Elita discreta pro România


ELITA DISCRETA PRO ROMANIA

Este elita formata din acele personalitati de exceptie si independente fata de sistemul de aici , dar care cunosc si inteleg Romania si problemele ei , sau chiar cunosc limba romana , inteleg spiritualitatea romaneasca si in mod dezinteresat , onest si responsabil fac pentru Romania poate mai mult decat reprezentatii ei formali si elitele ei oficiale :

Principele Charles, Ambassador of the United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland to Romania, Dr. Peter Gross , Jean Lauxerois, Steven van Groningen, Leslie Hawke, Peter Damian Hurley

duminică, 24 martie 2019

Romania "Lebedelor Negre" sau deconstructivismul societatii romanesti


Un mic numar de Lebede Negre ( evenimente rare, impact extrem si predictibilitate retrospectiva - n.n.)  explica aproape orice in lumea noastra , de la succesul ideilor si religiilor pana la dinamica evenimentelor istorice si ale vietilor noastre personale . 
Nassim Nicholas Taleb 

Romania este o tara in care nimic nu este vreodata foarte clar.
John Simpson
 


" In Romania realitatea a depasit imaginatia si cuvintele devin neputincioase. Ne aflam intr-o societate duplicitara de gradul doi sau, mai simplu, intr-o societate a diversiunii. In acest tip de societate , la fel ca in comunism, vorbele nu se suprapun peste fapte si nici ideile peste lucruri. Exista totusi o diferenta esentiala. In noua noastra lume, minciuna reprezinta numai un punct de plecare deoarece individul este pus in situatia absurda de a nu putea disocia realul de fictiv . Intr-adevar, in spatiul social s-au produs evenimente care pentru perceptia unor intregi categorii sociale exista sau nu exista dupa cum individul crede sau nu in ele. Unde vom ajunge, ramane de vazut. Cert este faptul ca si de aceasta data societatea este pusa in paranteze deoarece exista dubii cu privire la adevarata ei natura.Aceasta este problema. Criza societatii romanesti este in primul rand o criza de identitate."


A fost odata ca niciodata o tara magica numita Romania in care sub ceva se ascunde altceva si in care locuitorii nu au cazut niciodata de acord asupra a ceea ce s-a intamplat si asupra a ceea ce se intampla in cadrul ei  : a fost comunism si au existat tortionari  /n-a fost comunism..., a fost Revolutie in 1989 si au existat victime si criminali / n-a fost Revolutie..., au fost teroristi care au tras/ n-au fost teroristi... , a fost lovitura de stat/ n-a fost lovitura de stat...., a fost Mineriada in iunie 1990 si au existat vinovati / n-a fost Mineriada... , a fost fraudat referendumul din 2012 / n-a fost fraudat... ,  a fost coruptie si au fost corupti/ n-a fost coruptie si n-au fost corupti..., exista politicieni condamnati penal / nu exista...,etc. 
Romania este o tara aflata in stare de parabioza , guvernata haotic si care emite periodic semnale contradictorii atat in plan intern cat si in plan extern ( semnalizeaza la dreapta si o ia la stanga sau invers ). 
Fractura dintre guvernanti si guvernati este totala. Cu toate ca dreptul cetatenilor la informatie este prevazut prin Constitutia Romaniei iar "Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice. " (art. 31) ,  prin mass-media toxica , diversiune,  dezinformare si manipulare, cetatenii nu mai pot disocia realitatea de fictiune. 
Rezultatul este un amestec al categoriilor in care politicienii cu dosare penale conclucreaza in Parlament cu cei fara asemenea dosare , Partidul National Crestin si Democrat ( o forta redutabila in anii `90 ) a ajuns sa faca alianta cu PSD , iar cetatenii bulversati trebuie sa aleaga intre propaganda unor televiziuni toxice conduse de fosti securisti si propaganda unor partide de opozitie infiintate si livrate la cheie de oameni asociati cu fosti ofiteri de Securitate (https://pressone.ro/dacian-ciolos-daca-in-spatele-nostru-ar-fi-fost-serviciile-credeti-ca-ne-ar-fi-lasat-sa-ne-compromitem/?fbclid=IwAR2DOBBuIeHHAQOTrhOhojYUSqdn7H2rr7cq3bxEawSDUbp0evnlGRpTE_c ) .  
Asaltul urias asupra justitiei si institutiilor statului de drept  demonstreaza faptul ca Romania este angrenata intr-un razboi hibrid care urmareste desprinderea ei de Europa si intrarea in sfera de influenta a Rusiei . 
Pe cale de consecinta statul de drept tinde sa fie inlocuit de un stat al penalilor exact in tara in care au avut loc cele mai mari manifestatii din Europa impotriva coruptiei .
Toate aceste anomalii au condus la paradoxul prin care candidatul roman cu cele mai mari sanse pentru functia de procuror european sa fie  pus sub control judiciar pentru a fi impiedicat sa ocupe aceasta functie si pentru a timora magistratii romani care lupta impotriva coruptiei exact atunci cand Romania detine preşedinţia Consiliului UE.
Romania este pe cale sa devina un stat-problema a carui evolutie este impredictibila. In acest caz intrebarea nu este daca va apare urmatoarea " Lebada Neagra", ci cand, dar ca intotdeauna in istorie pretul va fi platit de cetatenii obisnuiti , nu de initiatorii dezastrului.  



Model de grafic adaptat dupa Jeff Desjardins






Deconstructia societatii romanesti 


30 decembrie 1947. Instaurarea comunismului 
141 centre de represiune si detentie
550.000 de condamnati politic
80.000 de tarani condamnati pentru ca au refuzat colectivizarea
2.000.000 de persoane private de libertate
http://www.memorialsighet.ro/geografia-si-cronologia-gulagului-romanesc/ 
 
https://ro.wikipedia.org/wiki/Gulag#/media/File:GulagulLaRomani.jpg 

1949-1950 . Experimentul Pitesti  
 
200 de victime
5000 de oameni torturati
https://adevarul.ro/locale/pitesti/foto-experimentul-pitesti-reeducarea-tortura-5000-oameni-schingiuiti-aproximativ-200-morti-1_51371a5700f5182b85d5b04e/index.html  

1970. Inundatiile  
52 victime
https://ro.wikipedia.org/wiki/Inunda%C8%9Biile_din_Rom%C3%A2nia_(1970) 
 
1971. Dezastrul de la Certej   
89 victime
76 raniti
https://ro.wikipedia.org/wiki/Dezastrul_de_la_Certej  

4 martie 1977. Cutremurul  
1.570 morti
11.300 raniti
https://ro.wikipedia.org/wiki/Cutremurul_din_1977_(Rom%C3%A2nia)
 
 

16-25 Decembrie 1989. Revolutia 
1142 victime ,
3138 raniti 
760 arestati
https://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu%C8%9Bia_Rom%C3%A2n%C4%83_din_1989  

19-21 martie 1990. Conflictul interetnic ( provocat )  de la Tg.Mures
5 victime  
228 raniti  
https://ro.wikipedia.org/wiki/Conflictul_interetnic_de_la_T%C3%A2rgu_Mure%C8%99  

      13-15 iunie 1990. Mineriada I
6 victime ( 100 dupa unele estimari )
746 raniti
https://ro.wikipedia.org/wiki/Mineriada_din_iunie_1990   
 

1988-1992 . Copii infectati cu HIV in spitalele de stat  
13.000 bolnavi
https://www.digi24.ro/special/reportaje/reportaj/povestea-unei-generatii-compromise-in-patru-ani-peste-13-000-de-copii-din-romania-au-fost-infectati-cu-hiv-376099

1992. Primirea Regelui Mihai 
1.000.000 de persoane
https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/la-multi-ani-majestate-regele-mihai-a-implinit-92-de-ani.html
  
31 martie 1995. Catastrofa aviatica de la Balotesti 
120 victime
https://adevarul.ro/locale/targoviste/video-catastrofa-aviatica-balotesti-analizata-national-geographic-cadrul-celebrei-serii-dezastre-aer-cauzele-tragediei-indoliat-romania-1_5c507d2fdf52022f75235473/index.html 

24 mai 2004. Explozia de la Mihailesti  
18 victime
13 răniţi
 
https://adevarul.ro/locale/buzau/video-foto-explozia-mihailesti-plaseaza-buzaul-istoria-catastrofelor-romania-1_51be28e2c7b855ff569aca3e/index.html

16 august 2010. Incendiul de la maternitatea Giulesti 
6 victime,
5 raniti 
https://stirileprotv.ro/special/5-ani-de-la-tragedia-din-maternitatea-giulesti-imaginile-cutremuratoare-ale-incendiului-in-care-6-bebelusi-au-murit.html 
 

30 octombrie 2015 . Incendiul din clubul Colectiv 
65 victime
https://adevarul.ro/news/eveniment/bilantulvictimelor-tragediei-clubul-colectiv-creste-65-1_597ddd3b5ab6550cb89df596/index.html  

2013-2015 .Infectiile nosocomiale din spitalele romanesti  
4971 bolnavi
https://www.riseproject.ro/infografia-infectiilor-din-romania/  

2013-2017. Sistemul centrelor de plasament si scolilor speciale 
364 victime (copii )
https://newsweek.ro/investigatii/moarte-in-orfelinate-362-de-copii-au-murit-in-grija-statului-in-cinci-ani 

2017. Protest impotriva OUG 13 din 31 ianuarie 
 
600.000 de protestari
https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/justitie/legea-gratierii/cel-mai-mare-protest-fata-de-oug-13-anuntat-pentru-duminica-in-capitala-663703
 
10 august 2018. Mitingul Diasporei  
100.000 persoane
1 victima,
70 persoane spitalizate,
452 persoane brutalizate
https://ro.wikipedia.org/wiki/Protestele_anticorup%C8%9Bie_din_Rom%C3%A2nia_din_2017%E2%80%932018


26 mai 2019 . Alegerile europaramentare si referendumul (validat) pentru justitie

Prezenta alegerile europarlamentare - 8.947. 767 ( 49% )
Prezenta referendum - 7. 536.008. ( 41,26% )

marți, 19 martie 2019

Sub semnul lui Ouroboros. Romania, ţara care iși sabotează viitorul



    Romania, ceaţă la mal.


                                                               
Ouroboros
 Simbol antic pentru inceputul si
sfarsitul timpului 
„La aniversarea a 100 de ani de existență a statului român decalajul dintre țara reală și țara legală se adâncește în mod dramatic. Dincolo de demagogia clasei politice, rămân cifrele seci și statisticile alarmante care ne arată adevărata direcție în care se îndreaptă România. Un document elaborat de Ministerul Educației Naționale *) ne arată amploarea dezastrului, iar cifrele seci arată că victimele lui fac parte din cea mai fragilă și mai importantă resursă a unei națiuni: copiii.  
" Adevarata faţă a unei societăţi (esenţa ei umană) se poate vedea clar în atitudinea faţă de cei slabi, labili, neajutoraţi sau bolnavi psihic”, avertizează psihiatrul Dan Goglează. „Gravele probleme ale depopulării țării  sunt tratate în presă, dar și în firava literatură  de specialitate, cu predilecție la nivel național. Există suficiente  argumente pentru a privilegia această abordare, datele vehiculate de presă punând accent înfricoșător pe declinul populației țării provenit din scădere naturală a populației și, deopotrivă, din imensa emigrație a românilor. În plus, aprecierile comparative la nivel internațional sunt favorizate de multitudinea de date disponibile asupra populațiilor naționale, din spațiul european în mod deosebit”, spune sociologul Vasile Ghețău, unul dintre coordonatorii studiului făcut de Administrația Prezidențială în 2009, care nu face decât să anticipeze situația în care ne aflăm în 2019.
 „Statistica pe care CSM o deţine ar putea fi folosită pentru explicarea anumitor fenomene sociale şi conturarea unor politici ale statului. Din păcate, deşi adunăm în fiecare an «tone» de date, nimeni nu pare a fi interesat de ele”, avertiza și judecătorul Cristi Danileț.


Cum pot fi interpretate datele
Cel mai mare număr îl reprezintă copiii cu un singur părinte plecat la muncă în străinătate (1PP), în vreme ce copiii cu doi părinți plecați (2PP) și, respectiv , cu părintele unic susținător plecat sunt mai puțin numeroși, dar numărul în sine nu este foarte relevant, ci dramele umane pe care le ascunde.


În acest caz, vorbim de zeci de mii de copii, iar dramele acestor familii și în primul rând dramele copiilor sunt, de fapt dramele unor generații și ale unei întregi țări. 


Ce se ascunde sub aceste cifre ?
În primul rând, drama copiilor despărțiți de tată, de mamă sau de amândoi. „Studiile longitudinale au constatat că absenţa tatălui într-o familie sau respingerea modelelor masculine într-o cultură sunt factori care tulbură identitatea sexuală atât la fete, cât şi la băieţi. Există în acest sens şi un diagnostic de Parental Alienation Syndrome (am avut câteva cazuri în terapie) care vizează înstrăinarea de tată. Efectele privării de tată sunt, pe lângă tulburările psihosexuale, un comportament antisocial agresiv până la criminal, comportamente autodistructive până la automutilare, tulburări relaţionale, deficite cognitive, frica de ratare, atitudine negativă faţă de familie şi copii. Absenţa tatălui determină uneori o mamă să încerce compensări sau să-şi folosească feciorul mai în vârstă ca înlocuitor sau confident, împingându-l în roluri nepotrivite vârstei, sexului şi poziţiei în relaţie”, avertizează psihiatrul Dan Goglează.
În al doilea rând, e vorba de drama părinților, plecați și despărțiți de propriii copii. „Despărţirea de ţară – de părinţi şi de familia de origine, de cultură şi, mai ales, de limba care menţine echilibrul emoţional şi mentalităţile – este un cutremur puternic de natură psihică. Se trece la un alt mod de a gândi şi acţiona, limbajul, propoziţiile şi expresiile cotidiene sunt altele, este greu să te recunoşti în ceva, feedbackul zilnic lipseşte, nu te mai salută nimeni, nu te întreabă nimeni de sănătate, nu eşti interpelat, adică nu prea «exişti» pentru ceilalţi, ceea ce îi determină pe cei labili să treacă la acte asociale, pentru a atrage atenţia sau ca protest la indiferenţă”, avertizează același specialist.
„Reacţia psihică la o schimbare de gradul trei, cum este emigrarea, este, de regulă, depresia, după cum sunt și simptomele psihosomatice. Problema apare în momentul în care devii conştient de suferinţă, când cauţi justificarea unei ratări/neîmpliniri sau o soluţie de moment, vremelnică. Autojustificarea obişnuită este cea de tipul „vina vecinului” – problema sunt ceilalţi, respectiv o societate „rece şi neprimitoare” sau un partener (soţ sau soţie) care nu te înţelege şi te pune sub presiune”, spune acesta. „Personal, mi-au trebuit peste zece ani ca dorul de acasă să nu mă doară şi, după 1989, nu a trecut vreun an fără să merg în România. Prietenilor, care mă mai ironizau cu concediile mele făcute mereu acasă, le spuneam amuzat că mă duc să-mi ud şi îngrijesc rădăcinile inconştientului”, mai spune sursa citată.
În al treilea rând, e vorba, și nu de puține ori, de drama copiilor și a întregii familii. „Divorţul odată produs oferă în continuare o bază pentru traumatisme sociale în lanţ, prin efectele dramatice asupra copiilor ca urmare a distrugerii lumii căminului familial. Cum nimeni nu este pregătit sufleteşte pentru prăbuşirea siguranţei „leagănului de aur” al familiei, urmările sunt imprevizibile şi pe toată viaţa. Este moartea unei lumi în care s-au născut copii, vise şi speranţe, iar consecinţele asupra psihicului fragil al copiilor pot fi: probleme de apartenenţă şi de identitate sexuală, scăderea capacităţilor de învăţare, tendinţe de izolare socială şi agresiune, dependenţe de alcool sau droguri, căutarea unor modele de viaţă pe stradă, refuzul responsabilităţii şi al obligaţiilor”, avertizează specialistul în psihiatrie.


Delincvența juvenilă și minorii victime 



" 25.000 de copii singuri acasă sună în fiecare an la Telefonul Copilului pentru ajutor. O parte dintre ei au cazuri disperate, chiar de abuz sexual, mai ales când sunt lăsați acasă cu concubinii mamelor sau chiar cu tații."  
 " Nu se știe câți copii din România și-au luat viața din cauza plecării părinților în străinătate. Din 2006 până în prezent au apărut în presă cel puțin 10 cazuri. Trei dintre ele s-au întâmplat în 2017. În realitate, sunt mult mai multe." 
Care sunt riscurile sociale pentru grupul vulnerabil al copiilor cu părinți plecați în străinătate? Minorii lăsați în voia sorții pot deveni, după caz, infractori sau victime. În ultimii cinci ani, în România au fost trimişi în judecată peste 20.000 de minori, dintre care aproape 15.000 au fost condamnaţi. În ultimii doi ani, s-a înregistrat un număr de aproximativ 800 de copii condamnaţi la măsuri educative privative de libertate în locuri destinate lor. Statistica ne arată că în fiecare zi sunt trimişi în judecată cinci minori pentru comiterea infracţiunilor de furt şi doi minori pentru tâlhărie. În fiecare zi, un minor care comite o lovire sau vătămare corporală simplă ori gravă ajunge în faţa instanţei. La fiecare trei zile, un minor este adus în faţa judecătorului pentru că a comis un act sexual față de un alt minor sau pentru că a comis un viol. Este de remarcat că numărul violurilor comise de minorii trimişi în judecată s-a dublat faţă de acum cinci ani. De asemenea, un alt minor este adus în faţa judecătorului, în medie, o dată la trei zile pentru că a omorât o altă persoană, în cele mai multe cazuri, cu intenţie – doar 10% din ucideri sunt comise din culpă.





Deşi în România permisul de conducere se obţine începând cu vârsta de 18 ani, un număr de peste 100 de minori prinşi la volan sunt trimişi în judecată în fiecare an. Avem în România minori implicaţi în comiterea de infracţiuni de pornografie infantilă, consum şi trafic de droguri, trafic de persoane.
În ultimii cinci ani,  statistica ne arată că în fiecare zi este trimis în judecată câte un inculpat care omoară un copil: fie cu intenţie, fie din culpă (de regulă, acestea sunt urmare a accidentelor de circulaţie); un altul care agresează sexual un minor: fie viol comis asupra unui copil (ceea ce presupune lipsa consimţământului acestuia), fie act sexual cu un minor (adică minorul îşi exprimă consimţământul, dar are sub 15 ani); încă unul care fură bunuri de la un minor sau îl tâlhăreşte.
Avem aproximativ 200 de dosare cu minori care sunt loviţi sau răniţi fizic în fiecare an. Câte unul este omorât în fiecare lună în bătaie.
Minorii sunt folosiţi din ce în ce mai mult în producere de fotografii sau filme pornografice – aceasta atrage trimiterea în judecată a peste 75 de persoane anual, de 6 ori mai mult decât în urmă cu cinci ani. Există dosare în faţa instanţelor pentru traficarea a peste 250 de minori, anual.
La rândul lor, părinţii divorţaţi evită plata pensiei de întreţinere datorată minorilor în peste 500 de cazuri, ceea ce atrage constituirea unui dosar penal pentru fiecare.



Este interesant de observat că delincvența juvenilă nu are creșteri marcante, în schimb, creșterea numărului de victime în rândul minorilor este spectaculoasă, abandonul de familie fiind pe primul plan.


Explicații posibile ale catastrofei demografice   
Emigrația românilor este o consecință a situației interne catastrofale a țării. La aceasta se adaugă migrația internă între cele opt regiuni de dezvoltare care, la rândul ei, se explică prin sărăcia endemică existentă în unele zone din țară.




Harta migrației nete în cele opt regiuni de dezvoltare, în figura 4, ilustrează diferențierile nete ale fenomenului, iar plasată alături de harta produsului intern brut pe locuitor în anul 2016 (Figura 5) evidențiază strânsa corelație  dintre dezvoltarea economică și migrație.




 Migrația internă poate fi explicată cu ajutorul celor două grafice care arată raportul acesteia cu distribuția sărăciei la nivel de țară.


Ce ar putea urma?
Predicțiile ONU pentru populația României în 2100 arată direcția pe care, deși nu o mărturisesc, ne-o trasează guvernanții. Aceste predicții  întăresc convingerea că societatea românească este supusă unui proces intens de depopulare :




1990...
...2015
2020
2030
2050
2075
2100
Total population
(thousands)
23 489  
19 877
19 388
18 464
16 397
13 802
12 082




 (Sursa :  https://population.un.org/wpp/Publications/Files/WPP2017_Volume-II-Demographic-Profiles.pdf 

După evoluția accelerată din ultimele trei decenii, procesul devine unul de deconstrucție sociala, decivilizare și dezumanizare. România, ca țară, și cetățenii ei își pierd în mod accelerat identitatea, structurile și valorile.
România devine, astfel, o țară fără viitor.  







Note

Aparitia acestui articol intr-o varianta  adaptata si sub titlul " Romania, tara care isi saboteaza viitorul " (https://reporterglobal.ro/romania-tara-care-isi-saboteaza-viitorul/) in saptamanalul Reporter Global ( partener exclusiv al The Economist ) este salutara daca avem in vedere cat de importanta si de sensibila este aceasta tema in plan politic si social. 
Pe de alta parte, cititorii vor aprecia singuri diferenta dintre varianta print si varianta online a articolului si in mod special semnificatia mai greu de inteles a ilustrarii de catre redactie a  articolului in varianta online printr-o imagine-simbol a Trupei de teatru a Penitenciarului Jilava in cadrul  Festivalului multiart pentru detinuti. 



                                                                         Editia print 



                                                                       Editia online





                 

                                                   Trupa de teatru a Penitenciarului Jilava 


https://foto.agerpres.ro/foto/detaliu/10501497?fbclid=IwAR2rsUOkEd0lQuCiNyqDKBT021V9J0HTISPOoJprVbutbBL6jhFTnLYKNGI


O altfel de raportare la aceasta tema  poate fi gasita intr-un comentariu aparut pe site-ul Asociatiei " 24 PH Arte"https://24pharte.ro/n-avem-nevoie-de-piromani-ne-dam-singuri-foc-la-valiza/ )




 *) Documentul oficial de la care a pornit ideea acestui articol :



luni, 18 martie 2019

Justitia romana intre Orwell si Kafka. O fotografie antologica

                     
Tanara judecatoare protestand singura pe treptele Curtii de Apel Bucuresti impotriva legilor care incalca independenta justitiei


Foto : Adevarul

sâmbătă, 9 martie 2019

Jean Lauxerois - Pledoarie pentru spiritualitatea ortodoxa romaneasca


 "  România este încă, într-un sens puternic, un popor. Pentru că are o limbă comună, o religie comună, care trăiesc ca un suflet comun. Adică o spiritualitate comună. Şi contactul meu cu românii îmi permite de asemenea să apreciez că această spiritualitate diferă de cea a ruşilor sau a grecilor, cel puţin atât cât le cunosc eu.         Există adesea la români o sensibilitate, o cumpătare, o blândeţe, într-un sens pe care l-aş asemăna cu ceea ce grecii vechi numeau „aidos”33). Care este o blândeţe spirituală, aceea pe care o descoperim pe faţa unor oameni credincioşi şi despre care se spune că era caracteristică Părintelui Paisie Olarul şi Părintelui Stăniloae. Au de asemenea o veselie, păstrată şi în vremuri de încercări, un simţ al bucuriei, al dansului şi al sărbătorii, care răsuflă luminos mai ales la ţară. Toate acestea sunt cunoscute şi m-au frapat ca şi pe alţii înaintea mea. Dar nu trebuie să ne limităm la elogiul antropologic al ruralului şi al satului, oricât de frumoase ar fi. Satul este înainte de toate o întrupare a comunităţii spirituale, aşa cum am văzut-o funcţionând în Maramureş, în Moldova sau la Lupşa. E o comunitate care nu e arhaică, pentru că ea e în acelaşi timp foarte contemporană în felul ei de a trăi şi pentru că unitatea ei vie este ţinută în şi prin credinţă. E un caz poate unic în Europa creştină. La Breb (în Maramureş), de exemplu, am avut surpriza să văd după Liturghia duminicală cea mai mare parte a satului adunată în curtea bisericii pentru a discuta câteva probleme comunale. Fiecare îşi spunea părerea, participând la elaborarea unei soluţii. Aveam în faţa mea o agora cu totul uimitoare, cea a comunităţii săteşti la umbra clopotniţei bisericii. Şi se întrevede că adevărata comunitate este cea care uneşte casa sătească şi biserica: există o permeabilitate, un schimb viu, o osmoză uimitoare între cele două, care le hrăneşte reciproc."
Jean Lauxerois   



Mulţi români m-au făcut să resimt şi să admir Ortodoxia trăitoare”

Interviu cu Jean Lauxerois, Franța



Jean Lauxerois este filosof francez, specialist în gândirea greacă şi germană. A predat mai multă vreme în Germania şi Italia, a fost director de programe la Colegiul internaţional de filosofie şi profesor la Paris. A tradus în franceză (din germană şi greaca veche) din operele lui Martin Heidegger, Theodor Adorno, Walter Otto, Sofocle, Platon şi Aristotel. Munca sa are în centrul atenţiei problema timpului, problema etică, sensul operei de artă şi al culturii. A publicat numeroase cărţi, articole, a prefaţat artişti contemporani. Jean Lauxerois a fost elevul lui Jean Beaufret, unul dintre cei mai importanţi gânditori politici ai secolului XX. O prietenie apropiată îl leagă şi de Kostas Axelos, cel care încă din anii '70 anunţa o viitoare cădere a conştiinţei franceze, dar şi a celei europene. Recent, Lauxerois a publicat câteva articole în care atrage atenţia asupra situaţiei Franţei contemporane. „Franţa, ţară bolnavă, stare de urgenţă” este unul dintre ele, scris chiar în limba română, pe care a învăţat-o în ultimii ani datorită legăturilor speciale pe care le are cu România prin originile soţiei sale, pianista Catherine Imbert. Este catolic, însă s-a apropiat în egală măsură şi de spiritualitatea ortodoxă.


        — Dumneavoastră, care sunteţi catolic, cum aţi descoperit Ortodoxia? Care sunt reprezentanţii Ortodoxiei pe care i-aţi întâlnit sau i-aţi descoperit? Şi de ce Ortodoxia este astăzi importantă în ochii dumneavoastră?

       Şansa – sau binecuvântarea – a făcut ca descoperirea    să nu mi se facă dintr-o dată, ca o revelaţie bruscă, ci dimpotrivă, în etape, ca într-un fel de straturi, despre care pot să spun acum, retroactiv (într-un demers proustian), că fiecare a avut importanţa ei pregătind-o pe următoarea, într-un itinerar care s-a desfăşurat aproape fără voia mea. Punctul de plecare şi cadrul a fost greaca veche pe care o cunosc şi formaţia mea filosofică. Urmarea a însemnat mai ales întâlnirea mea cu România şi bogăţia a ceea ce ea continuă să-mi descopere.
      Să învăţ greaca vechea fost pentru mine o binecuvântare, am aflat-o mai târziu. Această limbă extraordinară este o limbă de gândire cum nu mai există alta, după umila mea cunoştinţă. Am putut să o măsor în formarea mea filosofică, atunci când un mare profesor, iniţiindu-ne în Heidegger, ne atrăgea atenţia asupra dimensiunii de-a dreptul fenomenologice a limbii greceşti. „Ruptura inaugurală” a fost constituită deci din aceste două deschideri corolare: cea a gândirii lui Heidegger – cu multiplele ei întrebări pe care mi le punea deja, de exemplu menţionez doar noţiunea de ontoteologie, problema lui Dumnezeu şi a fiinţei sau dimensiunea negativului – şi cea a gândirii greceşti, care nu se limitează strict la filosofie, pentru că a fost mai întâi aplicată în poezie şi în tragedie. Pe această bază iniţială – care rămâne în peisajul muncii mele şi astăzi – am putut destul de timpuriu şi fără vreo idee preconcepută să descopăr provocările filosofice şi teologice ale latinizării limbii greceşti, deci a importanţei traducerii în tradiţie; am putut de asemenea să încep să îi citesc pe Dionisie, Origen, Plotin şi câţiva Părinţi greci. Am întrevăzut destul de repede cum creştinismul acestor Părinţi avea o strălucire aparte, care nu putea fi cuprinsă în ceea ce îmi fusese transmis prin tradiţia augustiniană – chiar dacă deja înclinam mai mult spre Sfântul Ioan al Crucii şi Meister Eckhart. Chiar dacă lectura mea rămânea încă parţială şi fără îndoială lipsită de clarviziune, să citeşti Părinţii greci era în acea vreme ceva singular, în măsura în care nu era un obicei foarte răspândit în Franţa; în orice caz, această lectură însoţea primele mele întrebări despre creştinism şi despre separarea Bizanţului de Roma, aşa cum tot ea a contribuit la pregătirea descoperirilor mele ulterioare.
         Întâlnirea mea cu România s-a întâmplat mai târziu, dar a fost evenimentul care a permis coacerea şi împlinirea a tot ceea ce fusese până atunci. O a doua binecuvântare, fără îndoială, a fost atunci când, acum 16 ani, căsătoria mea cu Catherine Imbert, pianistă, mi-a deschis porţile unei noi lumi. Desigur nu imediat. Şi aici tot în straturi succesive. Prin familia ei maternă (Poenaru-Bordea), soţia mea avea o bunică româncă în exil care o crescuse de mică în dragostea faţă de ţara natală şi de poezia lui Eminescu; îi insuflase pasiunea pentru România şi istoria ei, ale cărei urme continuă să le adune colecţionând cărţi româneşti într-o bibliotecă ce probabil nu prea are echivalent azi. Soţia mea, catolică şi ea, mi-a vorbit prima dată despre Jurnalul Fericirii al Părintelui Nicolae Steinhardt, carte care o marcase profund şi pe care mi-a recomandat-o.
         Căsătoria noastră a fost ocazia unei prime călătorii la Bucureşti şi pentru mine a primului contact cu România. Au trecut câţiva ani când căutările genealogice ale soţiei mele au făcut-o să revină „pe teren” şi să descopere faptul că strămoşii ei „fondaseră” trei biserici (la Bucureşti, la Călăraşi şi spre Slobozia, unde a fost aşezată acum câţiva ani frumoasa biserică de lemn aflată odinioară la Poiana). În acel moment, adică acum vreo şapte ani, totul a început să se accelereze în întâlnirea locurilor şi a persoanelor, legându-se în chip minunat. În ceea ce priveşte persoanele, îi datorez mult Piei Paleologu, cu care soţia mea este înrudită. Femeie de mare credinţă, minunată acuarelistă, de un simţ artistic extrem şi de o omenie generoasă, Pia Paleologu, cunoscând dragostea mea pentru pictură, m-a ajutat să întâlnesc, în 2009, români care nu semănau cu nimic din ceea ce putusem să cunosc nu numai în Occident, ci în lume în general: artişti care erau în acelaşi timp persoane în care era întrupată credinţa (era, deci, posibil!), persoane cu care m-am simţit imediat foarte apropiat – ca Silvia Radu, sculptor magnific, ctitor de biserică şi mănăstire, care mi-a făcut cunoscută opera excepţională a soţului ei, sculptorul Gorduz (din nefericire nu l-am cunoscut), şi care mă hrăneşte constant din experimentarea ei profundă a credinţei ortodoxe; l-am întâlnit de asemenea pe Sorin Dumitrescu, cu care am putut să leg un dialog substanţial despre artă, poezie şi teologie. În această atmosferă, în compania verilor noştri Poenaru-Bordea din Bucureşti, împreună cu soţia mea am făcut în 2010 o călătorie la mănăstirile din Moldova. E inutil să vă spun de ce descoperirea mănăstirilor Probota, Suceviţa, Moldoviţa, Voroneţ şi celelalte a fost unul dintre şocurile vieţii mele. Niciodată nu îmi imaginasem o asemenea realitate – arhitecturală, picturală, teologică. Aceste mănăstiri (şi aş adăuga poezia lui Eminescu) sunt cele care m-au hotărât să învăţ frumoasa voastră limbă română, pe care încerc să o exersez iată de cinci ani.
          Din acel moment, cunoaşterea mea asupra Ortodoxiei s-a îmbogăţit repede. Aş menţiona câteva momente ca nişte culmi. După Moldova şi Bucovina, a fost un pelerinaj pascal la Mănăstirea Lupşa în 2012, în Munţii Apuseni (pelerinaj organizat din Franţa de Mitropolia ortodoxă română de la Paris): aceste Paşti la Lupşa au fost pentru mine ocazia de a înţelege importanţa majoră a mănăstirilor în Ortodoxie şi în viaţa României – realitate fără echivalent în Occident. O altă călătorie bulversantă a fost cea pe care am întreprins-o în Maramureş în 2013, făcută în mare parte pe jos, şi care mi-a descoperit cum în inima satelor şi a bisericilor lor de lemn trăia o credinţă pe care eu o numesc „deschisă”; această credinţă impresionantă am găsit-o şi la greco-catolicii de acolo, a căror primire era de fiecare dată emoţionantă, ca cea a unei ţărănci care se numea Lenuţa, care ne-a spus apropo de moarte: „Dacă nu crezi, calea spre lumină nu se deschide.” Pe poarta bisericii ei, ca pe toate cele din Maramureş, era afişat chipul admirabil al celui căruia îi fusese deja anunţată beatificarea: Monseniorul Ghika (cu care familia noastră românească este înrudită).
          În această regiune binecuvântată, am putut experimenta concret credinţa ortodoxă atunci când la Botiza l-am cunoscut pe părintele Isidor Berbecaru, om al lui Dumnezeu cu adevărat: datorită lui am descoperit spiritualitatea profundă a Maramureşului lui. Cu el, de exemplu, am putut participa la sărbătoarea unui hram de Naşterea Maicii Domnului; cu această ocazie am cunoscut un om uimitor, Hotico, un artizan în sensul medieval al termenului, care mi-a vorbit în chip minunat despre arhitectura bisericilor de lemn pe care le-a construit în lumea întreagă. Părintele ne-a condus chiar până în micul sat Vişeu de Sus, la marginea îndepărtată a României profunde, pentru a-i întâlni pe părinţii Mitropolitului Iosif, reprezentantul Bisericii ortodoxe române în Europa occidentală, pe care îl cunoscusem la Paris cu mai mulţi ani înainte.
            De la Maramureş la Paris nu e decât un pas, din moment ce Hotico a construit o biserică de lemn şi în grădina mitropoliei de la Limours, în fruntea căreia străluceşte asupra Europei întregi impresionanta prezenţă spirituală a Mitropolitului Iosif, insuflând Bisericii sale o energie cu siguranţă dumnezeiască. Printre preoţii acestei Biserici am avut bucuria să îl întâlnesc pe părintele Marc-Antoine de Beauregard, bucurie amestecată cu surprindere, căci fusesem colegi în primii noştri ani de studiu; ne pierduserăm urma şi iată că l-am regăsit, după mai bine de patruzeci de ani, la o conferinţă: studentul în filosofie devenise ortodox, apoi făcuse un an de studii la Bucureşti, unde îl întâlnise pe Părintele Stăniloae, pentru ca apoi să fie hirotonit preot în Biserica ortodoxă română! Drumurile noastre se intersectau din nou datorită Ortodoxiei şi datorită României. El e cel care m-a încurajat să îl citesc pe Părintele Stăniloae, cu care scrisese o carte de convorbiri şi a cărui operă o tradusese în franceză. O altă întâlnire frumoasă sub semnul Ortodoxiei a fost cea cu Felicia Dumas, profesor universitar la Iaşi, pe care am cunoscut-o când mi-am procurat dicţionarul francezromân / român-francez al termenilor religioşi ortodocşi. Relaţia noastră de respect şi prietenie rămâne una esenţial epistolară, însă ea este marcată pentru mine de lumina diamantină a credinţei acestei smerite şi mari românce; ea m-a determinat să îl citesc pe părintele Placide Deseille, ale cărei texte le traduce în română, şi iată că odată cu părintele Placide îi regăseam pe Părinţii greci, al căror traducător şi comentator foarte avizat este.
            Aş adăuga însă că mulţi români mai mult sau mai puţin anonimi m-au făcut să resimt şi să admir Ortodoxia trăitoare: în mod special anumiţi deţinuţi politic a căror credinţă i-a ajutat să reziste în închisorile comuniste; apoi o anumită ţărancă afundată în rugăciune în apropierea mea în timpul lungilor ore din noaptea Sâmbetei Mari a Paştilor la Lupşa; o alta, în aceeaşi măsură, Adela, doamna din Maramureş care ne îngrijeşte casa la Paris: îmi povesteşte cum recentul ei pelerinaj la Ierusalim i-a schimbat viaţa, îmi aduce constant cărţi ortodoxe, îmi vorbeşte de Arsenie Boca; ea este în ochii mei un exemplu de credinţă întrupată într-o omenie extraordinară.
            În paralel, de mai mulţi ani, am reluat desigur lectura Părinţilor greci, în special Sfântul Vasile, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Grigorie Palama. Am citit despre chipurile „marilor duhovnici” ca Sfântul Siluan de la Athos, Părintele Paisie Olaru, Părintele Sofronie... Şi am citit texte ale lui Iustin Popovici, Vladimir Lossky, Părintele Stăniloae desigur, Evdokimov, Yannaras, Romanides şi Rafail Noica („Cultura duhului”).
           O întrebare care îmi este pusă adesea este de ce nu devin ortodox. Răspund în acelaşi fel în care o fac aici: nu vreau să declanşez un război la scala mea mică; Ortodoxia mă ajută să îmi trăiesc mai bine catolicismul, cu care totuşi relaţiile n-au fost întotdeauna foarte amicale... Nu vreau să părăsesc religia părinţilor mei şi mai ales cea a bunicului meu, om de mare credinţă, căruia îi datorez elanul de început în practicarea şi înţelegerea vie a creştinismului; nu vreau să fiu necredincios tuturor preoţilor minunaţi pe care i-am întâlnit în viaţa mea, cărora le datorez atât de mult şi despre care ştiu cât de mult suferă în societatea occidentală contemporană; şi nu vreau nici să părăsesc marile figuri ale catolicismului modern care îmi sunt dragi, printre care Baudelaire, Bernanos, Simone Weil; şi apoi îmi spun că astfel pot trăi în felul meu realitatea concretă a Bisericii nedespărţite, care numără şi în partea ei occidentală minuni adevărate ca Sfântul Irineu, marii martiri, Sfânta Geneviève, Sfânta Francesca Romana, marii mistici ai credinţei, ca Sfântul Ioan al Crucii, sau Blaise Pascal...
Iată câte ceva despre cum am descoperit Ortodoxia şi importanţa ei pentru mine. O poveste lungă, o experienţă desfăşurată la scala unei vieţi, o poveste încă deschisă, sper din toată inima.


- Cunoaşteţi spiritualitatea ortodoxă românească?

- Cunoaştere nu aş îndrăzni să spun, dar descoperire în mod sigur, cu bucurie şi admiraţie. Descoperirea aceasta am putut-o face de-a lungul călătoriilor şi întâlnirilor pe care le-am avut.
        Un cuvânt de început despre această întrebare. Existenţa unei Ortodoxii româneşti, diferită de Ortodoxia rusă, greacă sau sârbă, este un fapt pe care Occidentul şi catolicii nu îl cunosc în general, cu excepţia câtorva specialişti. Că absenţa papalităţii poate conduce la o specificitate naţională a Bisericilor ortodoxe este în mod evident o bizarerie în ochii occidentalilor. Cu toate acestea, această realitate nu trebuie interpretată greşit; şi am înţeles acest lucru chiar în interiorul Ortodoxiei. La umbra părintelui Placide Deseille, Felicia Dumas insistă, cum mi-a explicat, asupra riscului „filetismului”: este necesar ca Bisericile, chiar dacă sunt naţionale, să vegheze la situarea lor în raportul de apartenenţă la Biserica Una şi Universală, din care vine unitatea Bisericii ortodoxe. Trebuie evitat riscul particularismului şi al sectarismului. Este foarte evident acest lucru.
        Cu toate acestea, individualizarea Bisericilor în Ortodoxie le dă un farmec, o frumuseţe şi o prezenţă cu totul extraordinare, şi tocmai asta, după părerea mea, caracterizează în mod special Biserica ortodoxă din România. Atingem aici problema urgentă a ceea ce Simone Weil numeşte „dezrădăcinarea”, fenomen a cărui intensitate a devenit critică de câteva decenii, până la punctul de a constitui o interogaţie principală referitoare la devenirea omului viitor (problema „migranţilor”, care ocupă atâta spaţiu în media europeene, abordează desigur această dimensiune). Dezrădăcinarea este o realitate dureroasă, enigmatică de asemenea în multe din aspectele ei filosofice, dar cu toate acestea înrădăcinarea nu poate fi impusă, şi în măsura în care ea poate deveni o revendicare suspectă, care face loc unor erori, unor neînţelegeri, unor manipulări şi adesea unor excese din care nu lipseşte naţionalismul, în versiuni mereu înnoite.
        Şansa, darul, virtutea şi energia Ortodoxiei româneşti este aceea de a fi încă destul de „înrădăcinată”, fără să fi fost contaminată de prea mult folclor. Occidentul, şi în special Franţa, este prins în dihotomia universalism - regionalism. Partizanii „regiunilor” au căzut foarte adesea într-o sărmană folclorizare, iar din cauza aceasta adversarii lor îi consideră ca reprezentând doar o regresie arhaică. România nu se află, în fond, în acest nefericit impas. Ea nu este un regionalism. România este încă, într-un sens puternic, un popor. Pentru că are o limbă comună, o religie comună, care trăiesc ca un suflet comun. Adică o spiritualitate comună. Şi contactul meu cu românii îmi permite de asemenea să apreciez că această spiritualitate diferă de cea a ruşilor sau a grecilor, cel puţin atât cât le cunosc eu.
         Există adesea la români o sensibilitate, o cumpătare, o blândeţe, într-un sens pe care l-aş asemăna cu ceea ce grecii vechi numeau „aidos”33). Care este o blândeţe spirituală, aceea pe care o descoperim pe faţa unor oameni credincioşi şi despre care se spune că era caracteristică Părintelui Paisie Olarul şi Părintelui Stăniloae. Au de asemenea o veselie, păstrată şi în vremuri de încercări, un simţ al bucuriei, al dansului şi al sărbătorii, care răsuflă luminos mai ales la ţară. Toate acestea sunt cunoscute şi m-au frapat ca şi pe alţii înaintea mea. Dar nu trebuie să ne limităm la elogiul antropologic al ruralului şi al satului, oricât de frumoase ar fi. Satul este înainte de toate o întrupare a comunităţii spirituale, aşa cum am văzut-o funcţionând în Maramureş, în Moldova sau la Lupşa. E o comunitate care nu e arhaică, pentru că ea e în acelaşi timp foarte contemporană în felul ei de a trăi şi pentru că unitatea ei vie este ţinută în şi prin credinţă. E un caz poate unic în Europa creştină. La Breb (în Maramureş), de exemplu, am avut surpriza să văd după Liturghia duminicală cea mai mare parte a satului adunată în curtea bisericii pentru a discuta câteva probleme comunale. Fiecare îşi spunea părerea, participând la elaborarea unei soluţii. Aveam în faţa mea o agora cu totul uimitoare, cea a comunităţii săteşti la umbra clopotniţei bisericii. Şi se întrevede că adevărata comunitate este cea care uneşte casa sătească şi biserica: există o permeabilitate, un schimb viu, o osmoză uimitoare între cele două, care le hrăneşte reciproc.
         Tot legat de această comunitate spirituală, trebuie să menţionăm aici prezenţa măreaţă în toată România a mănăstirilor, care impresionează prin puterea lor de atracţie. Mănăstirile ortodoxe, mult mai mult şi mult diferit faţă de cele ale tradiţiei occidentale, sunt deschise spre satele din împrejurimi; au o strălucire care permite de asemenea apropierea călugărilor şi a maicilor de popor. Se observă imediat că mănăstirea, având în centru biserica, aparţine rădăcinilor esenţiale ale acestei ţări – şi înţeleg că monahismul s-a dezvoltat mult în România după 1990.
         Îndrăznesc sa evoc în acest sens un fragment mai mare dintr-un text pe care l-am publicat în revista Apostolia 34) din iunie 2012, pentru a povesti despre pelerinajul meu la Lupşa. După ce am evocat momentul straniu în care am simţit o prezenţă colectivă invizibilă, scriam:
Dumnezeu este într-adevăr aici, pe când noi nu suntem întotdeauna prezenţi. Faptul de a fi acolo atunci, când prezenţa mea împărtăşită cu ceilalţi se transforma în eveniment, printr-o trăire absolut necesară a apartenenţei la o comunitate, a reprezentat punctul culminant al şederii la Lupşa şi, în acelaşi timp, mi-a descoperit adevăratul sens al unui pelerinaj.
          Apartenenţa este, aşadar, un eveniment. Apartenenţa multiplă: aceea a persoanei la un grup ai cărui membri se cunosc uneori atât de puţin, apartenenţa acestui grup la întregul credincioşilor unui sat şi la comunitatea monastică ce ne-a primit până într-acolo încât ne-a oferit bucuria de a împărtăşi împreună cu noi masa de Paşte; de asemenea, apartenenţa la comunitatea pe care această mănăstire o formează cu mănăstirile vecine, ale căror monahi şi monahii ce ne întâmpinaseră în  zilele dinainte ne-au surprins prin tinereţea lor; apartenenţa la mulţimile şi mai largi ale regiunii şi ale ţării şi apartenenţa încă şi mai înaltă, cea care ne uneşte cu întregul comunităţii ecleziale. Acesta era sensul iniţial al termenului grec „ecclesia” – adunarea care ridică pe fiecare până la cea mai înaltă realitate a lui – şi pe care creştinismul a ştiut să‑l moştenească pentru a numi şi situa în realitate trupul Bisericii lui Hristos.
          La câteva zile după Paşte, aflându-mă la Bucureşti, vorbeam despre această trăire cu prietenul meu Sorin Dumitrescu, căruia îi spuneam că nu-mi lipsise decât, poate, Împărtăşania pe care n-o puteam pretinde, nefiind, strict vorbind, de confesiune ortodoxă. Ceea ce a ştiut el să-mi răspundă atunci a reprezentat împlinirea experienţei mele: «Ba da, aţi primit această împărtăşanie. Ceea ce aţi trăit ca fiind unic este tocmai apartenenţa la comunitatea euharistică.»” Da, şi trebuia să vin în România pentru asta.
          Chiar şi la Paris remarc importanţa pe care Biserica ortodoxă română o acordă, în schimb, ţării natale. Am aflat, de exemplu, că parohia din Romainville a înfiinţat o şcoală unde, pe lângă cateheză, se fac cursuri săptămânale de limbă, de literatură română şi de istorie. Este vorba pur şi simplu de a cunoaşte şi a aprofunda istoria poporului român, limba şi credinţa lui ancestrale. Patruzeci de copii sunt înscrişi. Trebuie să mai comentăm?
          Toate eforturile de acum înainte ar trebuie să se pună de acord pentru a menţine vie o astfel de comunitate spirituală, capabilă să reziste în lumea aceasta de azi fără a renega ancestralul şi ceea ce Baudelaire numeşte atât de bine „armonia noastră nativă”. Trebuie să vă rugaţi mai ales pentru două lucruri, opuse dar complementare: trebuie ca românii să ştie să nu desfigureze – prin lipsa măsurii şi prin betonul gândit prost – arhitectura delicată şi echilibrată a satelor şi a bisericilor lor; şi trebuie să vă rugaţi, pe de altă parte, pentru ca înrădăcinarea spirituală să nu fie contaminată de ideologia occidentală a „patrimoniului”: sub pretextul salvării ba chiar al reconstituirii culorii locale (mai ales în scopuri turistice), această ideologie funestă accelerează definitiv pierderea sensului şi contribuie la asfixierea a ceea ce pretinde că salvează. Biserica ortodoxă trebuie să fie aici în prima linie pentru a asigura viitorul acestei „spiritualităţi româneşti”.
         La capcana patrimoniului voi adăuga, în încheiere, două pericole care nu ar trebui nici ele neglijate: cel al unei Biserici prea autarhice, într-o Românie care ar confunda naţionalul cu naţionalismul (distincţia pe care o împrumut de la poetul german Hölderlin). Pe de o parte autarhia este, în conştiinţa curată, periculoasă pentru însăşi Biserica, atunci când ţara se confruntă cu dificultăţile care ţin de „economie” (în toate sensurile), cu o clasă politică de parveniţi, incapabilă să scape de corupţie şi care e capabilă de asemenea să măcelărească ce e mai bun în sufletul acestei ţări, mai precis spiritualitatea. Spiritualitatea trebuie să ştie să recurgă la toate armele. Rugăciunea, desigur. Dar e nevoie de asemenea şi de educaţie, cum arată bine exemplul bisericii din Romainville. Şi trebuie o etică a discernământului; se spune că nu trebuie să judeci; dar asta nu înseamnă că trebuie să renunţi la orice discernământ, iar spiritualitatea înseamnă şi să ai simţul responsabilităţii faţă de chipul lui Dumnezeu din noi – Hristos ştia importanţa acestui lucru în faţa vânzătorilor de la templu. În ceea ce priveşte naţionalismul, pe de altă parte, este un risc cunoscut, pentru că face mereu loc ideologiilor pe care istoria le-a condamnat şi care sunt auto-distructive; naţionalul este, în schimb, spiritual şi poetic. Spiritualitatea românească este o spiritualitate de viitor dacă ştie să evite cele trei capcane enunţate, dacă ştie să se menţină ca spiritualitate vie, bogată, aşa cum este, a simţului frumosului. Pe scurt, dacă ştie că este fundamentul dimensiunii iconice, harismatice, hristice în care se înrădăcinează România. Pe termen lung, este o speranţă. Şi pentru noi.


Note

33) Termen grec provenit de la Aidos , zeita modestiei a rusinii pline de respect
34) Apostolia este o revista de spiritualitate ortodoxa , editata de mitropolia Ortodoxa Romana 



Interviu realizat de Tudor Petcu
Traducere din limba franceză de Natalia Corlean

 Din volumul " Redescoperirea mostenirii ortodoxe a Occidentului " (interviuri, marturii, revelatii )
Editie ingrijita de Tudor Petcu
Traducere din franceza, engleza si italiana de Natalia Corlean , 
Tudor Visan-Miu si Tudor Petcu 
Colectia Agaton ,
Fagaras, 2017