaltă –
aproape la fel de mare – rămasă pe drumuri, în oraşe incapabile să se mai
întreţină, după falimentul industriilor comuniste a fost adevărata noastră problemă. ".
"Nu avem canalizare în cele mai multe sate, în
multe nu e nici dispensar, bibliotecile au fost aruncate în stradă sau arse, se
închid şi şcolile – ce le mai rămâne făpturilor ce încă bântuie prin ele? Un
singur lucru – căci e în fiecare sat: Biserica. Orfanii tuturor guvernelor,
orfanii Europei (cei la care n-a ajuns un euro din faimoasele “fonduri”
împărţite generos “între prieteni”) şi-au regăsit tatăl. Biserica aceasta de
bază – care n-are aproape nici o legătură cu biserica instituţională – e
ultimul loc în care se mai pot întâlni cei care nu mai au unde se duce."
In sfarsit a venit si momentul in care se trage cortina peste cauze si vinovati , se furnizeaza tintele false , se postuleaza o mentalitate primitiva a populatiei si de aici o ineficienta modelului european , iar in final suntem amenintati cu o prezumata apocalipsa sociala :
" Şi Biserica aceasta le spune că străinii (adică cei care sunt altfel decât noi) sunt împotriva firii, că stăpânitorii lumii acesteia trebuie să fie asemeni tatălui, autocraţi ce răspund doar în faţa Pantokrator-ului, că credinţa e viaţă şi ştiinţa e nebunie şi, mai ales, că pe cel părăsit de toţi, Dumnezeu nu-l uită..... Acestor oameni li se adresează pliantele ininteligibile pe care se toacă “fondurile europene”?”
„ Preocupaţi de “salarii
şi pensii speciale”, am creat o întreagă populaţie de revoluţionari cărora le
lipseşte o scânteie pentru a tarnsforma cotidianul în Apocalipsă. Orbiţi de
jocul cu sofisticăriile n-am băgat de seamă că au uitat să citească şi singura
lor sursă de informaţii sunt ştirile ce anunţă iminenţa ceasului din urmă."
„Viziunea tribală a
societăţii (“afară cu străinii din ţară”, să rămânem doar noi între noi),
reîntoarcerea la credinţa fundamentalistă (cu antiintelectualismul ei, care
consideră orice cunoaşterea fără beneficii practice ca fiind inutilă), mistica
“tătucului salvator” şi invocarea soluţiilor de forţă, resentimentarismul cu
potenţial revoluţionar şi, mai mult decât toate, instabilitatea agitată a unei
societăţi ce se descompune sunt măsura dezamăgirii pe care-o lasă în urmă a
treia tentativă, eşuată, de modernizare a lumii noastre.
Finalul acestei prestidigitatiei mirobolante este unul apoteotic si pe masura postulatelor si prezumtiilor ei avansate initial . In logica originala a eseistului , Romania a ratat intalnirea cu Europa prin ...viziunea tribala a societatii respectiv mentalitatea primitiva a cetatenilor ( nu conteaza faptul ca in Romania au avut loc cele mai mari demonstratii anticoruptie din intreaga Europa ) , deci politicienii care s-au jucat mereu cu chibriturile si sunt acum aproape de a da foc cetatii ca sa-si scape pielea de intalnirea de gradul III cu justitia , sunt curati ca lacrima Christi si deasupra oricarei banuieli :
"Şi, în ciuda faptului că
atât în 1989, cât şi în 2007 aveam o mulţime de aşi în mână, sunt dovada
faptului că am ratat – încă odată – întâlnirea cu Europa. Liviu Dragnea,
Tudorel Toader, Liviu Pop sau Olguţa Vasilescu nici măcar nu există. Ei sunt
doar materializările – ectoplasmatice şi ridicole – ale acestui eşec, mare cât
secolul ce ne stă în faţă.”
Problema este ca acest articol care promoveaza o viziune a ocheanului intors ( este adevarat, diversitatea de opinii este absolut normala intr-o democratie ) si face din alb negru sau invers reusind sa se adreseze "dudului injurand salcamul" cum spuneau vechii chinezi , nu este unul singular ci se incadreaza intr-o tendinta mult mai generala care se manifesta la noi in ultima vreme, cel mai recent exemplu fiind un interviu luat psihologului Daniel David si publicat in ziarul "Adevarul" ( http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/interviu-psihologul-daniel-david-ne-conduc-fostii-tineri-comunisti-indoctrinati-revolutie-doua-trasaturi-opresc-o-tara-afara-1_5a200f7d5ab6550cb8b3a111/index.html ).
Cum in acest caz nu mai putem vorbi de o "viziunea tribala a societatii " si de "incapacitatea noastra " funciara pentru ca sunt in cauza reprezentantii noului val de intelectuali publici si formatori de opinie , intrebarea finala este ce urmareste in realitate acest gen de " implicare civica " atunci cand si statul de drept , si valorile istorice , sociale si culturale sunt sub asediu.
http://www.contributors.ro/administratie/dezamagirea-democratica/#comment-327615
http://www.contributors.ro/administratie/dezamagirea-democratica/#comment-327616
Comentarii Contributors.ro
Cred ca are trebui sa largiti sfera criticii dvs. Mineri care sa fi venit la Buc au fost cateva mii, dar in Romania erau in 1990 aproape 18 milioane de adulti. Peste 75% au aplaudat actiunile minerilor, inclusiv foarte multi din orasul in care v-ati nascut, posibil si parintii unor colegi ai dvs.
In plus la represiunea din Buc au participat si multi bucuresteni si bucurestence, muncitori de la IMGB, etc.
Aceasta este trista realitate cu care trebuie sa ne reconciliem. Istoria multor popoare are episoade urate, cand instinctele primare cele mai brutale ies la suprafata. S-a intamplat in Rusia, in Alemania, in Spania, in Franta, Ungaria, etc si se poate intampla din nou chiar si in cele mai civilizate societati. Este suficient sa zagarii un pic pojghita de umanitate din noi ca sa ajungi la bestia de dedesubt. Exista suficient experimente din lumea “civilizata” care arata daca adaugi un pic de manipulare si conditii favorizante (saracie, nationalism) poti transforma un om normal intr-un “miner”.
In plus la represiunea din Buc au participat si multi bucuresteni si bucurestence(4), muncitori de la IMGB,(5) etc.
Aceasta este trista realitate cu care trebuie sa ne reconciliem . Istoria multor popoare are episoade urate, cand instinctele primare cele mai brutale ies la suprafata (6). S-a intamplat in Rusia, in Alemania, in Spania, in Franta, Ungaria,(7) etc si se poate intampla din nou chiar si in cele mai civilizate societati(8). Este suficient sa zagarii un pic pojghita de umanitate din noi ca sa ajungi la bestia de dedesubt (9).”
Am numarat deja 9 ( dar nu merita si nu meritati efortul de a le demantela pe fiecare ) prin care in esenta identificati criminalii dintr-o societate cu intreaga societate ca sa legitimati ceea ce din punct de vedere legal si in orice stat de drept intra la capitolul crime impotriva umanitatii.
Va face placere sa ignorati faptul ca in 1990 Romania era fesenista pana la dementa. Revizionati imaginile din iunie 90 si veti vedea ca bucuresternii ii aplaudau pe minerii veniti in Buc. Aplaudarea minerilor in Buc este un fapt, la fel ca si participarea muncitorilor de la IMGB.
Iata ce scria acum 3 ani ziaristul CT Popescu, care nu poate fi banuit ca este un mare fan al lui Iliescu si al minerilor “„Încă un lucru care poate se uită: numărul mai mare de bucureșteni, mai mare decât cel din vârful de prezență în Piața Universității, care îi aplaudau pe mineri, care erau fericiți că au venit minerii să facă ordine și să înlăture elementele alea declasate, fasciste.
Sloganul “IMGB face ordine!” nu va spune nimic?
Reamintiti-va scorul electoral pe care l-au obtinut pe 20 mai 1990 (cu doar 3 saptamani inainte de 13 iunie) cei care i-au adus pe mineri la Buc, ceva de ordinul a 80%. Credeti acestia au fost indignati de venirea minerilor. Dupa cum vedeti am demantelat (un neologism cam nepotrivit, dar daca dvs va place il folosesc si eu) un numar important din punctele dvs. Dva doriti va ocup si de restul.
Din pacate in loc sa ne asumam mizeriile istoriei noastre ne face placere sa le ascundem sub pres. La fel am facut si facem cu unele acte criminale (pogromul de la Iasi, cel de la Odesa sau Dorohoi) din timpul ultimului razboi aruncandu-le pe seama legionarilor sau nemtilor. Poporul roman (si nu numai) poate fi si subim, dar si bestial.
In rest, va repetati si repetati mereu si degeaba exact aceleasi teze si sloganuri ale mentalitatii de tip securist, pentru ca asta stiti si asta faceti. Sanatate.