Elita discreta pro România


ELITA DISCRETA PRO ROMANIA

Este elita formata din acele personalitati de exceptie si independente fata de sistemul de aici , dar care cunosc si inteleg Romania si problemele ei , sau chiar cunosc limba romana , inteleg spiritualitatea romaneasca si in mod dezinteresat , onest si responsabil fac pentru Romania poate mai mult decat reprezentatii ei formali si elitele ei oficiale :

Principele Charles, Ambassador of the United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland to Romania, Catherine Durandin , Dennis Deletant , Tom Gallagher, Dr. Peter Gross , Jean Lauxerois , Katherine Verdery,, Steven van Groningen, Leslie Hawke.

sâmbătă, 9 martie 2019

Jean Lauxerois - Pledoarie pentru spiritualitatea ortodoxa romaneasca


 "  România este încă, într-un sens puternic, un popor. Pentru că are o limbă comună, o religie comună, care trăiesc ca un suflet comun. Adică o spiritualitate comună. Şi contactul meu cu românii îmi permite de asemenea să apreciez că această spiritualitate diferă de cea a ruşilor sau a grecilor, cel puţin atât cât le cunosc eu.         Există adesea la români o sensibilitate, o cumpătare, o blândeţe, într-un sens pe care l-aş asemăna cu ceea ce grecii vechi numeau „aidos”33). Care este o blândeţe spirituală, aceea pe care o descoperim pe faţa unor oameni credincioşi şi despre care se spune că era caracteristică Părintelui Paisie Olarul şi Părintelui Stăniloae. Au de asemenea o veselie, păstrată şi în vremuri de încercări, un simţ al bucuriei, al dansului şi al sărbătorii, care răsuflă luminos mai ales la ţară. Toate acestea sunt cunoscute şi m-au frapat ca şi pe alţii înaintea mea. Dar nu trebuie să ne limităm la elogiul antropologic al ruralului şi al satului, oricât de frumoase ar fi. Satul este înainte de toate o întrupare a comunităţii spirituale, aşa cum am văzut-o funcţionând în Maramureş, în Moldova sau la Lupşa. E o comunitate care nu e arhaică, pentru că ea e în acelaşi timp foarte contemporană în felul ei de a trăi şi pentru că unitatea ei vie este ţinută în şi prin credinţă. E un caz poate unic în Europa creştină. La Breb (în Maramureş), de exemplu, am avut surpriza să văd după Liturghia duminicală cea mai mare parte a satului adunată în curtea bisericii pentru a discuta câteva probleme comunale. Fiecare îşi spunea părerea, participând la elaborarea unei soluţii. Aveam în faţa mea o agora cu totul uimitoare, cea a comunităţii săteşti la umbra clopotniţei bisericii. Şi se întrevede că adevărata comunitate este cea care uneşte casa sătească şi biserica: există o permeabilitate, un schimb viu, o osmoză uimitoare între cele două, care le hrăneşte reciproc."
Jean Lauxerois   



Mulţi români m-au făcut să resimt şi să admir Ortodoxia trăitoare”

Interviu cu Jean Lauxerois, Franța



Jean Lauxerois este filosof francez, specialist în gândirea greacă şi germană. A predat mai multă vreme în Germania şi Italia, a fost director de programe la Colegiul internaţional de filosofie şi profesor la Paris. A tradus în franceză (din germană şi greaca veche) din operele lui Martin Heidegger, Theodor Adorno, Walter Otto, Sofocle, Platon şi Aristotel. Munca sa are în centrul atenţiei problema timpului, problema etică, sensul operei de artă şi al culturii. A publicat numeroase cărţi, articole, a prefaţat artişti contemporani. Jean Lauxerois a fost elevul lui Jean Beaufret, unul dintre cei mai importanţi gânditori politici ai secolului XX. O prietenie apropiată îl leagă şi de Kostas Axelos, cel care încă din anii '70 anunţa o viitoare cădere a conştiinţei franceze, dar şi a celei europene. Recent, Lauxerois a publicat câteva articole în care atrage atenţia asupra situaţiei Franţei contemporane. „Franţa, ţară bolnavă, stare de urgenţă” este unul dintre ele, scris chiar în limba română, pe care a învăţat-o în ultimii ani datorită legăturilor speciale pe care le are cu România prin originile soţiei sale, pianista Catherine Imbert. Este catolic, însă s-a apropiat în egală măsură şi de spiritualitatea ortodoxă.


        — Dumneavoastră, care sunteţi catolic, cum aţi descoperit Ortodoxia? Care sunt reprezentanţii Ortodoxiei pe care i-aţi întâlnit sau i-aţi descoperit? Şi de ce Ortodoxia este astăzi importantă în ochii dumneavoastră?

       Şansa – sau binecuvântarea – a făcut ca descoperirea    să nu mi se facă dintr-o dată, ca o revelaţie bruscă, ci dimpotrivă, în etape, ca într-un fel de straturi, despre care pot să spun acum, retroactiv (într-un demers proustian), că fiecare a avut importanţa ei pregătind-o pe următoarea, într-un itinerar care s-a desfăşurat aproape fără voia mea. Punctul de plecare şi cadrul a fost greaca veche pe care o cunosc şi formaţia mea filosofică. Urmarea a însemnat mai ales întâlnirea mea cu România şi bogăţia a ceea ce ea continuă să-mi descopere.
      Să învăţ greaca vechea fost pentru mine o binecuvântare, am aflat-o mai târziu. Această limbă extraordinară este o limbă de gândire cum nu mai există alta, după umila mea cunoştinţă. Am putut să o măsor în formarea mea filosofică, atunci când un mare profesor, iniţiindu-ne în Heidegger, ne atrăgea atenţia asupra dimensiunii de-a dreptul fenomenologice a limbii greceşti. „Ruptura inaugurală” a fost constituită deci din aceste două deschideri corolare: cea a gândirii lui Heidegger – cu multiplele ei întrebări pe care mi le punea deja, de exemplu menţionez doar noţiunea de ontoteologie, problema lui Dumnezeu şi a fiinţei sau dimensiunea negativului – şi cea a gândirii greceşti, care nu se limitează strict la filosofie, pentru că a fost mai întâi aplicată în poezie şi în tragedie. Pe această bază iniţială – care rămâne în peisajul muncii mele şi astăzi – am putut destul de timpuriu şi fără vreo idee preconcepută să descopăr provocările filosofice şi teologice ale latinizării limbii greceşti, deci a importanţei traducerii în tradiţie; am putut de asemenea să încep să îi citesc pe Dionisie, Origen, Plotin şi câţiva Părinţi greci. Am întrevăzut destul de repede cum creştinismul acestor Părinţi avea o strălucire aparte, care nu putea fi cuprinsă în ceea ce îmi fusese transmis prin tradiţia augustiniană – chiar dacă deja înclinam mai mult spre Sfântul Ioan al Crucii şi Meister Eckhart. Chiar dacă lectura mea rămânea încă parţială şi fără îndoială lipsită de clarviziune, să citeşti Părinţii greci era în acea vreme ceva singular, în măsura în care nu era un obicei foarte răspândit în Franţa; în orice caz, această lectură însoţea primele mele întrebări despre creştinism şi despre separarea Bizanţului de Roma, aşa cum tot ea a contribuit la pregătirea descoperirilor mele ulterioare.
         Întâlnirea mea cu România s-a întâmplat mai târziu, dar a fost evenimentul care a permis coacerea şi împlinirea a tot ceea ce fusese până atunci. O a doua binecuvântare, fără îndoială, a fost atunci când, acum 16 ani, căsătoria mea cu Catherine Imbert, pianistă, mi-a deschis porţile unei noi lumi. Desigur nu imediat. Şi aici tot în straturi succesive. Prin familia ei maternă (Poenaru-Bordea), soţia mea avea o bunică româncă în exil care o crescuse de mică în dragostea faţă de ţara natală şi de poezia lui Eminescu; îi insuflase pasiunea pentru România şi istoria ei, ale cărei urme continuă să le adune colecţionând cărţi româneşti într-o bibliotecă ce probabil nu prea are echivalent azi. Soţia mea, catolică şi ea, mi-a vorbit prima dată despre Jurnalul Fericirii al Părintelui Nicolae Steinhardt, carte care o marcase profund şi pe care mi-a recomandat-o.
         Căsătoria noastră a fost ocazia unei prime călătorii la Bucureşti şi pentru mine a primului contact cu România. Au trecut câţiva ani când căutările genealogice ale soţiei mele au făcut-o să revină „pe teren” şi să descopere faptul că strămoşii ei „fondaseră” trei biserici (la Bucureşti, la Călăraşi şi spre Slobozia, unde a fost aşezată acum câţiva ani frumoasa biserică de lemn aflată odinioară la Poiana). În acel moment, adică acum vreo şapte ani, totul a început să se accelereze în întâlnirea locurilor şi a persoanelor, legându-se în chip minunat. În ceea ce priveşte persoanele, îi datorez mult Piei Paleologu, cu care soţia mea este înrudită. Femeie de mare credinţă, minunată acuarelistă, de un simţ artistic extrem şi de o omenie generoasă, Pia Paleologu, cunoscând dragostea mea pentru pictură, m-a ajutat să întâlnesc, în 2009, români care nu semănau cu nimic din ceea ce putusem să cunosc nu numai în Occident, ci în lume în general: artişti care erau în acelaşi timp persoane în care era întrupată credinţa (era, deci, posibil!), persoane cu care m-am simţit imediat foarte apropiat – ca Silvia Radu, sculptor magnific, ctitor de biserică şi mănăstire, care mi-a făcut cunoscută opera excepţională a soţului ei, sculptorul Gorduz (din nefericire nu l-am cunoscut), şi care mă hrăneşte constant din experimentarea ei profundă a credinţei ortodoxe; l-am întâlnit de asemenea pe Sorin Dumitrescu, cu care am putut să leg un dialog substanţial despre artă, poezie şi teologie. În această atmosferă, în compania verilor noştri Poenaru-Bordea din Bucureşti, împreună cu soţia mea am făcut în 2010 o călătorie la mănăstirile din Moldova. E inutil să vă spun de ce descoperirea mănăstirilor Probota, Suceviţa, Moldoviţa, Voroneţ şi celelalte a fost unul dintre şocurile vieţii mele. Niciodată nu îmi imaginasem o asemenea realitate – arhitecturală, picturală, teologică. Aceste mănăstiri (şi aş adăuga poezia lui Eminescu) sunt cele care m-au hotărât să învăţ frumoasa voastră limbă română, pe care încerc să o exersez iată de cinci ani.
          Din acel moment, cunoaşterea mea asupra Ortodoxiei s-a îmbogăţit repede. Aş menţiona câteva momente ca nişte culmi. După Moldova şi Bucovina, a fost un pelerinaj pascal la Mănăstirea Lupşa în 2012, în Munţii Apuseni (pelerinaj organizat din Franţa de Mitropolia ortodoxă română de la Paris): aceste Paşti la Lupşa au fost pentru mine ocazia de a înţelege importanţa majoră a mănăstirilor în Ortodoxie şi în viaţa României – realitate fără echivalent în Occident. O altă călătorie bulversantă a fost cea pe care am întreprins-o în Maramureş în 2013, făcută în mare parte pe jos, şi care mi-a descoperit cum în inima satelor şi a bisericilor lor de lemn trăia o credinţă pe care eu o numesc „deschisă”; această credinţă impresionantă am găsit-o şi la greco-catolicii de acolo, a căror primire era de fiecare dată emoţionantă, ca cea a unei ţărănci care se numea Lenuţa, care ne-a spus apropo de moarte: „Dacă nu crezi, calea spre lumină nu se deschide.” Pe poarta bisericii ei, ca pe toate cele din Maramureş, era afişat chipul admirabil al celui căruia îi fusese deja anunţată beatificarea: Monseniorul Ghika (cu care familia noastră românească este înrudită).
          În această regiune binecuvântată, am putut experimenta concret credinţa ortodoxă atunci când la Botiza l-am cunoscut pe părintele Isidor Berbecaru, om al lui Dumnezeu cu adevărat: datorită lui am descoperit spiritualitatea profundă a Maramureşului lui. Cu el, de exemplu, am putut participa la sărbătoarea unui hram de Naşterea Maicii Domnului; cu această ocazie am cunoscut un om uimitor, Hotico, un artizan în sensul medieval al termenului, care mi-a vorbit în chip minunat despre arhitectura bisericilor de lemn pe care le-a construit în lumea întreagă. Părintele ne-a condus chiar până în micul sat Vişeu de Sus, la marginea îndepărtată a României profunde, pentru a-i întâlni pe părinţii Mitropolitului Iosif, reprezentantul Bisericii ortodoxe române în Europa occidentală, pe care îl cunoscusem la Paris cu mai mulţi ani înainte.
            De la Maramureş la Paris nu e decât un pas, din moment ce Hotico a construit o biserică de lemn şi în grădina mitropoliei de la Limours, în fruntea căreia străluceşte asupra Europei întregi impresionanta prezenţă spirituală a Mitropolitului Iosif, insuflând Bisericii sale o energie cu siguranţă dumnezeiască. Printre preoţii acestei Biserici am avut bucuria să îl întâlnesc pe părintele Marc-Antoine de Beauregard, bucurie amestecată cu surprindere, căci fusesem colegi în primii noştri ani de studiu; ne pierduserăm urma şi iată că l-am regăsit, după mai bine de patruzeci de ani, la o conferinţă: studentul în filosofie devenise ortodox, apoi făcuse un an de studii la Bucureşti, unde îl întâlnise pe Părintele Stăniloae, pentru ca apoi să fie hirotonit preot în Biserica ortodoxă română! Drumurile noastre se intersectau din nou datorită Ortodoxiei şi datorită României. El e cel care m-a încurajat să îl citesc pe Părintele Stăniloae, cu care scrisese o carte de convorbiri şi a cărui operă o tradusese în franceză. O altă întâlnire frumoasă sub semnul Ortodoxiei a fost cea cu Felicia Dumas, profesor universitar la Iaşi, pe care am cunoscut-o când mi-am procurat dicţionarul francezromân / român-francez al termenilor religioşi ortodocşi. Relaţia noastră de respect şi prietenie rămâne una esenţial epistolară, însă ea este marcată pentru mine de lumina diamantină a credinţei acestei smerite şi mari românce; ea m-a determinat să îl citesc pe părintele Placide Deseille, ale cărei texte le traduce în română, şi iată că odată cu părintele Placide îi regăseam pe Părinţii greci, al căror traducător şi comentator foarte avizat este.
            Aş adăuga însă că mulţi români mai mult sau mai puţin anonimi m-au făcut să resimt şi să admir Ortodoxia trăitoare: în mod special anumiţi deţinuţi politic a căror credinţă i-a ajutat să reziste în închisorile comuniste; apoi o anumită ţărancă afundată în rugăciune în apropierea mea în timpul lungilor ore din noaptea Sâmbetei Mari a Paştilor la Lupşa; o alta, în aceeaşi măsură, Adela, doamna din Maramureş care ne îngrijeşte casa la Paris: îmi povesteşte cum recentul ei pelerinaj la Ierusalim i-a schimbat viaţa, îmi aduce constant cărţi ortodoxe, îmi vorbeşte de Arsenie Boca; ea este în ochii mei un exemplu de credinţă întrupată într-o omenie extraordinară.
            În paralel, de mai mulţi ani, am reluat desigur lectura Părinţilor greci, în special Sfântul Vasile, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Grigorie Palama. Am citit despre chipurile „marilor duhovnici” ca Sfântul Siluan de la Athos, Părintele Paisie Olaru, Părintele Sofronie... Şi am citit texte ale lui Iustin Popovici, Vladimir Lossky, Părintele Stăniloae desigur, Evdokimov, Yannaras, Romanides şi Rafail Noica („Cultura duhului”).
           O întrebare care îmi este pusă adesea este de ce nu devin ortodox. Răspund în acelaşi fel în care o fac aici: nu vreau să declanşez un război la scala mea mică; Ortodoxia mă ajută să îmi trăiesc mai bine catolicismul, cu care totuşi relaţiile n-au fost întotdeauna foarte amicale... Nu vreau să părăsesc religia părinţilor mei şi mai ales cea a bunicului meu, om de mare credinţă, căruia îi datorez elanul de început în practicarea şi înţelegerea vie a creştinismului; nu vreau să fiu necredincios tuturor preoţilor minunaţi pe care i-am întâlnit în viaţa mea, cărora le datorez atât de mult şi despre care ştiu cât de mult suferă în societatea occidentală contemporană; şi nu vreau nici să părăsesc marile figuri ale catolicismului modern care îmi sunt dragi, printre care Baudelaire, Bernanos, Simone Weil; şi apoi îmi spun că astfel pot trăi în felul meu realitatea concretă a Bisericii nedespărţite, care numără şi în partea ei occidentală minuni adevărate ca Sfântul Irineu, marii martiri, Sfânta Geneviève, Sfânta Francesca Romana, marii mistici ai credinţei, ca Sfântul Ioan al Crucii, sau Blaise Pascal...
Iată câte ceva despre cum am descoperit Ortodoxia şi importanţa ei pentru mine. O poveste lungă, o experienţă desfăşurată la scala unei vieţi, o poveste încă deschisă, sper din toată inima.


- Cunoaşteţi spiritualitatea ortodoxă românească?

- Cunoaştere nu aş îndrăzni să spun, dar descoperire în mod sigur, cu bucurie şi admiraţie. Descoperirea aceasta am putut-o face de-a lungul călătoriilor şi întâlnirilor pe care le-am avut.
        Un cuvânt de început despre această întrebare. Existenţa unei Ortodoxii româneşti, diferită de Ortodoxia rusă, greacă sau sârbă, este un fapt pe care Occidentul şi catolicii nu îl cunosc în general, cu excepţia câtorva specialişti. Că absenţa papalităţii poate conduce la o specificitate naţională a Bisericilor ortodoxe este în mod evident o bizarerie în ochii occidentalilor. Cu toate acestea, această realitate nu trebuie interpretată greşit; şi am înţeles acest lucru chiar în interiorul Ortodoxiei. La umbra părintelui Placide Deseille, Felicia Dumas insistă, cum mi-a explicat, asupra riscului „filetismului”: este necesar ca Bisericile, chiar dacă sunt naţionale, să vegheze la situarea lor în raportul de apartenenţă la Biserica Una şi Universală, din care vine unitatea Bisericii ortodoxe. Trebuie evitat riscul particularismului şi al sectarismului. Este foarte evident acest lucru.
        Cu toate acestea, individualizarea Bisericilor în Ortodoxie le dă un farmec, o frumuseţe şi o prezenţă cu totul extraordinare, şi tocmai asta, după părerea mea, caracterizează în mod special Biserica ortodoxă din România. Atingem aici problema urgentă a ceea ce Simone Weil numeşte „dezrădăcinarea”, fenomen a cărui intensitate a devenit critică de câteva decenii, până la punctul de a constitui o interogaţie principală referitoare la devenirea omului viitor (problema „migranţilor”, care ocupă atâta spaţiu în media europeene, abordează desigur această dimensiune). Dezrădăcinarea este o realitate dureroasă, enigmatică de asemenea în multe din aspectele ei filosofice, dar cu toate acestea înrădăcinarea nu poate fi impusă, şi în măsura în care ea poate deveni o revendicare suspectă, care face loc unor erori, unor neînţelegeri, unor manipulări şi adesea unor excese din care nu lipseşte naţionalismul, în versiuni mereu înnoite.
        Şansa, darul, virtutea şi energia Ortodoxiei româneşti este aceea de a fi încă destul de „înrădăcinată”, fără să fi fost contaminată de prea mult folclor. Occidentul, şi în special Franţa, este prins în dihotomia universalism - regionalism. Partizanii „regiunilor” au căzut foarte adesea într-o sărmană folclorizare, iar din cauza aceasta adversarii lor îi consideră ca reprezentând doar o regresie arhaică. România nu se află, în fond, în acest nefericit impas. Ea nu este un regionalism. România este încă, într-un sens puternic, un popor. Pentru că are o limbă comună, o religie comună, care trăiesc ca un suflet comun. Adică o spiritualitate comună. Şi contactul meu cu românii îmi permite de asemenea să apreciez că această spiritualitate diferă de cea a ruşilor sau a grecilor, cel puţin atât cât le cunosc eu.
         Există adesea la români o sensibilitate, o cumpătare, o blândeţe, într-un sens pe care l-aş asemăna cu ceea ce grecii vechi numeau „aidos”33). Care este o blândeţe spirituală, aceea pe care o descoperim pe faţa unor oameni credincioşi şi despre care se spune că era caracteristică Părintelui Paisie Olarul şi Părintelui Stăniloae. Au de asemenea o veselie, păstrată şi în vremuri de încercări, un simţ al bucuriei, al dansului şi al sărbătorii, care răsuflă luminos mai ales la ţară. Toate acestea sunt cunoscute şi m-au frapat ca şi pe alţii înaintea mea. Dar nu trebuie să ne limităm la elogiul antropologic al ruralului şi al satului, oricât de frumoase ar fi. Satul este înainte de toate o întrupare a comunităţii spirituale, aşa cum am văzut-o funcţionând în Maramureş, în Moldova sau la Lupşa. E o comunitate care nu e arhaică, pentru că ea e în acelaşi timp foarte contemporană în felul ei de a trăi şi pentru că unitatea ei vie este ţinută în şi prin credinţă. E un caz poate unic în Europa creştină. La Breb (în Maramureş), de exemplu, am avut surpriza să văd după Liturghia duminicală cea mai mare parte a satului adunată în curtea bisericii pentru a discuta câteva probleme comunale. Fiecare îşi spunea părerea, participând la elaborarea unei soluţii. Aveam în faţa mea o agora cu totul uimitoare, cea a comunităţii săteşti la umbra clopotniţei bisericii. Şi se întrevede că adevărata comunitate este cea care uneşte casa sătească şi biserica: există o permeabilitate, un schimb viu, o osmoză uimitoare între cele două, care le hrăneşte reciproc.
         Tot legat de această comunitate spirituală, trebuie să menţionăm aici prezenţa măreaţă în toată România a mănăstirilor, care impresionează prin puterea lor de atracţie. Mănăstirile ortodoxe, mult mai mult şi mult diferit faţă de cele ale tradiţiei occidentale, sunt deschise spre satele din împrejurimi; au o strălucire care permite de asemenea apropierea călugărilor şi a maicilor de popor. Se observă imediat că mănăstirea, având în centru biserica, aparţine rădăcinilor esenţiale ale acestei ţări – şi înţeleg că monahismul s-a dezvoltat mult în România după 1990.
         Îndrăznesc sa evoc în acest sens un fragment mai mare dintr-un text pe care l-am publicat în revista Apostolia 34) din iunie 2012, pentru a povesti despre pelerinajul meu la Lupşa. După ce am evocat momentul straniu în care am simţit o prezenţă colectivă invizibilă, scriam:
Dumnezeu este într-adevăr aici, pe când noi nu suntem întotdeauna prezenţi. Faptul de a fi acolo atunci, când prezenţa mea împărtăşită cu ceilalţi se transforma în eveniment, printr-o trăire absolut necesară a apartenenţei la o comunitate, a reprezentat punctul culminant al şederii la Lupşa şi, în acelaşi timp, mi-a descoperit adevăratul sens al unui pelerinaj.
          Apartenenţa este, aşadar, un eveniment. Apartenenţa multiplă: aceea a persoanei la un grup ai cărui membri se cunosc uneori atât de puţin, apartenenţa acestui grup la întregul credincioşilor unui sat şi la comunitatea monastică ce ne-a primit până într-acolo încât ne-a oferit bucuria de a împărtăşi împreună cu noi masa de Paşte; de asemenea, apartenenţa la comunitatea pe care această mănăstire o formează cu mănăstirile vecine, ale căror monahi şi monahii ce ne întâmpinaseră în  zilele dinainte ne-au surprins prin tinereţea lor; apartenenţa la mulţimile şi mai largi ale regiunii şi ale ţării şi apartenenţa încă şi mai înaltă, cea care ne uneşte cu întregul comunităţii ecleziale. Acesta era sensul iniţial al termenului grec „ecclesia” – adunarea care ridică pe fiecare până la cea mai înaltă realitate a lui – şi pe care creştinismul a ştiut să‑l moştenească pentru a numi şi situa în realitate trupul Bisericii lui Hristos.
          La câteva zile după Paşte, aflându-mă la Bucureşti, vorbeam despre această trăire cu prietenul meu Sorin Dumitrescu, căruia îi spuneam că nu-mi lipsise decât, poate, Împărtăşania pe care n-o puteam pretinde, nefiind, strict vorbind, de confesiune ortodoxă. Ceea ce a ştiut el să-mi răspundă atunci a reprezentat împlinirea experienţei mele: «Ba da, aţi primit această împărtăşanie. Ceea ce aţi trăit ca fiind unic este tocmai apartenenţa la comunitatea euharistică.»” Da, şi trebuia să vin în România pentru asta.
          Chiar şi la Paris remarc importanţa pe care Biserica ortodoxă română o acordă, în schimb, ţării natale. Am aflat, de exemplu, că parohia din Romainville a înfiinţat o şcoală unde, pe lângă cateheză, se fac cursuri săptămânale de limbă, de literatură română şi de istorie. Este vorba pur şi simplu de a cunoaşte şi a aprofunda istoria poporului român, limba şi credinţa lui ancestrale. Patruzeci de copii sunt înscrişi. Trebuie să mai comentăm?
          Toate eforturile de acum înainte ar trebuie să se pună de acord pentru a menţine vie o astfel de comunitate spirituală, capabilă să reziste în lumea aceasta de azi fără a renega ancestralul şi ceea ce Baudelaire numeşte atât de bine „armonia noastră nativă”. Trebuie să vă rugaţi mai ales pentru două lucruri, opuse dar complementare: trebuie ca românii să ştie să nu desfigureze – prin lipsa măsurii şi prin betonul gândit prost – arhitectura delicată şi echilibrată a satelor şi a bisericilor lor; şi trebuie să vă rugaţi, pe de altă parte, pentru ca înrădăcinarea spirituală să nu fie contaminată de ideologia occidentală a „patrimoniului”: sub pretextul salvării ba chiar al reconstituirii culorii locale (mai ales în scopuri turistice), această ideologie funestă accelerează definitiv pierderea sensului şi contribuie la asfixierea a ceea ce pretinde că salvează. Biserica ortodoxă trebuie să fie aici în prima linie pentru a asigura viitorul acestei „spiritualităţi româneşti”.
         La capcana patrimoniului voi adăuga, în încheiere, două pericole care nu ar trebui nici ele neglijate: cel al unei Biserici prea autarhice, într-o Românie care ar confunda naţionalul cu naţionalismul (distincţia pe care o împrumut de la poetul german Hölderlin). Pe de o parte autarhia este, în conştiinţa curată, periculoasă pentru însăşi Biserica, atunci când ţara se confruntă cu dificultăţile care ţin de „economie” (în toate sensurile), cu o clasă politică de parveniţi, incapabilă să scape de corupţie şi care e capabilă de asemenea să măcelărească ce e mai bun în sufletul acestei ţări, mai precis spiritualitatea. Spiritualitatea trebuie să ştie să recurgă la toate armele. Rugăciunea, desigur. Dar e nevoie de asemenea şi de educaţie, cum arată bine exemplul bisericii din Romainville. Şi trebuie o etică a discernământului; se spune că nu trebuie să judeci; dar asta nu înseamnă că trebuie să renunţi la orice discernământ, iar spiritualitatea înseamnă şi să ai simţul responsabilităţii faţă de chipul lui Dumnezeu din noi – Hristos ştia importanţa acestui lucru în faţa vânzătorilor de la templu. În ceea ce priveşte naţionalismul, pe de altă parte, este un risc cunoscut, pentru că face mereu loc ideologiilor pe care istoria le-a condamnat şi care sunt auto-distructive; naţionalul este, în schimb, spiritual şi poetic. Spiritualitatea românească este o spiritualitate de viitor dacă ştie să evite cele trei capcane enunţate, dacă ştie să se menţină ca spiritualitate vie, bogată, aşa cum este, a simţului frumosului. Pe scurt, dacă ştie că este fundamentul dimensiunii iconice, harismatice, hristice în care se înrădăcinează România. Pe termen lung, este o speranţă. Şi pentru noi.


Note

33) Termen grec provenit de la Aidos , zeita modestiei a rusinii pline de respect
34) Apostolia este o revista de spiritualitate ortodoxa , editata de mitropolia Ortodoxa Romana 



Interviu realizat de Tudor Petcu
Traducere din limba franceză de Natalia Corlean

 Din volumul " Redescoperirea mostenirii ortodoxe a Occidentului " (interviuri, marturii, revelatii )
Editie ingrijita de Tudor Petcu
Traducere din franceza, engleza si italiana de Natalia Corlean , 
Tudor Visan-Miu si Tudor Petcu 
Colectia Agaton ,
Fagaras, 2017

Niciun comentariu: