Romania uitata . Cultura, civilizatie, traditie

In vremurile acestea atat de tulburi, recursul la simplitate, traditie , civilizatie si  bun-gust este o hrana pentru suflet si un pas spre normalitatea umana si sociala.
Leslie Hawke, o persoana care a trait Romania , a inteles Romania si  a initiat un proiect poate mai valoros decat ceea ce a reusit un intreg minister , lasa o urma pe panza vremii care reaminteste romanilor ce au fost si ce ar fi putut sa fie.
In trecerea ei prin aceasta tara  a vazut o casa veche de la tara pe care poate cei mai multi dintre noi ar fi daramat-o si din ea a scos la lumina o bijuterie pe care o lasa in urma ei. 
Sa ne bucuram impreuna de ceea ce multi romani , conform curentului toxic initiat de unii (de)formatori de opinie nu mai pot sau nu mai vor sa vada.

Casa Leslie Hawke

Casa Leslie Hawke

Casa Leslie Hawke

Casa Leslie Hawke

Sursa : https://www.facebook.com/lesliehawke/posts/10156336593064420

Normalitate, decenţă , simplitate , frumuseţe şi tradiţie

Intr-o epoca generala a stridenţei, vulgarităţii, agresivităţii , decivilizării si dezumanizării, reintorcerea la decenţă si normalitatea romanească tradiţională  este un miracol. 
Doi oameni admirabili, maramuresanca Loredana Ionescu si irlandezul maramuresan Peter Huley reusesc performanta uluitoare de a trai un vis - Satele Unite ale Maramuresului - in care ii aduc si pe ceilalti. 
Acest vis a fost posibil datorita viziunii si determinarii unui irlandez care a vazut ceea ce multi romani nu mai vor sau nu mai pot sa mai vada :

Dupa 15 ani in publicitate, timp in care am promovat tot felul de bunuri catre romani, am plecat din colectivul Mercury Promotions in 2009 (sunt inca actionar minoritar la distanta in Mercury Research), pentru a promova Romania. Am pornit in cautarea esentei Romaniei, acel ceva care m-a facut in primul rand sa ma mut aici, in cautarea adevaratelor valori care stau la baza identitatii voastre nationale si, daca imi permiteti sa zic asa, a farmecului poporului ( s.n.).   

Am ajuns la cateva concluzii: 

1.Romania este o tara greu de inteles.  Este des categorizata incorect in strainatate, uneori intentionat spre dezinformare, alteori din ignoranta. 

2.Esenta Romaniei se afla mai ales (dar nu numai) in zona rurala, in civilizatia voastra rurala straveche care inca incearca sa supravietuiasca.  Unii numesc acest fenomen “taranime”.

3.Exista deja un oarecare nivel de constiinta in Romania in ceea ce priveste adevarata valoare a acestei civilizatii rurale si rolul ei in identitatea voastra nationala, dar acum este in asa de mare pericol, incat mi-e teama ca aceasta constiinta va deveni general acceptata numai dupa ce va muri, cum s-a intamplat deja in tarile vestice, printre care si Irlanda.  Romania este inca “altfel”, si in acel “altfel” cred ca se afla adevaratul vostru rol in viitorul Europei.

4.Consider ca este esential sa se creeze o comunitate in care se pot regasi cei care vor sa fie informati, si mai ales cei care vor sa se implice. De aceea va invit sa ne trimiteti ideile, sugestiile, comentariile voastre si mai ales sa va inregistrati pentru a primi informatii in forma unui buletin electronic periodic.  

Peter Damian Hurley

 Loredana Ionescu si Peter Damian Hurley 
Sursa :  Facebook

Drumul lung spre Cimitirul Vesel

Fondator si organizator - Peter Damian Hurley

Event manager - Loredana Ionescu

Printul Charles, Romania si elita discreta pro Romania

Supa toxica servita romanilor de catre mass-media cu complicitatea tacita a statului si institutiilor lui , a societatii civile  si a elitei civice ( personalitati culturale , intelectuali publici si deformatori de opinie care in linii mari au activat si inainte de 1990 ) in cei 27 de ani de inginerie sociala si resetare a valorilor culturale si morale care au spravietuit inclusiv comunismului , a condus la situatii paradoxale specifice unei tari bombardate, nu unei tari care traieste starea de pace.
Cetatenii romani au devenit astfel dezinteresati de propria lor tara ( capturata de o clasa politica penala care se imbraca fara jena in costume populare ) si de patrimoniul ei urmand  statul si institutiile lui care de cele mai multe ori actioneaza parca in directia sabotarii acestui patrimoniu si implicit a intereselor tarii.
Acest curent  aparut inca din anii `90 a devenit in prezent atat de puternic pentru ca a fost alimentat exact de elita civica , intelectuala si culturala care , invocand multiculturalismul , ataca patriotismul in mod fortat definit mai intai ca nationalism , apoi drept etnicism ca sa ajunga in final la extrema respectiv  definirea lui explicita sau tacita drept legionarism.
Rezultatul acestei strategii de sistem este unul de neinteles atat pentru o mentalitate autohtona , cat si pentru una europeana si occidentala deoarece cea mai buna promovare facuta Romaniei si patrimoniului ei nu este facuta de catre statul roman cu institutiile sale platite de la buget pentru acest lucru, nici de catre cetatenii romani care nu mai cred in ambele ,  ci de catre strainii dezinteresati care vad ceea ce romanii nu mai pot sau nu mai vor sa vada, iar statul roman nu poate sau nu vrea sa faca.
Principele Charles este de departe cel mai distins  reprezentant al acestei elite discrete care promoveaza Romania si interesele ei ( https://sergiusimion.blogspot.ro/2016/07/elita-ascunsa-romaniei.html) avand meritul de deschide un adevarat front pentru recuperarea si mentinerea unui patrimoniu natural, social si cultural socotit unic in Europa , dar denigrat puternic sau chiar negat  in interiorul tarii   de catre cei care din motive obscure nu vor sa vrea sa vada ceea ce Romania inca are , dar alte tari au pierdut de aproape 100 de ani . Principele Charles a formulat in cateva propozitii simple exact ceea ce "black propaganda" de la noi specifica ofiterilor acoperiti pe deplin conspirati ai Securitatii de altadata a incercat sa distruga in 27 de ani de tranzitie haotica si nebuna in acelasi timp :

”Am fost întrebat de multe ori de ce vin atât de des în România. Ce anume o face atât de specială, atât de atrăgătoare? Pentru mine, răspunsul este clar: voi, prietenii mei români. Peisajul vostru natural şi cultural, tradiţiile voastre, dar şi  capacitatea voastră de a inova şi de a schimba ceea ce sunteţi după secole de istorie, identitatea voastră şi ceea ce puteţi face, energia schimbării pe care o puteţi mobiliza ”                                                                                                                                                  Principele Charles

    

http://www.rfi.ro/social-95517-print-charles-cluj-romania-prieteni-doctor-honoris-causa








http://www.gandul.info/interviurile-gandul/probabil-cel-mai-frumos-film-despre-romania-wild-carpathia-sau-cum-a-facut-printul-charles-din-tara-noastra-bijuteria-coroanei-8890126



Acest respect deosebit fata de patrimoniul , cultura si traditiile unei tari al unei personalitati de talie europeana ( si acest comportament dezinteresat al unui strain fata de Romania nu este de loc unul singular ) este in contrast evident cu comportamentele patriotice autohtone de genul :  "Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau trebuie să o folosim numai pentru înjurături".
Restul e tacere.

Sensibilitate şi suflet românesc. Candoarea copilăriei

„Mentorul meu, Niusha, m-a întrebat ce piese cunosc în limba română şi dacă ştiu «Melancolie». Mi s-a părut că e prea uşoară pentru concurs, aşa că am venit cu mai multe propuneri, iar în ultimul moment i-am cântat «Lupii» şi i-a plăcut foarte mult, mi-a spus că emoţia transmisă reuşeşte să îi atingă sufletul şi că simte mesajul piesei chiar dacă nu înţelege versurile“

Iuliana Beregovoi
Orhei

Republica Moldova

http://adevarul.ro/entertainment/muzica/iuliana-beregoi-despre-ajuns-cante-rusilor-piesa-lupii-mentorul-mi-a-spus-simte-mesajul-nu-intelege-versurile-video-1_5904ec985ab6550cb8a8d23e/index.html

Ancestrala Românie încă mai pâlpâie...

Maramures
https://www.facebook.com/490706474361602/photos/a.490727677692815.1073741826.490706474361602/1233654520066790/?type=3&theater

Ancestrala simplitate, normalitate, umanitate si moralitate romaneasca

Adevaratii lideri ai societatii civile din Romania recunoscuti in Occident

Discurs la Congresul Partidului Conservator britanic


”Partidul Naţional Creştin Democrat din România, cu vechime de 142 de ani, a luptat în toată istoria lui împotriva comunismului. Acum luptăm din opoziţie, împotriva neocomunismului şi a socialismului. Vrem să integrăm biata noastră ţară în Europa. Mulţumesc organizatorilor acestui Congres că ne-au dat ocazia să respirăm aerul liber al democraţiei şi libertăţii. Am fost desfiinţaţi de armata de ocupaţie sovietică şi ne-am renăscut în decembrie 1989 prin sacrificiile a mii de tineri. Revoluţia noastră anti-comunistă a fost câştigată de generaţia tânără care este din nou persecutată. Aduc urările noastre de bine şi a întregului nostru popor român, care este împotriva comunismului, dar care nu se poate pronunţa, salutul călduros pentru Partidul Conservator şi îi urăm prosperitate pentru binele Angliei şi al Europei. Omagiile mele şi ale României doamnei Margaret Thatcher, prima personalitate politică a continentului de la care România şi ţările din Est aşteaptă salvarea spre o nouă democraţie”.

Corneliu Coposu 
1990

Cum ne vad ceilalti dupa 7 ani petrecuti aici . Peter Hurley

In aceste vremuri atat de tulburi in care  nu mai vedem bine nici prezentul , nici viitorul, altii inca ne vad foarte bine radacinile. 
Nu indraznesc sa-mi imaginez de ce reactii ar fi avut parte un roman care ar fi indraznit sa scrie randurile de mai jos , dar am tot respectul pentru cel care a facut-o si tot dispretul pentru cei care insulta orice sentiment al normalitatii sociale si traditionale   : 

”Văd România o țară foarte valoroasă, care a păstrat miraculos poziția ei, felul, limba, portul, autenticitatea. Toate etniile și popoarele care locuiesc aici, care fac împreună un exemplu, un model pentru noi toți, un concept viu.
Sunteti păstori ai unui foc viu străvechi, ultimul din Europa. Bucurați-vă de căldura lui! ” 

Peter Hurley ( https://www.facebook.com/events/176078869526082/)

© foto: Călător prin Maramureș

Romania eliberata sau Romania viitorului

Viata politica si sociala de la noi seamana cu un cosmar care pare ca nu se mai termina. Sub acest vis urat se ascunde un alt fel de lume , o alta realitate si altfel de oameni care ar putea schimba faţa Romaniei daca mass-media de la noi ar reflecta corect lucrurile, dar aceasta are cu totul alte scopuri. Cum nu o fac cei de la noi  , o fac cei de peste mari si tari :

Sursa : https://www.facebook.com/nbcagt/videos

Istoria ca viitor

"Satanizarea națiunii are ca victime tradiția și mândria moștenirii din bătrâni"

Ana Blandiana

ISTORIA CA VIITOR 

Discursul doamnei Ana Blandiana de acceptare a titlului de Doctor Honoris Causa, pe care i l-a acordat Universitatea "Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca 

Aș vrea ca să încep rugându-vă să nu priviți ca pe o întâmplare stranie faptul că un scriitor ca mine vine să vă vorbească despre istorie. Numai din perspectiva finală a ultimului secol, care a apropiat poezia mai mult de joc decât de religie, acest lucru poate să apară nefiresc. În Grecia preclasică, dimpotrivă, aezii erau purtătorii din generație în generație ai memoriei colective, devenită în egală măsură poem și istorie, iar în mitologie Memoria – Mnemosine – era mama tuturor muzelor. 
    Titlul alocuțiunii pe care am pregătit-o pentru acest prilej solemn – pe care n-aș fi îndrăznit să-l visez niciodată în lungii ani în care singura mea speranță fără măsură era să devin studentă a acestei prestigioase universități – este Istoria, ca viitor, ceea ce nu înseamnă că voi îndrăzni să mă erijez în istoric și să prezint sub acest titlu un studiu ci, mai degrabă, sau chiar dimpotrivă, îi voi permite scriitorului care sunt să privească istoria ca pe o sursă de subiective proiecte de trecut, cu atât mai tulburătoare cu cât reușesc să-și întindă umbrele până la noi și mai departe. 
Faptul că Facultatea de Studii Europene este cea care a avut inițiativa onoarei care mi se face azi - initiativă careia i s-au alăturat atât Facultatea de Litere,cât și cea de Istorie și Filozofie - m-a determinat să aleg ca arie a meditației nu țara, ci continentul căreia îi aparținem și care de altfel este mai în cumpănă și mai amenințat azi decât alteori.
     Nu există nici o îndoială că omenirea de azi este în criză. Dar există, oare, un singur moment al lungii sale istorii când să nu fi fost? Etimologic, în greaca veche cuvântul criză vine din verbul krinein care înseamnă a judeca, a analiza. Acest sens și consecințele sale fiind de altfel și partea de câștig a încercării. Dacă în acest moment Europa își vede puse sub semnul întrebării toate principiile - care au făcut-o să fie ceea ce este și pe care a făcut tot ce-a putut nu numai să le respecte ea însăși, ci să convingă și pe ceilalți să le respecte - ea este obligată să se oprească din goana irațională a profitului și progresului („un elan vers le pire”, spunea Cioran), să tragă aer în piept și să se judece, să se analizeze, să privească în trecut ca într-o oglindă retrovizoare – în care șoferul vede pe cine a depășit și cine intenționează să-l depășească - pentru a putea înainta corect. De altfel, Winston Churchill spunea: „Mă uit în trecut ca să am perspectiva drumului pe care îl am de urmat”. 
     Iar în nesfârșitul trecut crizele se înșiră ca mărgelele pe ață, una după alta, dar nu una lângă alta, despărțite între ele de nodurile aței, de scurte perioade de pace, de liniște, care se văd, privind în urmă, fericite, aproape miraculoase. Atlantida, epoca lui Pericle, imperiul lui Augustus, „la belle epoque”, anii '60 ai secolului 20. Mărgelele nu sunt de aceeași mărime și unele au forța să se înșire din nou, să revină, iar altele nu. Iar timpul nu mai are răbdare și dă tot mai mult senzația unui mixer care se învârte din ce în ce mai repede și amenință să se oprească prin explozie. Iată, n-au trecut decât 25 de ani de când aveam sentimentul că s-a încheiat un capitol din istoria omenirii și ceea ce trăim pare să spună că tot noi vom fi martorii încheierii capitolului următor. Etape care în trecutul imemorial duraseră milenii și în istoria civilizației noastre secole, abia dacă se-ntind acum peste câteva zeci de ani. 
     Un lucru este sigur: că istoriei recente începe să-i lipsească nu numai răbdarea, ci și fantezia. Tot mai mult ceea ce ni se întâmplă are aerul unei operațiuni copy-paste, a unei reluări abia dacă într-o nouă interpretare. Trăim catastrofe și tragedii cu un obositor sentiment de deja-vu, ca și cum ni s-ar fi dat o istorie second hand. 
     Nu e un secret pentru nimeni că epoca noastră seamănă izbitor cu cea de la sfârșitul imperiului roman. Același aer de sfârșit de sezon, de putere, de lume. Să ne amintim: Romanii nu mai credeau în proprii zei și nici nu mai știau bine care sunt aceia, pierduți în mulțimea de zei împrumutați de la popoarele pe care le cuceriseră. De altfel, romanii înșiși se mai regăseau cu greu în mulțimea de neamuri cucerite care lunecaseră spre centru, cucerindu-l. Pe vremea pătrunderii creștinismului, Roma se pare că nu avea mai mult de 60.000 de romani la o populație de un milion de locuitori , ceilalți erau veniți din alte regimuri ale globului. Nu mă refer aici la popoarele migratoare, ci la procesul chimic de amestec al raselor și etniilor pe care l-a presupus uriașul melting pot rezultat din cuceririle succesive ale Romei, devenită victima propriilor ei victorii. Astăzi 50% din populația Londrei este neengleză, iar în suburbiile Parisului sau ale Rotterdamului trebuie să îți repeți unde ești pentru a nu uita că te afli în Europa. În mod evident, în antichitate, ca și acum, cei cuceriți reușesc să cucerească, vechile colonii ocupă încet-încet centrul pe care în cele din urmă reușesc să-l dizolve printr-o subtilă subversiune, în care mentalitățile, credințele, tradițiile diferite sunt arme mai puternice decât armele propriu-zise, mai ales când foștii cuceritori nu și le mai respectă și chiar nu și le mai amintesc pe ale lor. Și pentru că se vede cu ochiul liber cum istoria se repetă, n-ar trebui decât să înțelegem ce a fost pentru a descoperi ce va fi. 
     Globalizarea nu este o descoperire a secolului 21. De-a lungul istoriei, de la hitiți, perși, babilonieni, fenicieni, greci, romani și până la imperiul britanic sau cel sovietic, fiecare mare putere a încercat să se mondializeze și a făcut-o pe măsura forțelor ei și a dimensiunilor cunoscute ale lumii. Alexandru cel Mare și Cezar au fost cei doi europeni care au avut ambiția și curajul să amestece populațiile lumii cunoscute, schimbându-le obiceiurile, înlocuindu-le limbile, infuențându-le religiile, transformându-le pentru a le stăpâni sau chiar stăpânindu-le pentru a le transforma. Astăzi nu se cunosc numele celor care au hotărât amestecul: în mod paradoxal democratizându-se și liberalizându-se, noțiunea de putere a devenit tot mai ocultă, iar dimensiunile ei, care nu mai sunt la scară umană, o împiedică să se personalizeze. Dar chiar dacă ar fi vorba de un proces obiectiv, determinat de progresul tehnic, satul planetar strângând la un loc nu numai informații, ci și populații, asta nu înseamnă că nu există o premeditare mai mult sau mai puțin vinovată, chiar dacă numai pentru faptul că îndrăznește să se joace de-a Dumnezeu. Un joc început odată cu turnul Babel, sfârșit mereu prost și reluat mereu, care pentru noi are ca gen proxim imperiul roman spulberat în cele din urmă de migrațiunea popoarelor. 
     Tot ce i se întâmplă Europei în ultima jumătate de an este, dincolo de motivațiile de ordin politic, adesea oculte, un prilej de obligatorie meditație asupra ei însăși, asupra condiției ei spirituale, acoperită, și aproape pierdută din vedere, în umbra groasă a obsesiei intereselor materiale. O gravă interogație asupra definiției ei. Este evident că în implacabila ciocnire a civilizațiilor, Europa pierde văzând cu ochii nu pentru că nu are resurse, ci pentru că nu are credință. Și nu mă refer numai la credința în Dumnezeu, deși evident și despre asta e vorba, ci pur și simplu la puterea de a crede în ceva. Încleștarea dintre unul care crede cu tărie în adevărul credinței sale, oricât de aberant ar fi acel adevăr, și unul care se îndoiește de adevărul idealurilor sale, oricât de strălucitoare, se va termina întotdeauna cu victoria primului. 
     Ceea ce spun nu este o pledoarie pentru fanatism, ci una pentru încredere și fermitate. Să ne amintim dezbaterile de acum nu mulți ani în urma cărora Uniunea Europeană a optat să refuze sintagma „rădăcinile creștine al Europei”, infirmându-și astfel propria istorie și propria definiție culturală. Ni se va răspunde că Europa crede în libertate. E adevărat. Dar libertatea este o noțiune cu margini nesigure, în stare să producă orice, dar nu și să scuze orice. Din nefericire părinții democrației, când au scris Carta Drepturilor Omului, au uitat să scrie și o Cartă a datoriilor omului. „Unde nu este datorie, nu este drept, spunea Carol I, și unde nu este ordine nu este libertate”. Ordinea europeană odată sfărâmată sub pașii milioanelor de emigranți, libertatea Europei va rămâne o formă periculoasă cu un fond tot mai inexistent. 
     Îmi amintesc cât de impresionată am fost când l-am auzit pe Lech Walesa mărturisind că, după ce ani de zile muncitorul care a fost a luptat pentru libertate, a descoperit, devenit președinte, că de libertate răul profită mai mult decât binele. Și nu pot să mă împiedic să consider acest tip de concluzie explicația faptului că țările membre ale Uniunii Europene, care au trecut prin experiența traumatizantă a comunismului, sunt mai reticente, mai suspicioase și mai sceptice decât colegele lor occidentale, a căror corectitudine politică învățată de decenii pe de rost se întinde iresponsabilă între egoism și naivitate. Deceniile de represiune sălbatic organizată și de savante și diabolice manipulări i-au învățat pe estici să caute și să descopere răul programat, oricât de înșelătoare i-ar fi aparențele. 
    Dar dincolo de argumentele convingătoare ale programării refugiului ca invazie și dincoace de suspiciune, – privind nesfârșitele șiruri de oameni obosiți, cu copiii adormiți în brațe mergând de-a lungul liniilor ferate ale unui continent străin – nu poți să nu fii sfâșiat de compasiune, iar obligația de a-i ajuta să nu devină o nevoie nu numai a lor, ci și a noastră, respectând astfel nu doar drepturile omului, ci și legea infinit mai veche și mai adâncă a iubirii aproapelui și chiar a întoarcerii celuilalt obraz. Indiferent cine, și indiferent în cât de vinovat scop, a bătut gongul acestui exod, noi nu avem dreptul la indiferență nici față de această suferință omenească, nici față de explicațiile producerii ei. Pentru că aceste sute și sute de mii de oameni rătăciți pe drumurile lumii nu suferă doar de pierderea casei, de oboseală, de foame și de frig, ci și de manipulare, de îndoctrinare, de fanatizare, iar aceasta îi face și mai victime, de două ori victime. Și chiar dacă știm că a fi victimă nu e un certificat de bună purtare, ci rezultatul dramatic al unui raport de forțe niciodată nevinovate, știm și că nu avem dreptul să nu ne pese și că trebuie să găsim soluții atât pentru salvarea lor, cât și pentru salvarea noastră. Iar faptul că ne stârnesc compasiunea nu ne poate împiedica să ne stârnească neliniștea și aprehensiunea. În condiții mai mult sau mai puțin similare, Imperiul Bizantin și Imperiul Roman de Apus au plătit tribut popoarelor care lunecau spre ele, reușind să le oprească la limes și amânând astfel mersul implacabil al istoriei cu câteva sute de ani. Dar tot cenzurându-ne istoria am ajuns să nu o mai cunoaștem. 
   Dacă acceptăm, că actuala perioadă istorică seamănă în multe privințe cu perioada prăbușirii imperiului roman, atunci – ducând comparația mai departe pe un teren de o consistență oarecum diferită – putem accepta că fenomenul pe care a reprezentat creștinismul în căderea unuia, reprezintă lupta pentru drepturile omului azi. Diferențele dintre Noul Testament și Declarația Universală a Drepturilor Omului sunt prea mari pentru ca paralela să nu apară riscantă și, totuși, există două asemănări care o mențin în planul logic. Acestea sunt altruismul și capacitatea lor de a se lăsa manipulate. N-o să insist asupra comparației și n-o să vorbesc despre transformările pe care le-a suferit creștinismul primitiv devenind religie de stat, dar nu pot să nu subliniez că nu există moment mai greu în viața unei idei decât acela în care ea pare că învinge și nu există idee mai disponibilă manipulării decât o idee victorioasă. Aproape religie și mai mult decât politică, corectitudinea politică a trecut drepturile omului de la condiția de credință la aceea de dogmă, o dogmă care, ca orice dogmă, evoluează în afara spiritului critic și poate deveni, în situații neobișnuite, amenințătoare. În actualele condiții, potrivit Cartei Drepturilor Omului, Europa ar trebui să primească pe toată lumea, dar dacă ar primi pe toată lumea, Europa s-ar dizolva în propriul ei demers și ar înceta să mai fie Europa. Ceea ce uită cei cărora o asemenea aserțiune li se pare extremistă este că Europa este cea care a scris Carta Drepturilor Omului și, în măsura în care Europa dispare, odată cu ea dispar și drepturile omului. 
    Un exemplu major al istoriei ca viitor pornește de la întrebările legate de political correctness, un termen care se folosește în general în engleză pentru că tradus și-ar pierde încărcătura ironică pe care citările o conțin. Corectitudinea politică pare o locuțiune mai benignă, care poate fi discutată, căreia i se pot pune întrebări (cine a stabilit-o? în ce scop? respectarea ei face lumea mai comprehensibilă? omul mai bun?) în timp ce political correctness este pur și simplu un ordin care nu se discută, ci se execută, iar cei ce nu o fac trebuie să se pregătească să tragă consecințele. Mi-ar fi greu să precizez data cât de cât exactă de când acest dictat politico-intelectual a început să funcționeze. E clar însă că e vorba de o perioadă de dinainte de 1989 și că, la data respectivă, noi nu numai că aveam alte probleme și priorități, dar eram prea terorizați de cenzura, devenită cenzură interioară, și prea fascinați de strălucirea libertății occidentale, pentru ca să observăm pete în soarele ei.
     O dată cu libertatea, însă după acomodarea cu lumina a ochilor exersați de decenii să-și ascută privirea în întuneric, s-a constat că cei ce cunoscuseră dogmatismul de tip totalitar puteau fi convinși mult mai greu decât intelectualii occidentali să accepte un alt tip de dogmatism, oricât de nobile i-ar fi fost intențiile. La urma urmei și comunismul a fost materializarea tragică a unei frumoase utopii. Political correctness nu era pentru estici decât o altă formă a cenzurii interioare, pe care am considerat-o întotdeauna mai periculoasă decât cenzura pur și simplu. Și ce era mai grav era faptul că, o dată cu insistențele dresării după niște reguli care te împiedicau să le judeci, apărea bănuiala că istoria poate să se repete, că, iată, un sâmbure al vechii societăți – interdicția de a judeca singur cu propriul cap lumea prin care treci – fusese implantat în visatele grădini ale viitorului, care riscau astfel să se umple de bălăriile trecutului. Mi-a plăcut întotdeauna să cred că istoria nu face marche arrière, dar descopeream acum că – mai derutant încă – nu era vorba despre o întoarcere ilicită în trecut, ci de prezența congenitală a germenilor trecutului în viitor. 
     O altă temă pe care prezentul o preia din istorie, istoria relativ recentă de data aceasta, este aceea a poziției față de ideea națională. Laborioasa construcție a secolului 19 care a dat coeziune și sens statelor naționale a fost introdusă în baia de acizi a demitizării și deconstrucției, pentru a se putea înălța pe terenul pustiit un alt edificiu, dictatura mondială a proletariatului,ieri, sau satul planetar,azi.. Satanizarea noțiunii de națiune, naționalitate, naționalism de către internaționalismul proletar sau de către political correctness, chiar dacă are scopuri diferite, se manifestă cu aceeași violență și are aceleași victime: tradiția, mândria moștenirii din bătrâni și solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând în același timp popor, dar și familie. Pentru că, deși pare că nu are legătură, primele semne de îmbolnăvire gravă a unei societăți apar la nivelul celulei ei de bază, prin slăbirea legăturilor de familie despre care vorbește David Cooper în „Moartea familiei”. Totalitarismele secolului trecut au încercat să pună ideologiile deasupra coeziunii familiale temându-se de sâmburul dur al tradiției pe care aceasta îl conținea. Îmi amintesc cum învățam la școală despre eroul Pavlik Morozov, un elev în clasa a VI-a care își denunțase bunicul chiabur, vinovat că încercase să ascundă, pentru a nu-i fi confiscate de puterea sovietică, niște grâne. Iar în arhivele CNSAS se găsesc câteva sute de dosare ale unor copii momiți sau forțați să devină denuntatori ai propriilor profesori sau ai propriilor familii și obligați să-și mintă părinții păstrând secretul. Coeziunea familiară era privită ca un potențial oponent în cele mai irespirabile perioade ale represiunii ,pentru că retragerea în interiorul familiei, ca în ultima redută împotriva nebuniei, a fost cea mai generală formă de rezistență, pasivă, dar de neînfrânt. Cu atât mai tulburător apare azi felul în care moleșirea, obosirea unei societăți prea bine hrănite, prea hedoniste, prea puțin spiritualizate se manifestă nu numai prin scăderea rigorilor morale și-a tradițiilor, ci și prin scăderea natalității, consecință directă a diminuării coeziunii familiale. Curios, în cazul Europei de azi, este felul în care se reacționează la această situație oarecum obiectivă şi,evident,periculoasă : în loc ca statele să-și intensifice programele de stimulare economică a creșterii natalității (în condițiile în care cifra medie de copii pe familie este la europeni 1,2, iar la islamici 8) ultimul trend politically correct în Europa este legalizarea căsătoriilor unor familii care în mod natural nu pot face copii. Nu e singura dintre reacțiile europene care face să-mi vină în minte misterioasa psihologie a balenelor care, din când în când și din motive necunoscute, înoată spre câte un țărm și ies din lumea lor, sinucigându-se. 
     În orice caz, nu putem să nu recunoaştem că cel de-al treilea mileniu a început mai curând catastrofic. Abia începuseră să se estompeze puţin ecourile nazismului şi comunismului, cele două atât de ruşinoase nebunii ale secolului douăzeci, că o altă absurditate şi mai totală – terorismul – a inaugurat, s-ar putea spune, noul secol printr-o crimă fără precedent în istoria umanităţii, distrugerea turnurilor gemene, chintesenţă a nascocirilor tehnice science fiction, a intensităţii fanatismului de tip medieval şi a perversiunilor sado-masochiste de serie neagră. Dar caracterul spectacular conferit de transmisiunile în direct nu trebuie să şteargă în ochii noştri filiaţia între crimele secolului trecut (care era, din nefericire, al nostru) şi crimele noului secol. 
     Ura, ca un combustibil al istoriei, nu este o descoperire de dată recentă: ura comunistă de clasă şi ura nazistă de rasă sunt conectate prin legături periculoase la ura sinucigaşă de tip mărturisit religios a teroriştilor. Amintiţi-vă că deschiderea, chiar parţială, a arhivelor sovietice a arătat că teroriştii anilor ’70, ’80 se antrenau în poligoanele ţărilor din Est şi că în atentatele din Irlanda, din Ţara Bascilor sau din Orientul Mijlociu se găseau mereu arme de producţie cehă sau sovietică. Amintiţi-vă mai ales în ce măsură, la o privire atentă, prin tragedia iugoslavă, care a încheiat secolul XX, se relevă epilogul în acelaşi timp al comunismului şi al nazismului şi prologul apocalipsei din 11 septembrie. Pentru că, precum în cazul tinerilor educaţi să se sinucidă, popoarele balcanice – care aveau aerul de a se devora reciproc într-un război religios de tip medieval – nu erau prada unei brusce nebunii naturale, ci a unei piese politice ai cărei actori nu ştiau că erau numai actori, nici chiar atunci când erau omorâţi pe scenă. 
      “Islamismul ține de ideologia politică nu de credința religioasă – scrie Thierry Wolton, autorul unei recente și monumentale Istorii mondiale a comunismului –, de aceea el a putut înlocui comunismul falimentar și deveni un nou spațiu pentru utopie”. O observație subtilă și ciudat de adevărată, căreia nu aș avea să-i adaug decât observația că falimentarul comunism a lăsat în urmă nu numai o jumătate de continent în paragină, ci și genialele metode de manipulare care continuă să funcționeze chiar aplicate la ideologii de sens contrar. Iar dintre manipulări cea mai periculoasă și cea mai longevivă a fost și este încercarea de a estompa sau chiar de a șterge memoria. Societățile din secolele trecute, indiferent de forma lor politică și cu precădere cele de dinaintea apariției comunismului ca idee, erau niște societăți bazate pe memorie. Societățile tradiționale aveau memoria în centrul devenirii lor. O generație călca în urmele pașilor generațiilor precedente Erau niște societăți tradiționale în care fiii făceau ceea ce făcuseră părinții și părinții ceea ce făcuseră bunicii. Deci, într-un anumit sens, era ușor să păstreze continuitatea, era ușor să descopere ce este esențial. De altfel, ceea ce era esențial era stabilizat, era tabuizat, era transformat în mit și trecea din generație în generație. Într-o perioadă în care atât de multe lucruri se schimbă deodată (sistemul politic, sistemul de comunicații, chiar clima) este infinit mai greu să stabilești ce trebuie continuat. Pentru că, până la urmă, problema memoriei este problema răspunsului la întrebarea: ce, din ceea ce au trăit cei dinaintea noastră, trebuie noi să continuăm. Și, evident, nu putem încerca măcar să răspundem decât știind ce au trăit ei. De aici importanța manualelor și orelor de istorie din programa școlară, de aici revolta că cineva ar putea urmări nemaiajungerea la generațiile tinere a memoriei trecutului. Memoria este scheletul societății omenești, și în măsura în care ea este distrusă, societatea devine un fel de monstru moale, dezarticulat, remodelabil după dorința oricât de criminală a celui mai puternic. În măsura în care nu știm ce a fost nu avem cum să presupunem ce va fi și nici să recunoaștem în ce măsură trecutul se oglindește în viitor. „Cunoașterea este recunoaștere” spunea Aristotel. 
     Una dintre cele mai citate fraze în ultimul deceniu al secolului trecut a fost fraza lui André Malraux despre secolul 21 care „va fi religios sau nu va fi deloc”. Se va fi gândit Malraux la religia islamică? Pentru că, dacă da, este vorba de o adevărată premoniție a delirantelor războaie programate pentru răzbunarea cruciadelor și-a credinței fanatice într-un Dumnezeu căruia i se aduc jertfă crime și sinucideri. În orice caz terorismul având ca fundal sau ca pretext religia a devenit principala problemă a secolului 21. Sau cel puțin așa li se pare politicienilor care conduc această lume. Pentru că, de fapt, zecile de atentate cu sutele sau chiar miile lor de morți nu reprezintă nici pe departe un pericol comparabil cu cel al înaintării lente și insidioase a milioanelor de emigranți ferm hotărâți să nu se integreze și care vor dizolva din interior cultura și mentalitățile Europei secolului 21, înlocuindu-le cu imperativele unor convingeri de tip medieval. Este diferența dintre un proces fizic și unul chimic. Mai periculos decât terorismul pentru definiția și supraviețuirea Europei este bagajul spiritual și cultural pe care îl aduc noii veniți și care – prin aplicarea libertăţilor europene și prin dezechilibrul demografic fără speranță dintre băștinași și emigranți – vor înlocui cultura și spiritualitatea europeană. 
     „Înăuntrul nostru suntem la fel. Cultura este cea care face diferența” observa cu mii de ani în urmă Confucius. Europa se simte amenințată nu pentru că vin spre ea sute de mii de ființe umane care au nevoie de adăpost și a căror primire reprezintă o scădere a propriului ei nivel de viață, ci pentru că aceste ființe umane au o mentalitate și cultură (religia fiind o importantă parte a acesteia) extrem de deosebite, fără a avea intenția și poate nici capacitatea de a se adapta la regulile de viața și formula culturală a celor dispuși să îi găzduiască. Însăşi toleranța europeană este privită nu ca o calitate, ci ca o formă de slăbiciune, și chiar este, în măsura în care în toleranța față de ceilalți nu se cuprinde și respectul față de propria noastră definiție și curajul de-a ne-o apăra. În celebrul său discurs intitulat „Lumea sfărâmată”, ținut în 1978 la Universitatea Harvard, Alexandr Soljenițîn – cel care reușise să declanșeze nu numai sfârșitul comunismului ca sistem, ci și sfârșitul comunismului ca iluzie – vorbea despre declinul curajului în Occident „un declin sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare și predominant în lumea intelectuală”. Chiar dacă o întâmplare aberantă ca cea petrecută în urmă cu câteva săptămâni în Italia, când statuile romane au fost ascunse de paravane pentru ca nudurile antice să nu jignească ochiul președintelui iranian, ar părea să îi dea dreptate, eu nu împărtășesc pesimismul marelui scriitor și cred dimpotrivă că tot răul este spre bine și criza de conștiință pe care o traversează azi Europa va funcționa ca un factor regenerator. Pentru că eu sunt convinsă că intuiţia lui Malraux se referea la nevoia de a ieşi din exclusivitatea interesului material pentru a ne redescoperi valorile spirituale şi culturale,religia fiind una dintre ele.Ne-am redescoperi astfel definiţia legată întotdeauna de necesitatea patetică de a crede cu adevărat în ceva,o credinţă în care să se cuprindă inclusiv încrederea unuia în altul, manifestată nu prin like-uri date cu uşurinţă şi indiferenţă din vârful tastelor,ci printr-o întoarcere la relaţiile umane directe,nemijlocite,în care atât de demodata,ridiculizata noţiune de suflet să-şi recapete conţinutul şi stima. 
     Am citit undeva că în limba chineză, cuvântul criză este notat prin două semne: pericol și oportunitate. În cazul nostru pericolul nu mai trebuie demonstrat. Oportunitatea poate fi aceea de a ne obliga să ne gândim la propria noastră definiție culturală şi la propria noastră conștiință istorică. 
     Pe acest fundal nesigur şi încărcat de nelinişte, noi – şi mă refer de data aceasta chiar la români – asemenea fiecăruia dintre celelalte popoare, avem obligaţia nu numai să ne urmăm destinul, ci să-l şi înţelegem. Suntem aşezaţi pe o linie pe care harta Europei a fost îndoită de multe ori şi este mereu ameninţată să se rupă.Datoria noastră este nu doar să facem tot ce putem pentru acst lucru să nu se întâmple, ci şi să ne încăpăţânăm să rămânem mereu pe partea dinspre Occident a eventualei rupturi. Pentru că nu numai noi avem nevoie de Europa, oricât de critic am privi-o, ci şi Europa are nevoie de noi, oricât de puţin şi-ar da seama că în experienţa suferinţei trăită de noi cei din Est, s-a conservat o autenticitate umană – cu tot ce poate fi bine şi tot ce poate fi rău într-o astfel de sintagmă – pe care, prin integrare, o aducem ca pe o zestre patrimoniului comun european. 
     Căci suferinţa este un patrimoniu, un patrimoniu care, în toate epocile, a fost în stare să genereze cultură. Şi dacă, aşa cum spunea Lovinescu, „cultura este finalitatea tuturor societăţilor”, şansa noastră, a noastră şi a Europei, este să ne apărăm cultura, pentru ca să ne salvăm prin ea. Rezistenţa prin cultură, eficientă ieri în absenţa libertăţii, este încă mai necesară azi, în overdoza de libertate ,când nu mai este doar un mijloc de a salva poeţii, ci chiar scopul în sine al salvării civilizaţiei. Căci să nu uităm, poeţii nu sunt creatorii lumii prin care trec. Dacă ar fi fost creată de poeţi, lumea ar fi arătat cu totul altfel. 

Sursa : http://s3-eu-central-1.amazonaws.com/pressone/wp-content/uploads/2016/03/24175425/Discursul-Anei-Blandiana-de-acceptare-a-DHC-UBB-Cluj.pdf

O demonstratie de curaj si inteligenta sociala

Dupa mai mult de un sfert de secol de tranzitie nebuna , un fost presedinte si un simplu patron dau tonul in respectarea moralitatii sociale*) :

Foto : EVZ

Traian Băsescu, despre proprietarul fabricii de lactate din Brădet: Și-a asumat responsabilitatea curajos și cinstit   

http://www.evz.ro/basescu-admirativ-fata-de-proprietarul-fabricii-de-lactate-din-bradet-si-a-asumat-responsabilitatea-curajos-si-cinstit.html 

http://www.evz.ro/patronul-lactate-bradet-anunta-inchiderea-fabricii-unde-s-a-gasit-branza-infestata-cu-ecoli.html

Pe termen lung , vom vedea si efectele acestor atitudini pana de curand de neimaginat in viata noastra sociala.




Note

*) Nu stim daca ancheta asupra acestei ultime nenorociri ( din multe care au venit peste romani) s-a incheiat, nici care vor fi rezultatele ei finale. Inainte de a sti toate acestea nu putem sa nu remarcam, in sfarsit , primele reactii morale si normale care nu mai tin de politica si de interese meschine , ci de normalitatea sociala .
Cred ca sunt primele ( si singurele ! ) de aceasta factura pe care le-am vazut pana acum.

Reactii la "Legea defaimarii". Ale cetatenilor de rand, nu ale societatii civile sau ale liderilor ei...

Foto : EvZ

"Sa mai citesti si Constitutia, asa, cand ai un pic de timp liber", i-a recomandat cineva.
"Chemati minerii", a scris altcineva, facand aluzie la Ion Iliescu, presedintele de onoare al PSD.
"ROMÂNIA LUI DRAGNEA - ROMÂNIA "1984""
"Condamnatii penali ne fac noua, oamenilor cinstiti, care muncim sa va tinem pe voi nenorocitilor, legi."
"Un condamnat pentru fraudare de voturi vrea sa ne interzica sa mai deschidem gura !!!! Nu mai vrem borfasi condamnati in politica romaneasca !!!! Doar in Romania e posibil asa ceva… un Condamnat nerusinat sa propuna legi !!!"
"Dragneo, ai dat de dracu, te-ai pus cu generatia facebook. De noi nici in gaura de sarpe nu scapi."
"Eu dau like la toti defaimatorii, fara numar!"
"Domnu Dragnea, de astia condamnati definitiv cu suspendare vad ca nu scrie nimic, de ei putem sa ne luam sau sint si ei "distinsi"?"
"Un condamnat s-a gandit sa faca o lege, prin care sa ne inchida gura. Cine crezi, tovarase Dragnea (ca domn nu poti fi), ca o sa respecte o asa aberatie de lege?! Te asigur, tovarase Dragnea, de tot dispretul si scarbea mea si astept sa te vad la puscarie, alaturi de alti tovarasi de-ai tai!
"Domnu' Liviu. Haide dom'le, nici un comentariu pozitiv? Dă-i dom'le 100 lei lui Ștefănescu să scrie ceva frumos despre matale, nu vezi că feisbucu e rău?"
Comentariile lăsate pe pagina de facebook a lui Liviu Dragnea au fost şterse astăzi.
 http://www.evz.ro/dragnea-a-reusit-sa-scandalizeze-pe-toata-lumea.html

Stelele-n cer

.......o poezie geniala care ma obsedeaza din copilarie si adolescenta si care a fost scrisa in conditii tragice *) de singurul nostru geniu autentic iubit si hulit in acelasi timp si in egala masura de toti bunii si raii acestei frumoase si nefericite tari : 

Stelele-n cer

Stelele-n cer

   Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.

După un semn

  Clătind catargele,

Tremură largele

       Vase de lemn;

Niște cetăți

   Plutind pe marile

Și mișcătoarele

       Pustietăți.

Stol de cocori

Apucă-ntinsele

Și necuprinsele

       Drumuri de nori.

Zboară ce pot

 Și-a lor întrecere,

Vecinică trecere ­

       Asta e tot...

Floare de crâng,

Astfel viețile

Și tinerețile

       Trec și se stâng.

Orice noroc

 Și-ntinde-aripele

Gonit de clipele

       Stării pe loc.

Până nu mor,

Pleacă-te, îngere,

     La trista-mi plângere

       Plină de-amor.

Nu e păcat

Ca să se lepede

 Clipa cea repede

       Ce ni s-a dat?

Mihai Eminescu 

*) http://adevarul.ro/locale/botosani/poeziile-nestiute-mihai-eminescu-ultimele-versuri-fost-scrise-doar-ora-moarte-rascolitoare-1_56323489f5eaafab2c2303f9/index.html

O noua imagine a Romaniei, nevoia de celalalt si valorile europene fundamentale

                                                

Marie Renee Andreescu, o elevă româncă de la Liceul Francez Anna de Noailles din București a câștigat Concursul General de Filozofie (Olimpiada de profil a lumii franceze). Acest premiu a fost câștigat în trecut de nume sonore precum Victor Hugo sau Alain Juppé. Eleva a primit premiul în cadrul unei ceremonii care a avut loc la prestigioasa universitate franceză Sorbona. Marie Renee Andreescu a obținut de asemenea la Bacalaureat media 20,3 în condițiile în care nota maximă pe care o poate obține un elev în sistemul de învățământ francez este 20.  Eleva a fost felicitată de ambasadorul Franței, Francois Saint Paul, precum și de premierul român Victor Ponta, la recepția de Ziua Franței. 

Sursa : http://www.rfi.ro/societate-79953-o-romanca-premiul-i-la-cel-mai-important-concurs-francez-de-filozofie

Marie Renee Andreescu
http://www.rfi.ro/societate-79953-o-romanca-premiul-i-la-cel-mai-important-concurs-francez-de-filozofie

"Subiectul meu purta asupra nevoii de celălalt. În ce măsură avem nevoie să trăim cu ceilalți dat fiindcă trăim în societate. Trebuie neapărat să ne gândim doar la binele nostru? Sau trebuie să ne uităm și la nevoile celorlalți? Ajutându-i pe ceilalți nu ne ajutăm și pe noi înșine? Este un subiect care tratează tematica altruismului, a umanismului și cu puternică valoare actuală." 

Marie Renee Andreescu

Sursa : http://www.rfi.ro/societate-79953-o-romanca-premiul-i-la-cel-mai-important-concurs-francez-de-filozofie

Un nou stil de comunicare publica

Comentariul de mai jos a fost postat la un articol aparut pe Contributors.ro : 

Claudia Postelnicescu - Traian Băsescu – Klaus Iohannis și noua paradigmă instituțională(Updated)

Avem in fata un articol analitic, concis, argumentat , non-emotional si reprezentativ pentru noul val al publicistilor romani cu mentalitate democrata , educatie europeana si preocupati sincer de evolutia societatii romanesti.
Prin argumentarea clara si eleganta , articolul trece dincolo de articolele clasice de opinie de la noi care se bazeaza de multe ori pe partizanat (declarat sau nu ) sugestii , emotii , si manipularea perceptiilor cititorilor.

In acest caz , diagnosticul institutional al unei perioade cheie din evolutia societatii romanesti este realizat in maniera neutra specifica abordarilor non-partizane. Profilele celor doi presedinti atat de diferiti dar in acelasi timp atat de complementari si atat de necesari pentru societatea romaneasca actuala, sunt facute cu mana sigura si in tuse profesioniste . Autoarea a judecat faptele, nu persoanele si nu a acordat un cec in alb nici lui Traian Basescu , nici lui Klaus Johannis . Si bine a facut.

Pe de alta parte, daca reusim sa ne gandim o clipa la viitorul contrafactual , nu cred ca in afara lui Traian Basescu ar mai fi existat la noi o personalitate politica in stare sa duca o asemenea lupta timp de 10 ani si cu asemenea rezultate incontestabile vizibile in plan intern si in plan extern ( una din explicatiile posibile este aceea ca dincolo de personalitatea sa aparte, a cunoscut foarte bine si sistemul si oamenii lui , deci si vulnerabilitatile lor , pentru ca nu poti lupta eficient cu un adversar daca nu il cunosti ). Cei care il acuza cu ipocrizie pe Traian Basescu ca lasa in urma ” o vraiște instituțională de nedescris, un wasteland generalizat ” , uita cu aceeasi ipocrizie de uluitorul asalt institutional din 2012 care a luat prin surprindere in aceeasi masura si romanii, dar si UE si USA.

In acelasi sens, cred ca orice persoana onesta si de buna credinta intelege situatia-limita in care se afla Klaus Johannis , un om atasat sincer valorilor democratice, care crede in virtutile educatiei si in valorile civilizatiei romanesti si europene avand si ceea ce se numeste constiinta morala ( pana la proba contrarie, buna-credinta se prezuma intotdeauna ) , dar care ajunge brusc in groapa cu lei si in cuibul de vipere al politicii dambovitene…

Opinia mea este ca in cazul de fata articolul propune un nou stil de comunicare publica bazat pe sinceritate, onestitate , competenta si fair-play care exclud stilul primitiv atat de extins in publicistica romaneasca, dovada fiind chiar reactiile ( uneori nemotivate , gratuite sau chiar viscerale ) la acest articol care uneori degenereaza in atac la persoana ( pentru unii cititori aflati sub pseudonim este probabil enervant ca tanarul autor are o gandire clara de jurist , studii in Occident , iar pe deasupra mai indrazneste sa fie si femeie , deci inca un motiv subliminal sa fie atacata de cei aflati in timpul serviciului si in ture ).

N.B. Pentru criticii viscerali ai presedintelui Johannis ( o axioma a atacului la persoana : “cu cat este mai educat si civilizat atacatul , cu atat este mai grobian si mai jignitor atacul” ) , propun un experiment ideal :

Incercati pentru o secunda sa va imaginati ca sunteti (fost) profesor de fizica cu definitivat , (fost) inspector general de invatamant , ( fost) primar al unui oras celebru , si in toate aceste ipostaze cu rezultate remarcabile , dar fara ca acestea sa implice relatiile, pilele, interlopii, coruptia , serviciile sau fosta Securitate ( este foarte greu, dar nu imposibil ) . Daca ati reusit sa internalizati imaginea, teleportati-va in gand cu pseudonim cu tot la Cotroceni ( sub acoperire constiinta morala nu este obligatorie… ) si spuneti-ne tuturor ce ati face in locul presedintelui ales. Asteptam cu interes.

Nostalgia unei lumi normale

De la ora astrala a Romaniei la refacerea spatiului ei moral

Prin ultimele evenimente cu adevarat istorice , Romania nu mai este  aceeasi, a intrat de fapt intr-o alta stare de spirit si intr-o alta dimensiune. Sacrificiul incredibil al diasporei , pentru prima data si in vazul intregii lumi , a aratat ca impotriva oricaror calcule cinice, cetatenii pot invinge si sistemul,  si megamasina sociala care il apara.
Mai mult decat atat, ceea ce presa germana a denumit drept miracol , a instaurat o stare de catharsis in societatea romaneasca , stare care a invalidat orice dimensiune politica, sociala si morala a sistemului anterior.
Cum era de asteptat, aceasta stare de gratie nu putea dura prea mult  fara sa fie amendata. Rand pe rand ,  actorii sociali se trezesc din prostratie si din buimaceala data de surpriza colosala a alegerilor si isi revin rapid la vechile lor naravuri si la razboiul de uzura.
Nici nu s-a uscat bine cerneala pe buletinele de vot si fostul candidat care a afirmat ca doreste ca in Romania sa se schimbe felul in care se face politica , incepe sa devina din postura de erou al zilei o tinta predilecta .
S-a dat deja alarma, iar panica generala a fost declansata de eventualitatea schimbarii modului in care se va face politica , de posibila igienizare a spatiului public si  de posibila  refacere a spatiului moral, ceea ce ingrozeste sistemul in uz poate mai mult decat rezultatul alegerilor ca atare.
De aceea , si intr-un ritm din ce in ce mai accelerat , unii realizatori de emisiuni TV , jurnalisti , formatori de opinie specializati in tabloidizarea presei, etc. reactioneaza negativ  la schimbarea de paradigma adusa de recentele alegeri si deplaseaza  discutia de la fapte , respectiv de la  scopurile si obiectivele propuse societatii de catre noul presedinte ales , la persoana lui mergand de la sfaturile "altruiste" si de la ironiile "fine" pana la a-i stabili agenda sociala si politica :


                                                                     

Moise Guran

" Domnule preşedinte Iohannis, lăsaţi partidele în treaba lor! (s.n.) Nu mai ieşiţi zilnic la televizor (s.n.) , că nu sunteţi nici Ponta, nici Băsescu, şi încercaţi să folosiţi această perioadă căci – aţi ştiut sau nu, sunteţi pregătit sau nu – tocmai aţi fost angajat pe cea mai grea slujbă din România (s.n.). " 
"Cartea este scrisă în propoziţii scurte, ideile uşor de urmărit. Este o carte de propagandă (s.n.), dar e una bună. Serveşte scopul, te face să empatizezi cu “gospodarul” Sibiului. Altfel spus, îţi spune ceea ce vrei să auzi"
http://www.capital.ro/moise-guran-catre-klaus-iohannis-lasati-partidele-in-treaba-lor.html

Gabriela Firea

"În legătură cu referirile preşedintelui ales privind o posibilă schimbare a majorităţii parlamentare, afirmăm că majoritatea parlamentară este solidă, aşa cum se poate constata. Iar schimbarea se poate face doar prin măsuri constituţionale, nu în alte moduri, şi nu prin declaraţii la tv.Aşteptăm planuri de preşedinte al tuturor românilor, nu comentarii de analist politic debutant"
http://www.evz.ro/gabriela-firea-il-ia-peste-picior-pe-iohannis-face-comentarii-de-analist-politic-debutant.html

Ion Cristoiu

"...n-am putut să nu remarc unele lucruri de rău augur , inexplicabile pentru mulți*), explicabile însă pentru mine, care știu că-n spatele lui Klaus Iohannis ( s.n.)stau toți cei care-l urăsc pe Traian Băsescu, de la Milițianul Vasile Blaga pînă la Prea Plina de Ea, Alina Mungiu Pippidi. "

" Ce să înțeleg eu din aceste vorbe? „A fost un vot puternic şi foarte clar, îi asigur pe toţi că l-am înţeles. Este acesta, desigur, un moment festiv, dar, în acelaşi timp, vreau să remarc că acum, după 25 de ani de la Revoluţia română, se încheie o etapă şi, iată, românii, prin votul lor, au spus foarte clar:„Stop şi de la capăt”.Că noul președinte ia o țară de la zero în materie de democrație, de stat de drept, de independența Justiției?" ( http://www.evz.ro/ca-si-victor-ponta-klaus-iohannis-promite-debasifi-carea-romaniei.html)

Florin Iaru

" Aşa se naşte, peste noapte, mitul omului providenţial. Salvatorul! Să ne ferească Dumnezeu de aşa ceva! România a avut, în ultimul sfert de secol, numai oameni providenţiali, veniţi pe valul popularităţii, şi care, mai târziu, au dat cu mucii în fasole. Ciclul acesta, naştere, moarte şi renaştere a speranţei, trebuie să înceteze. Nu de oameni providenţiali ducem lipsă, ci de oameni normali, calmi, dubitativi. 
http://adevarul.ro/news/politica/complexul-messia-apogeu-1_5474abaea0eb96501e13ca67/index.html

„ Noi, diaspora**) , am străbătut sute de kilometri pentru a merge la vot și a imprima țării noastre un alt destin. Pentru a marca faptul că România merge către normalitate, că începem procesul de vindecare a țării și pentru a arăta că veți fi președintele tuturor românilor, Diaspora are onoarea să vă invite, de 1 Decembrie, la Bruxelles, inima Europei, unde va avea loc o reuniune a românilor din mai multe orașe ale Europei, pentru a sărbători Ziua Națională împreună. De data aceasta va fi o reuniune specială, la care va participa și Alexandru Popescu, simbolul conștiintei societății civile românești, cel care parcurge 3000 de km pe jos pentru a înmâna Parlamentului European mesajul antifracturare și anti-cianurare al societății civile românești și care, chiar de Ziua Națională, va citi acest mesaj în cadrul unei ceremonii organizate de Diaspora.Vă invităm, așadar, la Bruxelles, pe 1 Decembrie, pentru a vă felicita personal pentru rezultatul alegerilor …”
http://www.romaniacurata.ro/scrisoare-deschisa-a-diasporei-catre-presedintele-ales-al-romaniei-domnul-klaus-werner-iohannis/



Pe de alta parte, exista si voci echilibrate care intuiesc in comportamentul presedintelui Johannis tonul dat pentru revenirea la normalitate sociala si igienizarea spatiului public :

Mircea Vasilescu

"Replica lui Klaus Iohannis din campania electorală – „decât să fiu mârlan, mai bine pierd” – a intrat deja în folclor şi cu siguranţă multor oameni le-a plăcut această atitudine relaxată şi civilizată. Nu ştim, deocamdată, cât de bun preşedinte va fi, dar dacă reuşeşte să impună decenţa în limbajul politic deja e foarte mult. Pentru asta, însă, n-ar trebui lăsat singur ( s.n.).Noul preşedinte are o fermitate politicoasă căreia nu-i poţi răspunde cu băşcălii dâmboviţene. Sau poţi, dar e inutil, te faci de râs."
http://adevarul.ro/news/politica/miticilor-v-ati-ars-1_546cd46e0d133766a80c18a6/index.html






Dupa miracolul recentelor alegeri , si dincolo de comportamentul clasei politice aflata deocamdata in expectativa, problema este cum vor reactiona cei responsabili de realizarea  climatului de pana acum din mass-media si implicit din societate . Dar oricare ar fi reactia acestora , romanii au acum ocazia nesperata sa lupte impreuna cu presedintele lor ( agreat de romanii din tara , de cei din diaspora dar si de catre comunitatea internationala) pentru a reface normalitatea sociala romaneasca si  valorile ei care nu coincid nici pe departe  cu cele ale sistemului inca in uz.
Este o situatie istorica fascinanta in care, simbolic vorbind, varful piramidei sociale isi da mana cu baza ei , dar fara acordului centrului. Altfel spus, timp de 25 de ani , romanii onesti nu s-au simtit de fapt reprezentati nici de clasa politica si nici de societatea civila in formele in  care acestea s-au manifestat pana acum , si atunci au luat decizia istorica sa se reprezinte singuri si sa-si construiasca "o tara ca afara" , si cum vor ei .
Este o provocare extraordinara pentru toti romanii onesti si in acelasi timp o sansa extraodinara pentru tinerii acestei tari care din 1990 si pana acum au afirmat nu o data , si pe drept cuvant , ca li s-a furat de fapt si tara , si viitorul . Chiar daca lupta adevarata abia acum incepe si nu se stie cat va dura (Ciclul istoric si timpul individual), pentru prima data dupa 1990 exista  sansa reala ca romanii sa le recupereze pe amandoua .




Note

*) Inainte de alegeri Ion Cristoiu  a emis  ipoteza conspirationista conform careia  Klaus Johannis ar avea legaturi cu serviciul secret german (http://www.evz.ro/robert-turcescu-arunca-bomba-in-politica-iohannis-nu-candideaza.html ).
**) Este vorba de "Diaspora Unita" formata in realitate  din grupuscule gen "Salvati Rosia Montana/ Pungesti ) . Dintre acestea unele nu pot fi identificate sau nu exista decat pe Facebook.