Elita discreta pro România


ELITA DISCRETA PRO ROMANIA

Este elita formata din acele personalitati de exceptie si independente fata de sistemul de aici , dar care cunosc si inteleg Romania si problemele ei , sau chiar cunosc limba romana , inteleg spiritualitatea romaneasca si in mod dezinteresat , onest si responsabil fac pentru Romania poate mai mult decat reprezentatii ei formali si elitele ei oficiale :

Principele Charles, Ambassador of the United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland to Romania, Catherine Durandin , Dennis Deletant , Tom Gallagher, Dr. Peter Gross , Jean Lauxerois , Katherine Verdery,, Steven van Groningen, Leslie Hawke.

duminică, 29 decembrie 2019

Discursul lui Alexsandr Soljenițîn la Universitatea Harvard ( 8 iunie 1978 )




                     Traducere și introducere de Razvan Ionescu

‘CARA-TE DE AICI, SOLJENITIN !’Doua au fost marile discursuri cu care Aleksandr Soljenitin a scandalizat America si Europa Occidentala, devenind de atunci incolo, pentru cei mai multi, un indezirabil.Unul a fost rostit in Franta, la Vendée, pe o ploaie infernala, in fata catorva mii de oameni, in toamna lui 1993, cu prilejul comemorării a 200 de ani de la primul mare genocid din istoria moderna a lumii, pe care Soljenitin l-a denuntat fara menajamente, aratand tuturor abominabila crima a Revolutiei Franceze, ce masacrase cel putin 117.000 de crestini (cf. Le livre noir de la Révolution Français, Cerf, 2008).Celalalt discurs, rostit la 8 iunie 1978, cu prilejul sedintei solemne de sfirsit de an la Universitatea Harvard, a declansat un potop de invective si rastalmaciri. Cu toate ca refuzase o data invitatia, in 1975, la fel cum facuse in ultima vreme cu alte cateva sute de invitatii asemanatoare, de data aceasta marele disident rus accepta. Trecusera doi ani de cand nu mai luase cuvantul in public, iar temperamentul sau il indemna s-o faca iarasi. Aflat de 4 ani in Occident, sfartecase fara preget, prin scris si viu grai, comunismul, dar in acelasi timp aflase, in noua lume in care isi traia acum exilul, lucruri primejdioase si nelinistitoare, pe care simtea ca nu le mai poate trece sub tacere. Asa ca s-a gandit ca discursul de la Universitatea Harvard sa fie dedicat slabiciunilor Occidentului. L-a pregatit cu grija, inca de la inceputul primaverii.Pe masura ce ii traducea discursul in limba engleza si-l dactilografia, I. A. Ilovaiskaia, o colaboratoare a sa si buna cunoscatoare a lumii occidentale, ii repeta sotiei scriitorului rus doar unul si acelasi lucru: ‘Asta chiar ca n-o sa i-o mai ierte nimeni!’. Cei 25.000 de oameni care l-au ascultat la Universitatea Harvard vreme de un ceas, ramanand neinduplecati in ploaia de vara, se asteptau, desigur, ca de obicei, la un discurs anticomunist. Numai ca autorul Arhipelagului Gulag (Gulag fiind prescurtarea lui Glavnoe Upravlenie Lagherei – ‘Directia Principala a Lagarelor’) le-a vorbit despre cu totul altceva: despre neglijarea reperelor morale autentice din politica si societatea occidentala, despre derapajul notiunii de libertate catre libertinaj si dezlantuirea patimilor, despre estomparea constiintei raspunderii omului in fata lui Dumnezeu si a societatii, despre ‘Drepturile omului’ ridicate pe un piedestal atit de inalt incit distrug drepturile societatii si chiar societatea insasi, despre lasitatea politicienilor si a intelectualilor, despre presa care isi inchipuie ca totul ii este permis, despre dictatura modei politice si a ideilor la moda in detrimentul adevaratei libertati de opinie, fapt ce conduce la o surprinzatoare uniformitate de opinii!‘Aici i-am enervat eu cel mai tare’ – avea sa recunoasca oarecum ironic Soljenitin, care a aratat auditoriului cum aceeasi concept despre lume izvorata din rationalismul umanist domneste si in Apusul capitalist ca si in Rasaritul comunist. Iar in fata fortelor Raului care si-au pornit atacul final omenirea nu mai are alta sansa decat sa redescopere valorile morale, ridicandu-se la o noua treapta de gandire, la o noua etapa antropologica. ‘Nimeni, pe acest Pamint, nu mai are alta solutie decit sa se ridice spre inaltimi’, asa isi incheia Aleksandr Soljenitin faimosul sau discurs de la Harvard.Apoi, vreme de doua luni, s-a dezlantuit o adevarata urgie. Comentatori politici, jurnalisti, politicieni, intelectuali s-au napustit asupra disidentului rus. Pana si sotia presedintelui Jimmy Carter a intervenit in mod special la Clubul National de Presa, pentru a spune ca nu exista in America nici o decadenta spirituala, ci dimpotriva, o inflorire in toate directiile. Toti, care mai de care, bateau cu frenezie campii spunand: ‘A adus un deserviciu pacii prin apelul sau la razboiul sfint’, sau: ‘A aratat ca nu e nici crestin, nici intelectual, ci doar un cinic provocator de razboaie, animat de dorinta de razbunare’, sau: ‘Americanii sunt de vina ca primesc si incurajeaza atitia imigranti din Europa de Est, purtatori ai unui spirit razbunator’, sau: ‘Partizan al razboiului rece / Fanatic Mistic ortodox / Doctrinar feroce / Romantic al politicii / Radicalism conservator / Discurs reactionar / Nu vede rostul libertatii, iar rostul democratiei i se pare foarte relativ / O voce care iese din trecut / Un slavofil din secolul al XIX-lea / Nu i-am publicat oare cartile? De ce nu ne este recunoscator?!’ – si tot asa mai departe.In sfarsit, erau si o sumedenie de recomandari practice, dintre care una revenea cu obstinatie: ‘Daca nu-ti place pe-aici, cara-te!’. Dupa ce lucrurile s-au mai calmat si au inceput sa apara comentarii mai echilibrate, marele scriitor rus avea sa marturiseasca, nu fara oarecare amaraciune: ‘Pina la discursul de la Harvard, imi inchipuisem cu naivitate ca traiesc intr-o tara unde poti spune ce vrei, fara a flata societatea inconjuratoare. Dar, in realitate, si democratia asteapta sa fie flatata. Cita vreme indemnasem lumea in U.R.S.S., totul era in regula – dar in Statele Unite? Cara-te de aici, Soljenitin!’.Oare de cate ori viata sau semenii i-au spus asa, cu voce tare, ori numai in gand, celui care a fost dizidentul par excellence al veacului trecut: ‘Cara-te de aici, Soljenitin!’? A luptat curajos, pe front, cu arma in mana, impotriva n azismului, ca apoi sa il critice pe Stalin si comportamentul soldatilor rusi dupa capitularea germana. In 1945, cand avea numai 27 de ani, a fost arestat in Prusia Orientala in urma interceptarii unei astfel de corespondente. Asadar, ‘Cara-te de aici, Soljenitin!’. Anchetat la Lubianka si Butirki, capata 8 ani de lagar de munca. Din nou, ‘Cara-te de aici, Soljenitin!’. Intr-unul dintre lagarele de reeducare de la Karaganda i se descopera o tumoare maligna. De asta-data viata insasi pare sa-i fi strigat: ‘Cara-te de aici, Soljenitin!’. Si totusi scapa ca prin minune. Eliberat in 1953, cu doar cateva saptamani inainte ca Stalin sa moara, e exilat pe viata undeva in Asia Centrala. Prin urmare, din nou, ‘Cara-te de aici, Soljenitin!’.Incepe sa scrie. Dar dupa ce povestirea O zi din viata lui Ivan Denisovici, o prima marturie din lagarele de concentrare, vede lumina tiparului la interventia lui Hrusciov (interesat in realitate doar sa-si rezolvele problemele interne de putere, descotorosindu-se de stalinism si de oamenii lui), incep sa i se confiste manuscrisele. Breasla scriitorilor e revoltata de felul sau de a scrie. Printr-o scrisoare adresata Uniunii Scriitorilor, Mihail Alexandrovici Solohov, autorul romanului Pe Donul linistit si laureat al Premiului Nobel pentru Literatura (1965), cerea ca Soljenitin ‘sa nu mai fie lasat sa se mai apropie de vreo unealta de scris’ (atentie, nu de vreo tipografie, ci de vreo unealta de scris!). In cele din urma, este dat afara din Uniunea Scriitorilor. Asadar, din nou, ‘Cara-te de aici, Soljenitin!’. Apoi este expulzat din Uniunea Sovietica si i se retrage cetatenia. ‘Cara-te de aici, Soljenitin!’ Abia tarziu, Gorbaciov (pe care nu l-a simpatizat) ii va reda cetatenia in vara lui 1990, dar se va intoarce abia 4 ani mai tarziu. Refuza o decoratie de la Eltin (pe care l-a dispretuit) si se apropie in niste limite de Putin, caruia i-a apreciat mai ales efortul de restaurare a demnitatii poporului rus, umilit nu numai de comunism, ci si de prabusirea lui. Limitele si le explicase, intr-un fel, inca din 1973, in ‘Scrisoarea catre conducatorii URSS’: ‘Nu trebuie sa tindem spre supradimensionarea statului, ci catre o clarificare spirituala a duhului care a mai ramas in el’.La urma urmei, cine a fost Aleksandr Soljenitin? Si de ce a suparat el pe toata lumea, ramanand vesnicul disident? A fost un nationalist, asa cum s-au precipitat multi sa-l eticheteze? Un dusman al liberalismului? Un nostalgic slavofil? Cred ca Soljenitin a fost mai mult decat toate astea. A fost un mare scriitor rus ‘cu frica lui Dumnezeu’, un crestin care si-a asumat pina la capat, fara rest, conditia si spiritul Evangheliei. Pentru societatea romaneasca de astazi, discursul sau rostit cu 30 de ani in urma la Universitatea Harvard este cu atat mai zguduitor cu cat nu reprezinta catusi de putin o intoarcere in trecut, ci o oglinda necrutatoare, care ne arata chipul schimonosit al prezentului. Ne sunt la fel de familiare si observatiile lui Soljenitin ca si urgia ce a urmat. Pentru noi, toate se intampla acum. De aceea nu-mi fac nici un fel de iluzii. Asa cum adevarul ramane acelasi, aceleasi vor fi si reactiile. Dar ceea ce va ramane peste vremi este ecoul cuvintelor uneia dintre cele mai tari constiinte ale lumii noastre, care, constienta de fragilitatea naturii umane, se ruga la vremea scrisului astfel:‘Multe lucruri, chiar apropiate, imi scapa: mana Celui Preainalt ma va corecta inca in multe lucruri. Dar aceasta nu ma mahneste. Aceasta ma si bucura, aceasta ma si intareste in credinta ca nu concep si nu conduc eu totul, ca eu nu sunt decat o sabie bine ascutita atarnand deasupra fortei impure, o sabie vrajita, capabila s-o taie in bucati si s-o imprastie in cele patru vanturi. Ajuta-ma, Doamne, sa nu ma frang lovind! Sa nu alunec din mana Ta!’ (Vitelul si Stejarul, 1973).Aleksandr Soljenitin a reprezentat, intr-un fel, paradigma paradoxului existentei crestine. Un paradox dificil de asumat si mai cu seama greu de urmat cu consecventa. O existenta petrecuta pe pragul fragil dintre ‘deja’ si ‘nu inca’. Pentru crestini Hristos a venit, e deja aici, dar Imparatia lui Dumnezeu, inca nu. Pe fasia ingusta a acestui prag, crestinul isi cultiva atent, cu precadere, discernamantul (dreapta socotinta sau darul deosebirii), ramanand vesnicul disident al unei lumi careia adevarata Imparatie n-are cum sa-i apartina, dar pe care el, crestinul, e dator sa o parcurga iubind-o si mustrand-o neobosit, cu nadejdea celui care stie ca prin ceea ce face in aceasta lume poate dobandi armonia pasnica a vesniciei. La varsta de 89 de ani, in noaptea de 3 spre 4 august a anului 2008, Aleksandr Soljenitin ‘s-a carat’ in sfarsit ‘de aici’, din lumea aceasta. Trupul sau, ocrotit in randuiala de slujitori ai Bisericii, s-a lasat coborat in pamantul unei manastiri din tara pe care a iubit-o, dar sufletul lui, cu si guranta, s-a urcat pe inaltimi! Un crestin, unul dintre cei multi din lumea asta mare, care a stiut ca e de datoria lui sa se lupte pe fata cu Raul, domolindu-l, fie si numai ‘pana la o vreme’, in nadejdea ca va putea respira candva aerul tare si rarefiat din altitudinea Imparatiei.




Sincer, sunt foarte fericit ca ma aflu aici, in mijlocul vostru, cu prilejul celei de-a 327-a aniversari de la infiintarea acestei atat de vechi si de ilustre universitati. Deviza Harvard-ului este VERITAS. Adevarul insa e foarte rar placut auzului; el este mai intotdeauna amar. Discursul meu de astazi contine o parte de adevar. Vi-l aduc fiindu-va prieten, nu adversar. Acum 3 ani am fost adus in S.U.A. sa spun lucruri care au fost respinse, care au parut inacceptabile. Astazi sunt numerosi cei care le consimt.

Caderea ‘elitelor’

Pentru un observator din exterior, declinul curajului este, poate, caracteristica cea mai puternica a Apusului. Lumea occidentala si-a pierdut curajul civic, atat in ansamblu, cat mai cu seama in fiecare tara, in fiecare guvern si, desigur, in Organizatia Natiunilor Unite. Acest declin al curajului este sensibil mai cu seama in patura conducatoare si predominant in patura intelectuala, de unde senzatia ca intreaga societate este lipsita de curaj. Politicienii si intelectualii in mod deosebit manifesta aceasta slabiciune, aceasta sovaiala, in actiunile lor, in discursuri si mai ales in consideratiile teoretice pe care le ofera cu solicitudine, tocmai pentru a demonstra ca acest fel al lor de a actiona, care fundamenteaza politica unui stat pe lasitate si servilism, este unul pragmatic, rational, legitim, situandu-se chiar la o anume altitudine intelectuala si chiar morala. Acest declin al curajului, care, pe ici pe colo, merge pana la pierderea oricarei urme de barbatie, este subliniat cu o ironie aparte de cazurile politicienilor si/sau intelectualilor cuprinsi de un acces subit de vitejie si de intransingenta, in fata guvernelor slabe, a tarilor slabe pe care nu le sustine nimeni sau ale miscarilor condamnate de toti si incapabile de orice riposta. In schimb, limbile li se usuca si mainile le intepenesc atunci cand se afla in fata guvernelor puternice, a fortelor amenintatoare, in fata agresorilor si a Internationalei terorii. Mai este cazul sa amintim ca declinul curajului a fost intotdeauna socotit ca semnul premergator al sfarsitului?
Atunci cand s-au format statele occidentale moderne, a fost stipulat ca principiu faptul ca guvernele se afla in slujba omului, a carui viata este orientata spre libertate si cautarea fericirii (lucruri evidentiate de catre americani in Declaratia de Independenta). Astazi, in sfarsit, dupa atatea decenii de progres social si tehnic, s-a ajuns la indeplinirea acestei aspiratii: un Stat care sa asigure bunastarea generala. Fiecare cetatean si-a vazut libertatea atat de mult dorita, calitatea si cantitatea bunurilor materiale ce-i stau la dispozitie, pe care oricand poate sa si le procure, cel putin teoretic, o fericire completa, dar o fericire in sensul unei saraciri, daca avem in vedere felul in care s-au scurs aceste decenii.

O societate in depresie

In tot acest timp a fost neglijat un detaliu psihologic: dorinta de a poseda mereu mai mult si de a avea o viata si mai buna, iar lupta permanenta pentru acestea a intiparit pe numerosi obraji din Apus, trasaturile adanci ale anxietatii si chiar ale depresiei, cu toate ca e obisnuit fireste, sa ascunda cu grija astfel de sentimente. Aceasta competitie intensa si activa sfarseste prin a acapara gandirea umana, nedeschizand deloc lumii calea spre libertatea unei cresteri spirituale.
Independenta individuala in fata mai multor forme de presiune a fost garantata de stat, majoritatea oamenilor a beneficiat de bunastare la un nivel pe care parintii si bunicii lor nu si l-au putut imagina; a devenit posibila cresterea tinerilor in conformitate cu aceste idealuri, de a-i pregati si chema la dezvoltarea fizica, la fericire, la divertisment, la posesia de bunuri materiale si bani, la recreere, la o libertate practic nelimitata in alegerea placerilor. Pentru ce sa renunte la toate astea? In numele a ce sa-si riste pretioasa existenta pentru apararea binelui comun, mai cu seama cand, in mod suspect, securitatea nationala ar trebui aparata undeva, intr-o tara indepartata?
Biologia insasi ne invata ca un nivel exagerat de confort nu este bun pentru organism. Astazi confortul vietii din societatea occidentala incepe sa-si dea de-o parte masca vatamatoare. Societatea occidentala si-a ales tipul de organizare cel mai potrivit scopurilor ei, o organizare pe care as numi-o legalista. Limitele drepturilor omului si ale binelui sunt fixate in cadrul unui sistem de legi; aceste limite insa sunt foarte relative. Occidentalii au dobandit o impresionanta usurinta in a utiliza, interpreta si manipula legea, in acelasi timp in care legile tind sa devina mult prea complicat de inteles pentru o persoana de nivel mediu, fara sprijinul unui specialist. Orice conflict este rezolvat prin recurgerea la litera legii, cea care trebuie sa-si spuna ultimul cuvant. Daca cineva se situeaza pe un punct de vedere legal, nimic nu i se poate opune; nimeni nu-i poate atrage atentia ca s-ar putea afla totusi intr-o situatie ilegitima. De neconceput sa-i vorbesti despre jena, retinere sau renuntarea la aceste drepturi; cat despre a-i cere vreo jertfa sau un gest dezinteresat, asta ar parea cu totul absurd. Nu vom auzi niciodata vorbindu-se despre o abtinere, o renuntare de buna voie. Fiecare lupta pentru a-si extinde propriile drepturi pana la limita extrema a cadrului legal.

‘Mediocritate spirituala’

Toata viata mea am trait sub un regim comunist si pot sa va spun ca o societate fara o raportare legala obiectiva este ceva absolut ingrozitor. Insa o societate bazata doar pe litera legii, fara sa mearga putin mai departe, esueaza lipsindu-se de folosirea in propriul ei beneficiu a unui spectru mult mai larg de posibilitati umane. Litera legii este prea rece si prea formala pentru a avea o influenta benefica asupra societatii. Cand intreaga viata, in ansamblul ei, este intesata de relatii in spiritul legii, se degaja o atmosfera de mediocritate spirituala care paralizeaza si cele mai nobile elanuri ale omului. Si va fi pur si simplu imposibil sa facem fata provocarilor secolului nostru, inarmat amenintator, doar cu armele unor structuri sociale legaliste. Astazi societatea occidentala ne arata ca imparateste peste o inegalitate intre libertatea de a indeplini binele si libertatea de a savarsi raul. Un barbat de Stat care vrea sa faca un lucru efectiv constructiv pentru tara sa trebuie sa actioneze cu o sumedenie de precautii, chiar cu timiditate, am putea spune. Inca de la inceput se izbeste frontal de mii de critici pripite si iresponsabile. Se afla expus constant directivelor Parlamentului European si presei. Trebuie sa-si justifice pas cu pas deciziile, cat de bine sunt intemeiate si lipsite de cea mai mica greseala. Iar un om exceptional, de mare valoare, care are in cap proiecte neobisnuite si neasteptate, nu are nici o sansa sa se impuna. Inca de la inceput i se vor intinde mii de capcane. Rezultatul este acela ca mediocritatea triumfa sub masca restrictiilor democratice. Este usor sa subminezi de oriunde puterea administrativa si, de fapt, ea chiar s-a diminuat considerabil in toate tarile occidentale. Apararea drepturi lor individuale a capatat asemenea proportii, incat societatea ca atare se afla acum complet lipsita de aparare impotriva oricarei initiative. In Apus este timpul de a apara nu atat drepturile omului, cat mai cu seama indatoririle sale.
Pe de alta parte, s-a acordat un spatiu nelimitat unei libertati distructive si iresponsabile. Se adevereste ca societatea nu are decat infime mijloace de aparare in fata prapastiei decadentei umane, bunaoara in ceea ce priveste proasta folosire a libertatii in materie de violenta morala asupra copiilor, prin filme care abunda in pornografie, crime si groaza. Se considera ca toate acestea fac parte din ceea ce numim libertate si ca poate fi contrabalansata, teoretic, prin dreptul pe care acesti copii il au sa nu se uite sau sa respinga asemenea spectacole. Organizarea legalista a vietii si-a dovedit astfel propria sa incapacitate de a se apara impotriva eroziunii raului.
Evolutia a fost treptata, insa pare sa fi avut ca punct de plecare binevoitoarea conceptie umanista conform careia omul, stapan al lumii, nu poarta in sine nici un fel de samanta a raului, si tot ceea ce existenta noastra ne ofera in materie de viciu este pur si simplu rodul sistemelor sociale gresite, ce trebuie amendate si corectate. Totusi, este destul de straniu sa vezi cum crima nu a disparut in Occident, chiar daca aici par a fi fost atinse cele mai bune conditii de viata sociala. Ba chiar crima este mai prezenta decat in societatea sovietica mizerabila si fara lege.

Media confectioneaza un ‘spirit al vremii’

Desigur, presa se bucura si ea de cea mai mare libertate. Dar ce folos? Ce responsabilitate se exercita asupra jurnalistului sau jurnalului, la intalnirea cu cititorii sai, ori cu istoria? In cazul in care acestia au fost inselati prin divulgarea unor informatii sau concluzii false, ori chiar au contribuit la erori ce s-au comis la cel mai inalt nivel de Stat, exista un singur caz de jurnal sau jurnalist care sa-si fi exprimat public regretul? Nu, bineinteles ca nu, asta ar afecta vanzarile. Din asemenea erori, care pot provoca tot ce e mai rau pentru o natie, jurnalistul ‘se scoate’, scapa intotdeauna. Avand in vedere ca este nevoie de o imediata si credibila informare, el se vede nevoit sa recurga la zvonuri, conjuncturi, ipoteze, pentru a umple golurile, si nimic din toate astea nu e dat la o parte; insa minciunile astea se instaleaza in memoria cititorului. Cate judecati pripite, fara discernamant, superficiale si inselC4toare sunt astfel emise zilnic, revarsand tulburare asupra cititorului si lasandu-l prada ei? Presa poate juca rolul de opinie publica sau de a amagi. Asa se face ca vedem teroristi zugraviti cu trasaturile unor eroi, secrete de Stat ce ating securitatea nationala divulgate in piata publica, sau amestecul fara pic de rusine in viata intima a persoanelor cunoscute, in virtutea sloganului ‘Toata lumea are dreptul sa stie tot’. Numai ca este un slogan ipocrit, al unei societati ipocrite. De o mult mai mare valoare este confiscarea acestui drept, dreptul oamenilor de a nu sti, de a nu vedea sufletul lor dumnezeiesc sufocat de barfe, prostii si vorbe in vant. O persoana care duce o viata plina de truda si sens nu are deloc nevoie de acest suvoi apasator si neintrerupt de informatii. […]
Alt lucru care nu va scapa observatorului sosit din Estul totalitar, cu presa sa riguros univoca: descoperirea unui curent general de idei privilegiate in sanul presei occidentale in ansamblu, un fel de spirit al vremii, dupa criterii de judecata recunoscute de toti, de interese comune, suma acestora dand sentimentul nu al unei competitii, ci al unei uniformitati. Exista poate o libertate nelimitata a presei, dar cu certitudine nu si una pentru cititor. Ziarele nu fac decat sa transmita cu putere si emfaza toate aceste opinii care nu contrazic curentul de opinie dominant. Fara sa aiba nevoie de cenzura, curentele de gandire, de idei la moda sunt separate cu grija de cele care nu le canta in struna, iar acestea din urma, fara a fi propriu-zis interzise, nu au decat putine sanse sa patrunda printre celelalte reviste literare si periodice, ori chiar sa fie transmise in invatamantul superior. Studentii vostri sunt liberi in sensul legal al termenului, dar sunt prizonierii idolilor purtati goi de entuziasmul modei. Fara sa fie vorba, ca in Est, de o violenta fatisa, aceasta selectie operata de moda, aceasta nevoie de a te conforma modelelor standardizate, impiedica pe ganditorii cei mai originali sa-si aduca contributia lor la viata publica si provoaca aparitia unui primejdios spirit gregar, care se opune unei cresteri in adevaratul sens al cuvantului. In S.U.A. mi s-a intamplat sa primesc scrisori din partea unor persoane de o eminenta inteligenta poate un profesor de la un mic colegiu uitat, care ar fi putut contribui mult la renasterea si mantuirea tarii sale, dar tara nu avea cum sa-l auda, pentru ca mediei nici nu-i trecea prin cap sa-i dea cuvantul. Iata ce da nastere unor puternice prejudecati de masa, unei orbiri care, in epoca noastra, este in mod special primejdioasa. […]

Eroarea materialista a gandirii moderne

Toata lumea accepta ca Vestul este cel care arata lumii calea catre reusita dezvoltarii economice, chiar daca in acesti ultimi ani a putut fi serios zdruncinat de o inflatie haotica. Cu toate astea, o multime de oameni din Vest nu sunt satisfacuti de societatea in care traiesc. O desconsidera, sau o acuza ca nu se situeaza la nivelul de maturitate cerut de umanitate. Si multi se simt indemnati sa alunece spre socialism, ceea ce reprezinta o tentatie falsa si periculoasa. Nadajduiesc ca nimeni dintre cei prezenti aici nu ma va suspecta ca doresc sa fac critica sistemului occidental in ideea de a sugera socialismul ca alternativa. Nici gand! Dat fiind ca am cunoscut o tara unde socialismul a fost pus in lucrare, nu ma voi pronunta catusi de putin pentru o asemenea alternativa […]. Dar de as fi intrebat invers, daca as putea propune Vestul, in stadiul sau actual, ca model pentru tara mea, as da cu toata onestitatea un raspuns negativ. Nu, nu voi lua societatea voastra drept model de transformare pentru tara mea. Bineinteles o societate nu poate sa ramana in abisurile anarhiei, cum este cazul tarii mele. Dar este la fel de injositor pentru o societate sa se complaca intr-o stare fada, lipsita de suflet, cum este cazul vostru. Dupa ce a suferit vreme de decenii din pricina violentei si agresiunii, sufletul omenesc aspira la lucruri mai inalte, mai arzatoare, mai pure decat cele oferite astazi de stereotipiile unei societati masificate, modelate prin revoltatoarea invazie a publicitatii comerciale, prin abrutizarea venita prin intermediul televizorului si printr-o muzica intolerabila.
Toate acestea reprezinta un lucru sensibil pentru numerosi observatori din orice colt al planetei. Modul de viata occidental reprezinta din ce in ce mai putin un model de urmat. Sunt simptome relevante prin care istoria lanseaza avertismente inspre o societate amenintata ori aflata in pericol. Astfel de avertismente sunt, in cazul de fata, declinul artelor, sau absenta unor barbati de Stat. Si se intampla uneori ca semnele sa fie in mod particular concrete si explicite. Centrul democratiei si culturii voastre a fost lipsit de curent vreme de cateva ore [in ziua de 13 iulie 1977 o pana de curent a afectat noua milioane de oameni in New York, ramasi in intuneric pentru 25 de ore – n. tr. ], si iata ca brusc o multime de cetateni americani s-au dedat la jafuri si scandal. Ceea ce inseamna ca tencuiala mai trebuie finisata si ca sistemul social e instabil si chiar slab intr-un anume punct.
Dar lupta pentru planeta noastra, o lupta fizica si spirituala, o lupta de proportii cosmice, nu se afla undeva intr-un viitor indepartat, ea deja a inceput. Fortele Raului au inceput ofensiva lor decisiva. Deja simtiti presiunea pe care o exercita, si, cu toate astea, ecranele si scrierile voastre sunt pline de zambete la comanda si pahare ridicate. De ce aceasta bucurie? Cum oare de a putut Vestul sa alunece din mersul sau triumfal in debilitatea lui de azi? A cunoscut cumva in evolutia sa momente fara intoarcere care sa-i fi fost fatale, a ratacit drumul? Nu pare a fi cazul. Vestul a continuat sa avanseze cu pasi fermi, adecvati intentiilor proclamate pentru societate, brat la brat cu un progres tehnologic uluitor. Si absolut dintr-o data s-a pomenit in starea de slabiciune de azi. Asta inseamna ca eroarea trebuie sa se afle la radacina, la fundamentul gandirii moderne. Ma refer la viziunea asupra lumii care a prevalat in Occident, in epoca moderna. Ma refer la viziunea asupra lumii care a prevalat in Occident si care s-a nascut in Renastere, si ale carei dezvoltari politice s-au manifestat incepand cu Secolul Luminilor. Ea a devenit baza doctrinei social-politice si ar putea fi numita umanismul rationalist sau autonomia umanista; autonomia proclamata si exercitata de om la intalnirea cu toate fortele superioare lui. Putem vorbi, de asemeni, de antropocentrism: omul este vazut ca fiind centrul a tot si a toate.
Din punct de vedere istoric, este posibil ca usorul declin care s-a petrecut in Renastere sa fi fost inevitabil. Evul Mediu ajunsese la epuizare din pricina represiunii intolerabile asupra naturii carnale a omului, in favoarea naturii sale spirituale. Insa, indepartandu-se de spirit, omul s-a instapanit de tot ceea ce este material. Cu exces si fara nici o masura. Gandirea umanista, care s-a proclamat drept calauza a noastra, nu admitea existenta unui rau intrinsec in om si nu vedea alta indatorire mai nobila decat raspandirea fericirii pe pamant. Iata ce angaja civilizatia occidentala moderna, nou nascuta, pe panta primejdioasa a adorarii omului si nevoilor materiale. Tot ceea ce se afla dincolo de bunastarea fizica si de acumularea bunurilor materiale, toate celelalte nevoi umane caracteristice unei naturi subtile si superioare, au fost zvarlite in afara campului interesului de Stat si a sistemului social, ca si cum viata n-ar avea nicidecum un sens mai inalt. In acest fel s-au lasat falii deschise, prin care s-a napustit raul, iar halena lui putregaita sufla astazi libera. Mai multa libertate in sine nu reduce catusi de putin din problemele umane ale lumii, ba chiar adauga unele noi.

Vestul la fel de materialist ca si Estul

Cu toate astea, in tinerele democratii, precum democratia americana nou nascuta, toate drepturile individuale ale omului se intemeiaza pe credinta ca omul este o creatura a lui Dumnezeu. Altfel spus, libertatea este acordata individului conditionat, supusa constant responsabilitatii sale religioase. Aceasta a fost mostenirea secolului trecut [XIX].
Toate limitarile de acest fel s-au atenuat in Occident, unde a survenit o emancipare deplina, in pofida mostenirii morale a veacurilor crestine, cu miracolele lor de indurare si jertfa. Statele devin fara incetare din ce in ce mai materialiste. Occidentul a aparat cu succes si chiar cu asupra de masura drepturile omului, insa omul a vazut cum i se ofileste de tot constiinta propriei responsabilitati fata de Dumnezeu si de societate. In tot timpul ultimelor decenii, acest egoism juridic al filosofiei occidentale a fost definitiv realizat, astfel incat lumea se gaseste intr-o crunta criza spirituala s i intr-un impas politic. Iar toate izbanzile tehnicii, inclusiv cucerirea spatiului, a Progresului atat de mult trambitat, n-au reusit sa rascumpere mizeria morala in care a cazut veacul al XX-lea si pe care nimeni nu a banuit-o in veacul al XIX-lea .
Umanismul devenind in cresterea sa din ce in ce mai materialist, permite, cu o incredibila eficacitate, conceptelor sale sa fie utilizate mai intai de socialism, apoi de comunism, astfel incat Karl Marx a putut spune in 1894 ca ‘comunismul este un umanism naturalizat’. S-a adeverit ulterior ca aceasta judecata era departe de a fi falsa. Vedem aceleasi pietre care stau atat la baza unui umanism alterat, cat si la cea a tuturor tipurilor de socialism: un materialism de nestavilit, o eliberare fata de religie si de responsabilitatea religioasa, o concentrare de spirite asupra structurilor sociale cu o abordare pretins stiintifica. Nu este intamplator ca toate aceste promisiuni retorice ale comunismului se centreaza pe Omul cu O mare si fericirea lui terestra. La prima vedere este vorba de o apropiere rusinoasa: cum ar putea exista astazi puncte comune intre gandirea occidentala si cea a Estului? Aici este logica materialista
Nu ma gandesc la cazul unei catastrofe aduse de un razboi mondial si la schimbarile ce ar putea surveni in societate. Atata vreme cat ne sculam in fiecare dimineata sub un soare blajin, viata noastra inevitabil se va tese din banalitatile cotidiene. Insa este vorba de un dezastru care pentru multi este deja prezent in noi. Ma refer la dezastrul unei constiinte umaniste perfect autonome si nereligioase. Ea a facut din om masura tuturor lucrurilor pe pamant, omul nedesavarsit, care nu este niciodata complet dezbracat de mandrie, egoism, invidie, pofte, vanitate si atatea alte pacate. Platim astazi pentru greselile care n-au aparut asa hodoronc-tronc la inceputul calatoriei noastre. Pe drumul care ne-a purtat din Renastere pana astazi, experienta noastra s-a imbogatit, dar am pierdut ideea unei entitati superioare care, odinioara, mai infrana din patimile si iresponsabilitatea noastra.
Ne-am pus prea multe nadejdi in transformarile politico-sociale, iar acum iese la iveala faptul ca am dat la o parte tocmai ce aveam mai de pret: viata noastra interioara. In Est ea e calcata in picioare de balciul Partidului unic, in Vest de balciul Comertului. Ceea ce e infricosator nu este nici macar realitatea unei lumi sfaramate, ci faptul ca partile ei sufera de aceeasi boala. Daca omul, asa cum o declara umanismul, ar fi fost nascut numai pentru fericire, cu atat mai mult nu ar fi fost nascut ca sa moara. Insa, dedicat trupeste mortii, sarcina lui pe acest pamant este cu atat mai spirituala. Nu un urlet zilnic, nu cautarea celor mai bune mijloace de achizitie, iar apoi cheltuiala vesela de bunuri materiale, ci implinirea unei dure si permanente indatoriri, astfel incat drumul intregii noastre vieti sa devina experienta unei inaltari spirituale: sa parasim aceasta lume ca niste creaturi mai inalte decat cum am intrat in ea.

A privi in sus la scara valorilor noastre umane

Este imperativ sa privim in sus, in ascensiune, scara valorilor umane. Precaritatea ei actuala este inspaimantatoare. Nu mai este posibil ca vechea masura cu care se cuantifica eficienta unui presedinte sa se limiteze doar la cat de multi bani pot fi castigati, ori la cat de indreptatita este constructia unui gazoduct. Este vorba de o miscare acceptata de bunavoie, care sa atenueze patimile noastre, o miscare acceptata cu seninatate, astfel incat umanitatea sa se ridice deasupra curentului materialist care a incatusat lumea. Chiar daca am reusit sa o ferim a fi distrusa de un razboi, viata noastra trebuie sa se schimbe, daca nu vrem sa piara prin propriul ei pacat. Nu ne mai putem lipsi de ceea ce este fundamental pentru viata si societate. Este adevarat ca omul se afla deasupra tuturor si a toate? Nu este nici un spirit superior deasupra lui? Activitatile umane si sociale pot fi ele legitim reglate doar prin expansiunea materiala? Avem dreptul de a promova aceasta expansiune in detrimentul integritatii vietii noastre spirituale?
Daca lumea nu a ajuns inca la final, atunci ea atins o etapa hotaratoare in istoria ei, asemanatoare cu importanta cotiturii care a dus dinspre Evul Mediu spre Renastere. Aceasta cotitura pretinde din partea noastra o dragoste spirituala. Va trebui sa ne ridicam la o perspectiva mai inalta, la o noua conceptie de viata, in care natura noastra carnala sa nu mai fie diabolizata, asa cum s-a intamplat in Evul Mediu, iar firea noastra spirituala sa nu mai fie calcata in picioare, asa cum s-a intamplat in epoca moderna. Ascensiunea noastra ne indreapta spre o noua etapa antropologica. Nimeni, pe acest Pamint, nu mai are alta solutie decit sa se ridice spre inaltimi. Mereu mai sus.
Sursa : http://www.culturavietii.ro/2017/03/13/asta-chiar-ca-n-o-sa-i-o-mai-ierte-nimeni-discursul-lui-alexsandr-soljenitin-la-universitatea-harvard-8-iunie-1978/?fbclid=IwAR3W6CvAAHeYZaFQqDOqKgeA7RMY7rHWtsFYjHDbhqLcZSISH6GkLr0k2aE

duminică, 17 noiembrie 2019

Comportamentul liderilor politici, formatorii de opinie si perceptia alegatorilor







Un articol aparut recent pe platforma Contributors.ro (Adelina Baleanu -  A făcut bine Dan Barna că a candidat la prezidențiale? ) , incearca sa gestioneze un esec de proportii. Putem vedea imediat diferenta de calibru  daca il comparam cu un articol tezist , ca sa nu spunem encomiastic :

“ Și totuși Barna, cu toate defectele lui, te privește în ochi când îți vorbește, nu face exerciții de retorică când îți răspunde la întrebări. A umblat peste tot prin țară, a vorbit cu tot felul de oameni (de ce se bagă în vorbă?), a intrat în vorbă cu oameni în piața (Oroare! a admirat conopida unora), în metrou, pe stradă. A jucat table în parc cu pensionarii (de ce n-a jucat șah?!). Iar când i-au dezvăluit „imoralitatea” de antreprenor a spus că e dreptul jurnaliștilor de a face anchetă.”

“ În peisajul acesta Dan Barna este într-adevăr o ciudățenie. Aerul lui ușor neajutorat (mai ales când renunță la ochelari), felul de a vorbi cu accent corporatist, dezinvoltura lui de băiat bun mai mult intrigă. De unde a mai apărut și ăsta? Ceea ce m-a impresionat în reacția lui de perdant este perplexitatea cu care s-a întrebat urmărind rezultatul votului: „Ce puteam să fac, să umblu cu moaștele prin țară? “

Cristina Cioaba

http://www.contributors.ro/editorial/despre-arogan%c8%9be-%c8%99i-alte-vanita%c8%9bi/


In cazul de fata este de remarcat maniera argumentarii  :


  Omul politic Dan Barna, liderul de partid, speranță a tinerei opoziții, toate s-au prăbușit ca secerate de ghilotină. O furtună de proporții s-a propagat și în Alianța USR+PLUS."  
“ Această reacție mi se pare exagerată și periculoasă, fiindcă induce neîncrederea alegătorilor în capacitatea liderilor Alianței USR+PLUS de a gestiona eșecuri.”

“ Mulțumită acestei candidaturi, liderii Alianței pot vedea acum cu precizie profilul celor care merg pe mâna sa, văd din ce medii și zone provin aceștia, ce vârste și instrucție au. E o altă cartografiere a electoratului USR-PLUS, după cea de la europarlamentare.” 
“ Dan Barna este un model de curaj. Cred că dezavuarea lui este semnalul de alarmă că ceva trebuie urgent schimbat în atitudinea fiecăruia dintre noi.”


Si totusi , pana la analiza capacitatii liderilor Aliantei USR+PLUS de a gestiona esecuri , este vorba despre analiza unor variabile foarte sensibile care tin de semnalele date de lideri , de comportamente, gesturi si de semnificatia lor , iar in ultima instante de perceptia alegatorilor asupra credibilitatii si legitimitatii lor morale.
Din acest punct de vedere, cum credeti ca au receptat tinerii votanti ai USR ( si nu numai ei ) faptul ca Dacian Ciolos si partidul infiintat de acesta au un trecut cu o anumita rezonanta “ magnetica” ( https://www.dor.ro/o-plimbare-prin-trecutul-lui-dacian-ciolos/ ; https://www.g4media.ro/istoricul-marius-oprea-il-acuza-pe-ciolos-ca-si-a-fondat-partidul-cu-ajutorul-casei-de-avocatura-a-unui-fost-securist-si-l-a-pus-secretar-general-pe-fiul-acestuia-ciolos-asocierea-numelui-meu-cu-oam.html ) ?
Sau cum credeti ca au acceptat aceiasi tineri votanti ai USR ( si numai ei ) faptul ca Dan Barna avea contracte cu Ministerul de Interne, Ministerul Justitiei, Minsterul Dezvoltarii, etc. (https://romania.europalibera.org/a/scurtul-drum-al-lui-dan-barna-prin-politica-de-la-fonduri-europene-catre-cotroceni/30254652.html) in buna parte anonimizate (https://www.riseproject.ro/articol/cazul-barna-faptele/) , sau faptul ca Dan Barna a amestecat afacerile cu rudele si prietenii si si-a angajat sora intr-una din firmele infiintate cu fonduri europene (https://www.riseproject.ro/articol/adevarul-despre-dan-barna/)?
Acestea fiind spuse ajungem la sediul materiei. Comportamentele liderilor USR sunt ( probabil) legale , dar intrebarea este daca ele sunt considerate si morale de catre tinerii alegatori si numai de catre ei.
Generatiile mai vechi pot compara la randul lor atitudinea , discursul si comportamentul liderilor opozitiei din anii `90 ( Corneliu Coposu, Ion Ratiu, etc. ) cu liderii opozitiei de acum si pot trage la randul lor propriile lor concluzii.
In cazul videoclipului de mai jos, Dan Barna a procedat legal ( in sensul ca nu a incalcat nicio lege ) , dar numai perceptia alegatorilor poate judeca daca acesta impreuna cu echipa sa ( cu cele mai bune intentii, probabil ) a procedat si moral :









La fel, ne putem intreba cum apreciaza ( subliminal )  alegatorii un comportament si un limbaj de genul :


Altfel spus,  marea problema a liderilor politici este  problema credibilitatii si a legitimitatii morale care sunt piatra de incercare pentru orice politician si din orice tara democrata care doreste sa castige increderea cetatenilor . 
Aici perceptia alegatorilor este suverana . Dupa decenii intregi in care s-au fript cu ciorba politicienilor care una spun si alta fac,  nu pot fi condamnati  acum daca sufla si in iaurt si masoara de sapte ori ca sa taie o data. 
Independent de sugestiile directorilor de constiinta si formatorilor de opinie,  ei au dreptul sa aprecieze dupa propriile lor criterii raportul sau discrepanta dintre declaratii si intentii , dintre vorbe si fapte ,etc.  iar concluzia lor se manifesta doar in final si doar la urna de vot indiferent de scenariile preelectorale  sau postelectorale.

http://www.contributors.ro/editorial/a-facut-bine-dan-barna-ca-a-candidat-la-preziden%c8%9biale/#comment-393937

miercuri, 6 noiembrie 2019

Despre sfinti si (con)damnati sau vanatoarea de legionari editia 2019


https://youtu.be/wHGdGAu3P9Q




Un articol aparut recent pe platforma Contributors.ro ( “ MihaiMaci – Despre sfinti si (con)damnati “ ) pare scris dupa principiul antrenamentului pompierilor care mai intai aprind un foc , pentru a avea motive sa-l stinga ulterior .
Autorul are o capacitate rara, demonstrata si in alte articole publicate pe aceasta platforma, de a glisa  cu o remarcabila usurinta intre planurile , domeniile , categoriile si conceptele folosite fiind un adevarat maestru al eclectismului , ambiguitatii , sofismelor si al tehnicii ancestrale a jumatatii de masura ( 50% adevarat/ 50% fals ) intalnita de regula nu in polemicile culturale , ci in zona obscura a manipularii , diversiunii si dezinformarii. 
In cazul de fata de  ne ofera inca o delectare ( de fapt,  recidiveaza ) cu un text-fluviu in acelasi stil eclectic inconfundabil in care ne-a descris  anterior “ dezamagirea  democratica “ (!) amestecand de-a valma :

“ …. antiamericanismul (dublat sau nu de antisemitism), Coaliţia pentru Familie, nostalgia trecutului ceauşist, admiraţia pentru liderii autocraţi (în frunte cu Vladimir Putin), homofobia, conspiraţionismul, dacomania, pietatea dedicată “mărturisitorilor din temniţele comuniste”, alunecarea în miraculos, religiziotatea patetică a neofiţilor, ascensiunea fundamentalismelor de tot soiul, complexul cetăţii asediate, imaginea străinului ca invadator şi exploatator, toate – şi încă altele – se agregă, din în ce mai mult, într-o ideologie coerentă şi compactă. Succesul ei este previzibil, cu atât mai mult cu cât vine pe fondul absenţei oricărui liant comunitar al lumii noastre.”  
(http://www.contributors.ro/administratie/dezamagirea-democratica/).

In cazul de fata  autorul ne ofera  simple opinii lasand problema  argumentarii lor in seama surselor citate :

“ D-l Mihai Demetriade, cercetător la CNSAS, a publicat (în “Caietele” insituţiei) un studiu în care arată – printre altele – că episodul maxim al ororii penitenciare româneşti, Piteştiul, nu a fost programat în detaliu de autorităţile comuniste (care – neîndoielnic – au supervizat totul), ci s-a bazat şi pe “improvizaţii” care au actualizat tehnici ale violenţei pe care torţionarii din celule şi le însuşiseră în formarea lor legionară. Nu e un secret pentru nimeni dimensiunea violentă (şi violenţa ca instrument soteriologic) a(l) Legiunii. Imediat, d-l Demetriade a fost acuzat a) că vehiculează teme ale foştilor supervizori securişti ai ororii şi b) că deculpabilizeaâză adevăraţii vinovaţi, c) profanând memoria victimelor lor. Nu cred că aceste acuzaţii se susţin; mie unuia textul d-lui Demetriade mi s-a părut (s.n.)  temeinic document şi coerent.”


Pe de alta parte, autorul articolului se pare ca nu face distinctie intre exprimarea unei opinii diferite , argumentarea la obiect si atacul la persoana.
In aceeasi ordine de idei , evita sa se pronunte transant intr-o chestiune de igiena a vietii publice . Limbajul grobian si provocator folosit recent pe o retea sociala de catre Madalin Hodor (https://www.facebook.com/madalin.hodor/posts/423957301850760 ) , un istoric-cercetator din Romania anului 2019 , este incalificabil si oscileaza intre cel promovat de Gabriela Firea (https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/femeia-de-la-care-a-pornit-scandalul-cu-gabriela-firea-si-spitalul-pentru-copiii-bolnavi-de-cancer-a-fost-data-afara-din-televiziune-1209590 ) si cel folosit "celebrul" Mihai Marginean (https://youtu.be/ybDwHGy5Mt4 ).
In acest caz autorul este extrem de conciliant si apeleaza la eufemisme si paralogisme ( dezacordurile multiple cu un anumit punct de vedere , nu valideaza in mod obligatoriu acel punct de vedere … ) :



“ În polemica ce s-a inflamat, după sinteza propriilor cercetări într-un interviu acordat de d-l Demetriade la RFI, câţiva dintre cei care s-au situat de aceeşi parte cu dânsul – d-l Mădălin Hodor (care, cu o formulare cel puţin neinspirată (s.n.) a alimentat “scandalul”), d-l WilliamTotok şi d-l Vladimir Tismăneanu – au fost atacaţi într-un mod care mi se pare a constitui dovada cea mai evidentă a a adevărului spuselor celui dintâi.”

Problema este ca studiul invocat de autor , dar pe care il citeaza fara sa-i spuna titlul deoarece se refera exact la cei care investigau ce se intampla in inchisorile politice (“Istoricul Serviciului de contrainformații penitenciare (1949-1967)” ) si fara  sa-i analizele argumentele ,  este puternic contestat si in egala masura, de pe baricade extrem de diferite :

https://www.marginaliaetc.ro/d-p-aligica-am-citit-materialul-prezentat-ca-sursa-a-noii-teze-istoriografice-privind-fenomenul-pitesti-reactia-aici/ 
https://www.mediafax.ro/social/istoricul-marius-oprea-despre-hodor-si-demetriade-preiau-pasaje-din-actul-de-acuzare-al-securitatii-18522812

Pe cale de consecinta , nu putem identfica in textul autorului  o argumentare clara , o analiza la obiect , etc. ci doar enuntarea unor teze si perspectiva personala  a autorului  :

“ Scopul acestui text nu e nici acela de a acuza, nici acela de ce a scuza şi, la modul general, nu e acela de a judeca. Teza lui e aceea că în paralel cu elaborarea unei istoriografii academice despre trecutul recent, acesta din urmă se sedimentează în mentalul public independent (s.n.) de discursul istoric , din care preia anumite elemente şi respinge altele, până când se consolidează suficient pentru a-i pune în discuţiile concluziile.”

Cu alte cuvinte,  autorul nu face nimic altceva decat sa se ralieze unui anumit curent de opinie la care doreste probabil sa capteze prozeliti dupa principiul “ crede si nu cerceta”, dar uita ca cititorii si cetatenii in general au si ei dreptul sa-si formeze propria lor opinie care nu trebuie sa fie neaparat identica cu cea propusa de formatorii ( sau deformatorii ) de opinie ai momentului .
In realitate, toate acesta tevatura este o furtuna intr-un pahar cu apa anihilata din start de un document oficial al statului roman .
Raportul Final al Comisiei prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste din Romania , supervizat de catre profesorul Vladimir Tismaneanu in calitate de presedinte ,  este  un document care defineste exact sediul materiei in aceast speta si lasa fara obiectul muncii aruncatorii de  fumigene :

" Imediat după înfiinţarea Securităţii, la 30 august 1948, organele represive şi-au intensificat acţiunile de supraveghere a tuturor cultelor, prin intermediul Serviciului III din cadrul Direcţiei I. S-a urmărit infiltrarea Bisericilor cu informatori, iar mănăstirile au devenit„obiective” aflate cu prioritate în atenţia Securităţii, fiind considerate potenţiale locuri de găzduire a elementelor legionare sau din rezistenţa armată. În intervalul 1948-1953 numeroşi preoţi, călugări şi teologi ortodocşi cu manifestări ostile regimului, cu trecut legionar sau doar inventat (s.n.)au fost anchetaţi, arestaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare.Aceeaşi acuză de legionarism s-a vehiculat cu precădere şi cu prilejul celuilalt val de arestări care s-a produs după 1958. Potrivit unor istorici, tabelele cu preoţii aflaţi în detenţie între 1959-1962 indică o preponderenţă a clericilor apolitici (s.n.) ; însă între cei implicaţi politic dominau legionarii. Dar este foarte probabil că în mai multe cazuri această etichetă a fost folosită pentru a justifica arestarea, judecarea şi condamnarea unor persoane incomode pentru regim sau din răzbunare(s.n.)”.Chiar şi mişcării spirituale Rugul Aprins i s-a aplicat eticheta infamantă (s.n.)de organizaţie legionară („asociaţie mistico-legionară”), iar iniţiatorii ei, precum şi unii frecventatori au sfârşit în închisorile regimului."p.461

"În anul 1957 Securitatea organizează al doilea proces al „reeducării” (procesul Vică Negulescu) cu scopul de a arunca vina ororilor petrecute în închisorile româneşti asupra mişcării legionare care ar fi organizat întreaga acţiune spre a sabota „opera de reeducare a deţinuţilor”(s.n.). Înscenarea eşuează datorită curajului şi inteligenţei celor acuzaţi pe nedrept, ei arătând, în cursul procesului, că totul a fost organizat din ordinul Securităţii (s.n.). Întregul lot de 8 acuzaţi a fost condamnat la pedepse între 15-22 ani muncă silnică". p.163

"Varianta oficială asupra acţiunii de ,,reeducare” stabilea drept vinovaţi pentru iniţierea şi desfăşurarea actelor de teroare din penitenciare, foştii studenţi legionari ( s.n.), deşi este evident că într-un stat totalitar, nu se putea acţiona fără aprobarea conducerii centrale(s.n.), iar reţeaua închisorilor nu putea fi controlată de adversarii comunismului, de legionari" (s.n.). p.274

Sursa :  https://www.wilsoncenter.org/sites/default/files/RAPORT%20FINAL_%20CADCR.pdf

O sinteza a datelor din Raportul Final care se refera exact la chestiunea in discutie poate fi gasita aici ( http://inliniedreapta.net/reeducarea-prin-tortura-din-raportul-final-al-comisiei-prezidentiale-pentru-analiza-dictaturii-comuniste-din-romania/).
Daca autorul ar fi avut curiozitatea sa citeasca cu atentie acest document oficial al statului roman , nu ar mai fi sarit in gol fara parasuta  ( ca si altii, de altfel ) si nu ar mai fi construit(scris) un colos cu picioare de lut . 
Cum n-a facut-o,  articolul ramane pentru posteritate,  iar  colosul , picioarele si lutul ( cu toate filozofemele , sofismele , tezele , postulatele si ingredientele din el )  pot fi oricand analizate  cu maxima deferenta  si spre delectarea tuturor ( problema este si daca merita acest efort …).  
In sfarsit, sa vedem si partea plina a paharului . Autorul nu face de fapt nimic altceva decat sa promoveze  o viziune ( care eventual nici nu-i aprtine ) , deci scapa ieftin si se poate considera o persoana norocoasa. Nu acelasi lucru se poate spune despre ceilalti combatanti pe noul front din Est  care ajung in conflict deschis  cu deontologia , morala si trecutul istoric.
Situatia cea mai ingrata o are profesorul Vladimir Tismaneanu . Dupa ce in 2006 a supervizat si creditat Raportul Final in care a definit pe multe pagini sediul materiei in problema reeducarii de la Pitesti , promoveaza in 2019  pe o retea sociala o pozitie particulara care contesta documentarea si pozitia exprimate in acel document oficial :   

“ Iata ce are de spus , cat se poate de firesc si de adecvat(s.n.) , istoricul Ottmar Trasca despre acest jalnic episod :
https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=507998169754185&id=100016320197874 

Foarte interesant, aceasta promovare este negata ulterior de catre profesorul Tismaneanu , dar intr-un mod , sa-i spunem , neconvingator :

“ Cum am devenit huligan: Deci dl Papahagi mi-a atribuit un citat. Nu era al meu. I-am semnalat politicos eroarea pe baza careia si-a construit o demonstratie, preluata de site-ul ILD. Dl Costin Andries, cu stiuta-i expertiza in domeniu, imi da un tag anuntandu-ma ca, da, citatul incriminat de dl Papahagi nu era din mine, ci din Ottmar Trasca. Dar vina mea este ca semnalasem contributia lui OT la discutie fara a ma fi delimitat apasat (unde se vede delimitarea “neapasata” ?! - n.n.) . Atat domnul Papahagi, cat si domnul Andries ar face un bine spatiului intelectual lasand ca discutiile sa fie purtate de cei care au habar de subiect (s.n.) . Si, nu in ultimul rand, situatia imi aminteste de "stilul" revistei "Saptamana". Facaturi, insinuari, plastografii, calomnii...” 
Vladimir Tismaneanu 
https://www.facebook.com/photo.php?fbid=508669319687070&set=a.110594796161193&type=3 
Problema  ( de fapt, dilema )  , ramane . Pe de alta parte , chiar daca este prezentata in mod public,  ea tine doar de spatiul personal si de libertatea opiniilor emitentului , deci  trebuie sa-i respectam acest drept si aceasta optiune .

Pe cale de consecinta , rafuiala atat de indarjita din 2019 cu trecutul istoric se inscrie intr-o lunga traditie care depaseste perioada comunista si se regaseste inclusiv dupa 1990. Dincolo de rescrierea si falsificarea istoriei atat de specifice comunistilor care  spre deosebire de nazisti nu si-au recunoscut si si-au ascuns intotdeauna crimele si urmele,  si de vanatoarea de legionari ( reali sau inventati ) de catre Securitate de la instaurarea comunismului si pana la caderea lui , avem de-a face cu o tema  recurenta , in bucla,  tema care revine periodic pe tapet din anii 1990 si pana acum.

Aceasta  isi are originea  in mitologia mitologia securista si obsesiile ei din anii "50  , continua cu demonizarea detinutilor politici in anii `90 , trece  la contestarea recenta a statutului lor moral ( tendinta  este aceea de a trece de la recunoasterea sacrificiilor si meritelor detinutilor politici din Romania la identificarea lor subliminala cu legionarii ) ,  pentru a ajunge in anii din urma la infamanta etichetare a unor intelectuali de marca drept legionari ( https://sergiusimion.blogspot.com/2015/01/de-la-raportul-tismaneanu-la-vanatoarea_39.html ; https://sergiusimion.blogspot.com/2016/04/vanatoarea-de-legionari-editia-2016.html ).

In alta ordine de idei trebuie sa recunoastem cu onestitate ca dupa trei decenii de democratie nu traim in cea mai buna dintre lumile posibile , ci intr-una din cele mai interesante societati post-factuale construita dupa logica lui Buridan respectiv de  genul “ Opinion vs. Fact” ( apud Georges Friedman ) in care fiecare alege in ce vrea sa creada  , respectiv o lume magica  in care sub ceva se gaseste altceva si nu se mai disting clar domeniile, categoriile , conceptele , principiile, valorile ,  progresul de regres , stanga de dreapta , binele de rau,etc.  
Cum aceasta este lumea in care suntem condamnati sa traim si speranta moare intotdeauna ultima , nu ne ramane decat sa speram ca intr-un viitor inca nedefinit s-ar mai putea schimba ceva in aceasta prabusire generala a reperelor istorice, politice , culturale si morale. 

http://www.contributors.ro/cultura/sfinti-si-condamnati/#comment-392493 

luni, 4 noiembrie 2019

Bonjour, Tristesse !


Sic transit gloria mundi . Incet , incet dispar in surdina reperele talentului , frumusetii, sensibilitatii , feminitatii , gratiei ,elegantei , decentei si civilitatii cultivate de Occident in urma cu 50 -60 de ani , repere care au format sensibilitatea unor intregi generatii , dar care raman in pulberea trecutului inghitita de prezentul vorace.  
Ramanem cu restul.






https://adevarul.ro/entertainment/celebritati/a-murit-marie-laforet-fata-ochii-aur-i-a-fost-partenera-alain-delon-plein-soleil-1_5dbf050a5163ec4271a7c70d/index.html?utm_source=widget&utm_medium=website&utm_campaign=topdesktop