SOCIOAMBIGUITATEA SI NEVOIA DE PSIHOLOGIE
Articol aparut initial in ziarul "CONTRAST" din Constanta /Bucuresti in nr.10 din 15-21 martie 1991.
Traim de peste un an intr-o lume cu reactii ciudate,cu anormalitati care nu mai sint sesizate, urmam un vertij care a deturnat relatiile umane pina intr-atit incit se poate spune ca noi , romanii ramasi in Romania, ne miscam si actionam complet haotic. Nu facem altceva decit sa executam la scara nationala o miscare browniana.
Din aceste motive, o statistica a termenilor folositi pentru a caracteriza evenimentele care au traversat tara din 22 decembrie 1989 si pina in prezent ,ar releva locul de frunte pe care il detin referirile si trimiterile la psihologie.
La scara societatii si din perspectiva puterii aceste evenimente care au facut sa curga mult singe si multa cerneala (asupra proportiei lor nu s-a ajuns inca la un consens) au fost decretate drept originale, specifice acestui popor ("asa sintem noi") si derivate din psihologia lui intrinseca ("sint reactiile populatiei") . Nu s-a insistat suficient asupra faptului ca uneori ele au urmat o logica stranie, inaccesibila gindirii comune si, dintr-o anumita perspectiva, in totala contradictie cu temperamentul si istoria proprie acestei natiuni.De altfel nu numai perioada post 22 ci si perioada ante 22 suscita mari semne de intrebare si nu numai din punct de vedere psihologic.Cheia raspunsurilor se afla in miinile puterii, dar puterea tace.
In prezent societatea romaneasca seamana cu o manusa intoarsa pe dos in care interiorul a luat locul exteriorului si invers. Toate problemele generate si ascunse timp de 45 de ani de catre comunism au devenit vizibile si reprezinta suprafata externa pe care ne incapatinam sa o numim democratie, in timp ce vinovatul principal, comunismul, s-a autoproclamat "disparut de pe scena istoriei " infiltrindu-se undeva in interiorul ei. Ceea ce a ramas neschimbat in aceasta remaniere originala este materialul manusii. La nivelul societatii acest "material" este individul anonim identic cu sine in bine sau in rau.
Rezultanta finala a acestor stari de lucruri este o socioambiguitate care perpetueaza tensiunea sociala latenta sau manifesta. Dar daca sociatatea si puterea dispun si pot amina din diferite motive raspunsurile, individul nu poate face acest lucru. Cu sau fara voia lui el este locul geometric unde se descarca tensiunea sociala si in acelasi timp punctul de fuga unde societatea isi deconteaza schimbarile. In consecinta, individul este obligat sa actioneze (viata nu asteapta!) intr-un spatiu social indiferent si refractar nu numai la incertitudinile lui majore ci si la simplele intrebari logice pe care el si le pune. Se ajunge astfel la un cerc vicios in care omul nu gaseste un sistem de referinta dupa care sa se ghideze deoarece societatea refuza sau este incapabila sa se definesca singura.Pentru aceste motive psihologia ar fi trebuit sa se aplece mai mult asupra lui. Dar comanda sociala a ramas aproape fara ecou. Evenimentele care au socat opinia publica din tara si strainate precum si exploziile de ura aparute dupa 22 (respectiv in 1990) nu au trezit motive de reflectie pentru psihologii nostrii. De ce ?
O prima explicatie a tacerii psihologiei ar fi aceea ca pentru multe din situatiile pe care le-au trait romanii nu exista precedente in cazuistica psihologica. Nici un tratat de psihologie nu analizeaza de exemplu frica, suspiciunea, neincrederea si ura generalizate in anumite momente la scara intregii societati. Putinele tentative in acest domeniu nu apartin psihologiei. Astfel, celebra carte a lui Jean Delumeau "Frica in Occident" (sec.XVI-XVIII) este opera unui istoric dar substanta ei este prin excelenta psihologica iar semnificatiile par calchiate dupa evolutia Estului contemporan. Pe de alta parte, recentul colocviu "Colocviu european asupra urii" a atras atentia asupra unui tip de afect care atunci cind nu este cu totul ignorat ocupa doar citeva rinduri intr-un dictionar de psihologie, dar care a devastat societati si mai provoaca inca adevarate seisme sociale si politice.O alta explicatie este aceea ca ,prin traditie, psihologii nu se pot desprinde de turnul lor de fildes care este laboratorul . In consecinta, iesirea in agora este considerata o abdicare de la statutul de obiectivitate necesar practicarii unei activitati stiintifice devenita ezoterica prin presiunea sociala. Dar principala explicatie o avem daca analizam evolutia psihologiei in raport cu aceasta presiune sociala.
Pina in 1978, psihologia avea o anumita prestanta si, cel putin in mediul universitar, un curent de opinie favorabil.Dar dupa aceasta data care a insemnat momentul "reorganizarii" sectiei de psihologie, disciplina a intrat in conul de umbra al istoriei totalitare. Intr-o lume construita pe principiul "crede si nu cerceta" in care manifestarile "geniale" din virful piramidei puterii si starile de parabioza la nivel social proliferau in mod alarmant psihologii erau , prin definitie, incomozi. De aceea, destinul social al acestei discipline a inclus nu numai asasinatul ei administrativ ci si , caz rar intilnit, radierea acestei profesii din reglementarile oficiale (din cite stim, aceasta situatie a ramas neschimbata).Rezultanta istoriei triumfaliste in cazul psihologiei s-a materializat in generatiile cuprinse intre anii `50 si anii `80.
Prima dintre ele este alcatuita din categoria celor cu studiile facute in U.R.S.S. Asupra formatiei lor greveaza nu atit reflexologia lui Pavlov (prin exagerari) sau umbra dogmei staliniste (prin urmari) cit pericolul "simplificarii lumii"(Zinoviev). Aceasta generatie a asigurat tranzitia si continuitatea disciplinei in conditiile critice ale schimbarii sociale rezultind specialisti buni dar unilaterali prin conjunctura istorica nefavorabila.
Generatia anilor `60 reprezinta un detasament puternic prin disponibilitati dar indus in eroare de liberalismul de suprafata al unei societati duplicitare in care nu era inca vizibil funestul decalaj dintre vorba si fapta. Stabilitatea sociala era maxima, securitatea economica garantata, destinderea sociala venind in mod firesc dupa convulsiile sociale anterioare. Reprezentantii acestei generatii au putut fi convinsi relativ usor de necesitatea indeplinirii unor obligatii sociale si civice (evident,libertatea era necesitatea inteleasa) care pareau firesti si si fara implicatii majore in plan politic. Este posibil ca disciplinele de studiu sa fi fost considerate ca avind un caracter imperativ (eventual categoric), autoritatea profesorilor fiind perceputa ca ferma (eventual indiscutabila) iar alte obligatii sa fi fost considerate si acceptate ca un rau necesar (intrarea in partid) sau ca un acces spre alte facilitati (munca in UTC/ASC putea fi echivalata cu o modalitate de a intra in boema studenteasca) . Dar toate acestea erau suportabile in cazul in care aparent nu existau motive puternice care sa duca la analiza situatiei politice sau cel putin sa o puna sub semnul intrebarii (de fapt nici nu era voie dar nu parea necesar sa se ajunga pina in zona unde se tulburau apele).
Ceea ce era latent la aceasta generatie a devenit manifest la urmatoarele.
Generatia `70 a receptat primele simptome ale crizei sociale generalizate si catre final a fost in postura critica de a trai in interior "avant la lettre" sentimentul destructurarii tablei de valori a epocii in momentul in care societatea inainta din ce in ce mai mult pe un drum fara intoarcere. Dupa cazul Fodor din 1973 (decanul de la Facultatea de Drept care masluise tezele de admitere ale viitorilor magistrati) coruptia nu mai putea fi mascata la nivelul structurilor universitare. Cam in aceeasi perioda debuta si cultul personalitatii ale carui exercitii de admiratie populeaza si acum inconstientul colectiv. La sfirsitul deceniului `70 si inceputul deceniului `80, climatul universitar se deteriora atit de rapid incit devansa colapsul final spre care se indrepta "cea mai buna dintre lumile posibile". Alienarea, ani de zile expediata la cursuri "in Vest" ,a atins cote sinistre in rindul studentilor. Este momentul in care colaborationismul devenise politica la nivel de stat ("trebuie sa creasca colaborarea dintre popor si organele de securitate") iar disidenta politica era echivalata in mod fortat cu anomalia.La nivelul facultatilor politice in care intra si psihologia efectul a fost dezastruos prin incapsularea aparuta la nivel de individ . Dar aceasta se repeta si in spatiul social larg ("trebuie sa ne zidim singuri firida'"nota un scriitor contemporan) .
Determinarile si conditionarile prezentate explica de ce psihologia ca disciplina nu putea indeplini comanda sociala aparuta. Pe de alta parte psihologii ,ca indivizi, s-au aflat si ei cuprinsi in complicatul angrenaj al istoriei. A-l depasi pe acesta ar echivala cu un salt peste propria lor umbra. Altfel spus, o gindire independenta nu se cistiga intr-o singura zi chiar daca aceasta este ziua unei revolutii. Din acest motiv sertarele psihologilor pot sa fie la fel de pline ca cele ale scriitorilor...
A existat prejudecata (alimentata probabil de obsesia monolitului) ca lumea incremenita a totalitarismului avea o structura de o simplitate stupida. Dar sub aceasta crusta, ca intr-o cutie a Pandorei, ea a acumulat elemente de alt ordin. Aflate la inceput in doze infime haosul, absurdul si irationalul , au capatat ulterior un caracter de generalitate pe care numai minciuna institutionalizata il mai putea ascunde. Acum nu mai exista minciuna si toate aceste elemente au capatat dreptul la existenta oficiala. In cazul nostru, realitatea de care romanii au fost indepartati cu atita grija timp de 45 de ani in lumea vaccinata a dictaturii a navalit pur si simplu asupra unui popor abia iesit din desertul fricii si terorii . Pe ecranele televizoarelor si in paginile ziarelor ea s-a instaurat cu forta unei explozii. Chiar daca aceasta realitate este filtrata inca prin ochiul magic al televiziunii (s-a vorbit de o "telerevolutie" si de o "teleambiguitate" ) si este prezentata maniheist intr-o presa care s-a oprit undeva la jumatatea drumului dintre monologul autist si dialogul surzilor, ea ramine totusi singurul punct de sprijin al individului care, dupa viata netraita ce s-a scurs, incearca sa-si recupereze identitatea furata.Prin regasirea acestei identitati, raportul individ-societate nu mai poate provoca frisoane in rindul puterii si victime in rindul maselor. Dar pentru aceasta societatea trebuie, in sfirsit, sa-si intoarca fata catre om. In aceste conditii daca o disciplina cu adevarat umanista nu exista inca , atunci in mod necesar ea trebuie inventata .O putem numi chiar psihologie.
Sergiu SIMION
Articol aparut initial in ziarul "CONTRAST" din Constanta /Bucuresti in nr.10 din 15-21 martie 1991.
Publicat in :
Revista AGERO- Stuttgart ( Germania )https://web.archive.org/web/20061206064535/http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Socioambiguitatea%20de%20Se%20Simion.htm
GID Romaniahttps://web.archive.org/web/20071028130708/http://www.gid-romania.com/Articol.asp?ID=2214
Rezultanta finala a acestor stari de lucruri este o socioambiguitate care perpetueaza tensiunea sociala latenta sau manifesta. Dar daca sociatatea si puterea dispun si pot amina din diferite motive raspunsurile, individul nu poate face acest lucru. Cu sau fara voia lui el este locul geometric unde se descarca tensiunea sociala si in acelasi timp punctul de fuga unde societatea isi deconteaza schimbarile. In consecinta, individul este obligat sa actioneze (viata nu asteapta!) intr-un spatiu social indiferent si refractar nu numai la incertitudinile lui majore ci si la simplele intrebari logice pe care el si le pune. Se ajunge astfel la un cerc vicios in care omul nu gaseste un sistem de referinta dupa care sa se ghideze deoarece societatea refuza sau este incapabila sa se definesca singura.Pentru aceste motive psihologia ar fi trebuit sa se aplece mai mult asupra lui. Dar comanda sociala a ramas aproape fara ecou. Evenimentele care au socat opinia publica din tara si strainate precum si exploziile de ura aparute dupa 22 (respectiv in 1990) nu au trezit motive de reflectie pentru psihologii nostrii. De ce ?
O prima explicatie a tacerii psihologiei ar fi aceea ca pentru multe din situatiile pe care le-au trait romanii nu exista precedente in cazuistica psihologica. Nici un tratat de psihologie nu analizeaza de exemplu frica, suspiciunea, neincrederea si ura generalizate in anumite momente la scara intregii societati. Putinele tentative in acest domeniu nu apartin psihologiei. Astfel, celebra carte a lui Jean Delumeau "Frica in Occident" (sec.XVI-XVIII) este opera unui istoric dar substanta ei este prin excelenta psihologica iar semnificatiile par calchiate dupa evolutia Estului contemporan. Pe de alta parte, recentul colocviu "Colocviu european asupra urii" a atras atentia asupra unui tip de afect care atunci cind nu este cu totul ignorat ocupa doar citeva rinduri intr-un dictionar de psihologie, dar care a devastat societati si mai provoaca inca adevarate seisme sociale si politice.O alta explicatie este aceea ca ,prin traditie, psihologii nu se pot desprinde de turnul lor de fildes care este laboratorul . In consecinta, iesirea in agora este considerata o abdicare de la statutul de obiectivitate necesar practicarii unei activitati stiintifice devenita ezoterica prin presiunea sociala. Dar principala explicatie o avem daca analizam evolutia psihologiei in raport cu aceasta presiune sociala.
Pina in 1978, psihologia avea o anumita prestanta si, cel putin in mediul universitar, un curent de opinie favorabil.Dar dupa aceasta data care a insemnat momentul "reorganizarii" sectiei de psihologie, disciplina a intrat in conul de umbra al istoriei totalitare. Intr-o lume construita pe principiul "crede si nu cerceta" in care manifestarile "geniale" din virful piramidei puterii si starile de parabioza la nivel social proliferau in mod alarmant psihologii erau , prin definitie, incomozi. De aceea, destinul social al acestei discipline a inclus nu numai asasinatul ei administrativ ci si , caz rar intilnit, radierea acestei profesii din reglementarile oficiale (din cite stim, aceasta situatie a ramas neschimbata).Rezultanta istoriei triumfaliste in cazul psihologiei s-a materializat in generatiile cuprinse intre anii `50 si anii `80.
Prima dintre ele este alcatuita din categoria celor cu studiile facute in U.R.S.S. Asupra formatiei lor greveaza nu atit reflexologia lui Pavlov (prin exagerari) sau umbra dogmei staliniste (prin urmari) cit pericolul "simplificarii lumii"(Zinoviev). Aceasta generatie a asigurat tranzitia si continuitatea disciplinei in conditiile critice ale schimbarii sociale rezultind specialisti buni dar unilaterali prin conjunctura istorica nefavorabila.
Generatia anilor `60 reprezinta un detasament puternic prin disponibilitati dar indus in eroare de liberalismul de suprafata al unei societati duplicitare in care nu era inca vizibil funestul decalaj dintre vorba si fapta. Stabilitatea sociala era maxima, securitatea economica garantata, destinderea sociala venind in mod firesc dupa convulsiile sociale anterioare. Reprezentantii acestei generatii au putut fi convinsi relativ usor de necesitatea indeplinirii unor obligatii sociale si civice (evident,libertatea era necesitatea inteleasa) care pareau firesti si si fara implicatii majore in plan politic. Este posibil ca disciplinele de studiu sa fi fost considerate ca avind un caracter imperativ (eventual categoric), autoritatea profesorilor fiind perceputa ca ferma (eventual indiscutabila) iar alte obligatii sa fi fost considerate si acceptate ca un rau necesar (intrarea in partid) sau ca un acces spre alte facilitati (munca in UTC/ASC putea fi echivalata cu o modalitate de a intra in boema studenteasca) . Dar toate acestea erau suportabile in cazul in care aparent nu existau motive puternice care sa duca la analiza situatiei politice sau cel putin sa o puna sub semnul intrebarii (de fapt nici nu era voie dar nu parea necesar sa se ajunga pina in zona unde se tulburau apele).
Ceea ce era latent la aceasta generatie a devenit manifest la urmatoarele.
Generatia `70 a receptat primele simptome ale crizei sociale generalizate si catre final a fost in postura critica de a trai in interior "avant la lettre" sentimentul destructurarii tablei de valori a epocii in momentul in care societatea inainta din ce in ce mai mult pe un drum fara intoarcere. Dupa cazul Fodor din 1973 (decanul de la Facultatea de Drept care masluise tezele de admitere ale viitorilor magistrati) coruptia nu mai putea fi mascata la nivelul structurilor universitare. Cam in aceeasi perioda debuta si cultul personalitatii ale carui exercitii de admiratie populeaza si acum inconstientul colectiv. La sfirsitul deceniului `70 si inceputul deceniului `80, climatul universitar se deteriora atit de rapid incit devansa colapsul final spre care se indrepta "cea mai buna dintre lumile posibile". Alienarea, ani de zile expediata la cursuri "in Vest" ,a atins cote sinistre in rindul studentilor. Este momentul in care colaborationismul devenise politica la nivel de stat ("trebuie sa creasca colaborarea dintre popor si organele de securitate") iar disidenta politica era echivalata in mod fortat cu anomalia.La nivelul facultatilor politice in care intra si psihologia efectul a fost dezastruos prin incapsularea aparuta la nivel de individ . Dar aceasta se repeta si in spatiul social larg ("trebuie sa ne zidim singuri firida'"nota un scriitor contemporan) .
Determinarile si conditionarile prezentate explica de ce psihologia ca disciplina nu putea indeplini comanda sociala aparuta. Pe de alta parte psihologii ,ca indivizi, s-au aflat si ei cuprinsi in complicatul angrenaj al istoriei. A-l depasi pe acesta ar echivala cu un salt peste propria lor umbra. Altfel spus, o gindire independenta nu se cistiga intr-o singura zi chiar daca aceasta este ziua unei revolutii. Din acest motiv sertarele psihologilor pot sa fie la fel de pline ca cele ale scriitorilor...
A existat prejudecata (alimentata probabil de obsesia monolitului) ca lumea incremenita a totalitarismului avea o structura de o simplitate stupida. Dar sub aceasta crusta, ca intr-o cutie a Pandorei, ea a acumulat elemente de alt ordin. Aflate la inceput in doze infime haosul, absurdul si irationalul , au capatat ulterior un caracter de generalitate pe care numai minciuna institutionalizata il mai putea ascunde. Acum nu mai exista minciuna si toate aceste elemente au capatat dreptul la existenta oficiala. In cazul nostru, realitatea de care romanii au fost indepartati cu atita grija timp de 45 de ani in lumea vaccinata a dictaturii a navalit pur si simplu asupra unui popor abia iesit din desertul fricii si terorii . Pe ecranele televizoarelor si in paginile ziarelor ea s-a instaurat cu forta unei explozii. Chiar daca aceasta realitate este filtrata inca prin ochiul magic al televiziunii (s-a vorbit de o "telerevolutie" si de o "teleambiguitate" ) si este prezentata maniheist intr-o presa care s-a oprit undeva la jumatatea drumului dintre monologul autist si dialogul surzilor, ea ramine totusi singurul punct de sprijin al individului care, dupa viata netraita ce s-a scurs, incearca sa-si recupereze identitatea furata.Prin regasirea acestei identitati, raportul individ-societate nu mai poate provoca frisoane in rindul puterii si victime in rindul maselor. Dar pentru aceasta societatea trebuie, in sfirsit, sa-si intoarca fata catre om. In aceste conditii daca o disciplina cu adevarat umanista nu exista inca , atunci in mod necesar ea trebuie inventata .O putem numi chiar psihologie.
Sergiu SIMION
Articol aparut initial in ziarul "CONTRAST" din Constanta /Bucuresti in nr.10 din 15-21 martie 1991.
Publicat in :
Revista AGERO- Stuttgart ( Germania )https://web.archive.org/web/20061206064535/http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Socioambiguitatea%20de%20Se%20Simion.htm
GID Romaniahttps://web.archive.org/web/20071028130708/http://www.gid-romania.com/Articol.asp?ID=2214
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu