Elita discreta a României


ELITA DISCRETA A ROMÂNIEI

Este elita formata din acele personalitati de exceptie si independente fata de sistemul de aici , dar care cunosc si inteleg Romania si problemele ei , cunosc limba romana , inteleg spiritualitatea romaneasca si in mod dezinteresat , onest si responsabil fac pentru Romania poate mai mult decat reprezentatii ei formali si elitele ei oficiale :

Dr. Peter Gross , Steven van Groningen, Leslie Hawke, Jean Lauxerois, Peter Damian Hurley

Tuesday, February 24, 2009

Razboiul psihopolitic

Spalarea creierelor - Manualul comunist de instructiuni privind razboiul psihopolitic


Serviciile secrete de la Moscova au constituit o "academie a crimei", unde erau chemati discipoli din toata lumea pentru a fi instruiti in "arta" de a modifica psihicul oamenilor, de a modifica vechea lor mentalitate, devenind inofensivi sau fanatici comunisti. Acest scop scuza orice mijloace folosite. S-a conceput si un manual continand incredibile instructiuni, greu de imaginat pentru o minte normala. Textul manualului e precedat de prelegerea tinuta la inaugurarea cursului de psihopolitica de la Moscova in 1936 de catre Beria.


Nota editorului Cuvantarea tinuta de L.P.Beria
Capitolul 1. Istoria si definitia Psihopoliticii
Capitolul 2. Alcatuirea omului ca organism politic
Capitolul 3. Omul ca organism economic
Capitolul 4. Obiectivele Statului cu privire la individ si mase
Capitolul 5. O analiza a loialitatii
Capitolul 6. Problema obedientei
Capitolul 7. Mecanismele stimul-raspuns la om
Capitolul 8. Degradarea, socul si puterea de rezistenta
Capitolul 9. Organizarea campaniilor de insanatosire mentala
Capitolul 10. Comportamentul psihopoliticianului cand e atacat
Capitolul 11. Folosirea Psihopoliticii in raspandirea comunismului
Capitolul 12. Remedii violente
Capitolul 13. Recrutarea acolitilor psihopolitici
Capitolul 14. Distrugerea gruparilor religioase
Capitolul 15. Propuneri ce trebuie respinse
Capitolul 16. CONCLUZII


Cuvantarea lui Beria
Prelegere tinuta la inaugurarea cursului de psihopolitica, Moscova, 1936


Studenţi americani de la Universitatea Lenin, vă urez bun venit la cursurile de Psihopolitică!

Deşi mai puţin cunoscută, Psihopolitică este o parte importantă a geopoliticii. Ea este mai puţin cunoscută din pricină că se adresează numai persoanelor cu pregătire superioară, adică straturilor de la vârful cel mai înalt al mişcării de „însănătoşire mentală".
Prin Psihopolitică, obiectivele noastre majore pot fi atinse în mod efectiv. Primul şi cel mai important demers al nostru este acela de a produce cât mai mult haos în cultura duşmanului. Fructele acţiunilor noastre cresc bine într-un climat de haos, neîncredere, depresiune economică şi nesiguranţă ştiinţifică. Aceasta pentru că o populaţie astfel încercată îşi poate afla pacea numai în statul comunist oferit de noi şi pentru că, până la urmă, numai comunismul poate să rezolve problemele maselor.
Psihopoliticianul trebuie să depună toate eforturile de care este în stare pentru a produce maximum de haos în domeniul „însănătoşirii mentale". El trebuie să recruteze şi să folosească toţi factorii şi toate facilităţile din acest domeniu. El trebuie să acţioneze pentru creşterea personalului şi mijloacelor din domeniul „însănătoşirii mentale", în aşa fel încât, până la urmă, întreaga arie a ştiinţei mentale să fie complet dominată de principiile şi dezideratele comuniste.
Pentru a-şi atinge aceste obiective, psihopoliticianul trebuie să zdrobească orice metodă „autohtonă" de însănătoşire mentală din America. învăţăturile lui James, Eddi şi ale vindecătorilor credincioşi penticostali, apărute în rândul concetăţenilor voştri dezorientaţi, trebuie neapărat eliminate. Cei ce le discreditaţi, defăimaţi şi arestaţi chiar de propriul lor guvern, până când îşi vor pierde orice credibilitate şi până când va rămâne să acţioneze numai „însănătoşirea" de orientare comunistă. Trebuie să acţionaţi până când fiecare profesor de psihologie, în mod conştient sau inconştient, va ajunge să predea, sub masca psihologiei, numai doctrina comunistă. Trebuie să acţionaţi până când fiecare medic şi psihiatru va deveni un psihopolitician sau un pion ce lucrează, fără să-şi dea seama, în slujba noastră.
Trebuie să acţionaţi până când vom ajunge să punem stăpânire pe mintea şi trupul tuturor personalităţilor importante din naţiunea voastră. Trebuie să puneţi o astfel de pecete asupra stării de dezechilibru mental şi să ajungeţi să vă bucuraţi de o autoritate atât de mare în afirmarea acesteia, încât nici unui om de stat, astfel etichetat, să nu i se mai acorde vreo credibilitate din partea propriului popor. Trebuie să acţionaţi până când sinuciderea provocată de dezechilibrul mental va deveni un fapt obişnuit şi nu va mai genera investigaţii şi comentarii.

In instituţiile pentru cei dezechilibraţi mental dispuneţi, în ţara voastră, de locuri unde pot fi închise până la un milion de persoane ce sunt lipsite de drepturi civile şi de orice speranţă de libertate. Asupra acestor oameni se pot practica şocuri electrice şi intervenţii chirurgicale care să-i facă să-şi piardă pentru totdeauna orice luciditate. Trebuie să faceţi ca aceste tratamente să devină comune şi să fie acceptate. Trebuie să eliminaţi orice alt fel de tratament şi orice grup de persoane care ar încerca să intervină prin mijloace eficiente.
Trebuie să dominaţi, ca oameni cu autoritate, domeniul psihiatriei şi al psihologiei. Trebuie să dominaţi spitalele şi universităţile. Trebuie să răspândiţi mitul că numai un medic european poate fi competent în domeniul bolilor mentale, justificând în acest fel faptul că în mijlocul vostru există un mare număr de oameni născuţi şi instruiţi în străinătate. Dacă şi când vom pune stăpânire pe Viena, veţi avea un loc unde vă veţi putea întâlni şi de unde veţi putea primi instrucţiuni ca admiratori ai lui Freud şi ai altor psihiatri.
Psihopolitica presupune sarcini înalte. Prin ea îi puteţi elimina duşmani ca pe nişte insecte. Puteţi submina eficienţa liderilor introducând insanitatea în familiile lor cu ajutorul drogurilor. îi puteti elimina prezentând dovezi în favoarea susţinerii tezei că ar fi dezechilibraţi mental. Când par să fie foarte rezistenţi, le puteţi provoca starea de insanitate folosind tehnologiile noastre.

Prin Psihopolitica le puteţi schimba credinţele. Prin contactul, chiar de scurtă durată, cu un psihopolitician, puteţi nimici pentru totdeauna loialitatea unui soldat ori a unui om de stat faţă de propria-i ţară sau îi puteţi distruge raţiunea.

Dar veţi avea de înfruntat şi unele primejdii. Se poate întâmpla să se descopere remedii împotriva tratamentelor noastre. Se poate întâmpla ca poporul să-şi ridice glasul împotriva acestei „însănătoşiri mentale". Se poate întâmpla ca problema însănătoşirii mentale să fie dată în seama miniştrilor şi, în acest fel, să fie îndepărtată de psihiatrii şi psihologii noştri. Dar setea capitalistă de control, caracterul inuman al capitalismului şi groaza oamenilor faţă de boală pot fi folosite în aşa fel încât să ne protejeze de asemenea lucruri. Dacă totuşi ele se întâmplă şi dacă unii cercetători independenţi reuşesc să descopere mijloace de contracarare a procedurilor psihopolitice, nu trebuie să rămâneţi pasivi; necruţându-vă nici într-un fel odihna şi banii, trebuie să luptaţi împotriva lor pentru a-i discredita, a-i distruge şi a-i anihila. Căci, prin mijloace eficiente, toate acţiunile şi cercetările noastre pot fi contracarate.

Intr-un stat capitalist sunteţi ajutaţi de existenţa unei filosofii corupte despre om şi vremuri. Veţi vedea că totul vă va ajuta în lupta voastră de a pune stăpânire, a controla şi a folosi toate mijloacele de „însănătoşire mentală", în scopul răspândirii doctrinei noastre şi pentru a scăpa de duşmanii noştri dintre alte frontiere.
Pentru realizarea ţelurilor noastre, folosiţi tribunalele, folosiţi-i pe judecători, folosiţi Constituţia ţării, folosiţi societăţile medicale Ş1 legile. Nu precupeţiţi nici un efort pe care l-aţi putea face în această direcţie. Iar când munca voastră va fi încununată de succes că puteţi aplica propriile voastre legi după cum doriţi şi că, organizând cu atenţie societăţile medicale, ducând o continuă campanie pe tema relelor din societate şi pretinzând că acţiunile voastre sunt eficiente, puteţi face în aşa fel încât înşişi capitaliştii din ţara voastră să finanţeze, din propriile lor fonduri, o mare parte din această paşnică cucerire comunistă a naţiunii.
Creaţi haos prin Psihopolitică! Lăsaţi naţiunea fără conducător! Ucideţi-i pe duşmanii noştri! Şi aduceţi pe pământ, prin Comunism, cea mai grandioasă pace pe care Omul a cunoscut-o vreodată!

Vă mulţumesc.




1
Istoria şi definiţia Psihopoliticii

Deşi pedeapsa de dragul pedepsei s-ar putea să rămână cu totul fără rezultat, este adevărat, totuşi, că scopul oricărei pedepse este acela de a inculca în mintea persoanei pedepsite o idee, fie de constrângere, fie de supunere.
Deoarece, de când e lumea, pentru a-şi putea atinge ţelurile, conducătorii au avut nevoie de ascultare din partea supuşilor, ei au trebuit să recurgă la pedeapsă. Acest lucru este adevărat în cazul oricărui trib şi al oricărui stat din istoria Omului. Astăzi cultura rusă a dezvoltat metode mai sigure şi mai precise de a pune pe un anumit făgaş şi de a asigura loialitatea indivizilor şi a maselor, precum şi metode de a le impune să fie obedienţi. Această dezvoltarea modernă a unei vechi practici se numeşte Psiho­politică.
Prostia şi mărginirea popoarelor ce n-au fost binecuvântate cu gândirea rusă le-au făcut să se bazeze pe practici care sunt astăzi prea vechi şi depăşite pentru a face faţă ritmului rapid şi eroic al timpurilor noastre. Şi, având în vedere progresul uriaş al culturii ruse în domeniul tehnologiilor mentale, început cu vestitele lucrări ale lui Pavlov şi continuat, cu cel mai mare succes, de savanţii ruşi de mai târziu, ar fi de mirare să nu apară o artă şi o ştiinţă închinate obţinerii loialităţii şi obedienţei indivizilor şi maselor.
Procedeele psihopolitice reprezintă o dezvoltare firească a unor practici la fel de vechi ca şi Omul, practici ce se folosesc curent în orice grupare de oameni din lume. Ele nu ridică nici o problemă de etică, deoarece realitatea ne arată limpede că Omul este constrâns, oricum şi mereu, fie prin câştiguri economice, fie printr-o îndoctrinare în sensul urmărit de stat, să acţioneze împotriva voinţei sale, spre binele superior al ţării.
De fapt, Omul este un animal. Un animal căruia i s-a dat un lustru de civilizaţie. Omul este un animal colectiv ce trăieşte în grupuri pentru a se apăra de primejdiile din mediul înconjurător. Cei care organizează şi conduc aceste grupuri trebuie să dispună de tehnici specializate pentru a canaliza energiile animalului Om, în aşa fel încât eficienţa acţiunilor acestuia în realizarea scopurilor Statului să crească.
Într-o formă sau alta, Psihopolitica a fost folosită în Rusia de multă vreme; ea este necunoscută însă în afara graniţelor ţării noastre, cu excepţia locurilor unde ne-am transplantat cu grijă informaţiile şi unde această ştiinţă este utilizată spre binele superior al naţiunii.
Definiţia Psihopoliticii este următoarea:
Psihopolitica este arta şi ştiinţa impunerii şi menţinerii dominaţiei asupra gândurilor şi credinţelor indivizilor de tot felul, ale militarilor, ale funcţionarilor, ale maselor, şi a cuceririi naţiunilor duşmane prin intermediul „însănătoşirii mentale".
Obiectul Psihopoliticii cuprinde o serie de teme, fiecare dintre ele derivând, în mod firesc şi logic, din cea precedentă. Prima este constituţia şi anatomia Omului văzute ca organism politic. Următoarea este examinarea Omului ca organism economic, acesta putând fi controlat de dorinţele sale. Apoi urmează temele privitoare la: clasificarea scopurilor Statului în ceea ce priveşte individul şi masele; analiza loialităţii; problema obedienţei, în general; anatomia mecanismelor stimul-răspuns la Om; tema şocului şi a puterii Omului de a îndura; categoriile de experimente; catalizarea şi alinierea experienţei; folosirea drogurilor; folosirea implantărilor; aplicarea generală a Psihopoliticii în Rusia; organizarea şi folosirea contra-Psihopoliticii; folosirea Psihopoliticii la cucerirea naţiunilor străine; problema organizaţiilor psihopolitice din afara Rusiei, alcătuirea şi activitatea lor; introducerea filosofiei slave în cadrul unei naţiuni duşmane; contracararea activităţilor antipsihopolitice, străinătate. Tema finală este cea a destinului dominaţiei Psihopoliticii în era ştiinţei. La toate acestea pot fi adăugate o serie de subteme ca, de exemplu, aceea a anihilării armelor moderne prin activităţi Psihopolitice.
Puterea şi eficienţa psihopoliticii sunt foarte mari, mai ales atunci când ea este folosită în cadrul unei naţiuni decăzute prin pseudo-intelectualism, acolo unde exploatarea maselor poate fi combinată uşor cu acţiunile psihopolitice şi unde lăcomia regimurilor capitaliste sau monarhice a dus la o foarte mare frecvenţă a cazurilor de nevroză ce pot fi folosite ca bază pentru activitatea psihopolitica.
Studenţi, este de datoria voastră să împiedicaţi desfăşurarea unor activităţi psihopolitice în detrimentul statutului rus, după cum - dacă vi se dă această sarcină - este de datoria voastră să continuaţi a acţiona, în cadrul naţiunii noastre şi în afara ei, pentru promovarea misiunii şi scopurilor Psihopoliticii. Un agent al Rusiei nu poate fi cu adevărat eficient dacă nu e înarmat cu temeinice cunoştinţe de Psihopolitica.
Studenţi, aveţi faţă de Rusia datoria de a folosi cum trebuie ceea ce învăţaţi aici.


2.
 Alcătuirea omului ca organism politic

Omul este constituit dintr-o aglomerare de celule şi ar fi o eroare să-1 considerăm drept o individualitate. Coloniile de celule s-au adunat la un loc pentru a alcătui organele trupului, după care organele s-au unit între ele pentru a forma întregul.
Se vede de aici că omul însuşi reprezintă un organism politic şi că el poate fi privit astfel chiar dacă nu ne referim la o masă de oameni.
Boala poate fi considerată ca o trădare a unui organ faţă de celelalte. Această trădare, devenind evidentă, duce la revolta unei părţi din trup împotriva restului trupului; aceasta este, în fapt, o revoluţie internă. Inima, nemulţumită, nu mai acţionează în strânsă unitate cu restul organismului şi în serviciul acestuia; se constată că, din pricina acestei acţiuni revoluţionare a inimii, întregul trup este tulburat în toate acţiunile sale. Inima se revoltă pentru că nu mai vrea să coopereze cu restul trupului. Dacă i se îngăduie inimii să se revolte, rinichi, urmând exemplul inimii, pot, la rândul lor, să se revolte şi să nu mai lucreze spre binele organismului. Revolta, întinzându-se la celelalte organe şi la sistemul glandular, duce la moartea „individului". Este uşor de văzut că revolta înseamnă moarte şi că revolta oricărei părţi a organismului duce la moarte. Deci, când e vorba de revoltă, nu se poate face nici un compromis.
Asemenea omului „luat ca individ", Statul este o adunare de conglomerate. Entităţile politice ale Statului trebuie să coopereze, toate, spre binele Statului. Altfel, Statul decade şi moare, căci lipsa  lipsa de loialitate, chiar şi a unei singure entităţi, reprezintă un exemplu dat celorlalte şi, cu timpul, întregul Stat se prăbuşeşte.
Priviţi Pământul. Este un întreg organism. Organismul Pământului este asemenea organismului omului. Organele Pământului sunt diferitele rase şi naţiuni. Când uneia dintre ele i se îngăduie să se rupă de întreg, însuşi Pământul este ameninţat cu moartea. Revolta ameninţătoare a unei ţări, oricât de mică ar fi ea, împotriva întregului organism al Pământului, va face ca Pământul să se îmbolnăvească şi, drept urmare, ca starea culturală a omului să sufere. Astfel, putreziciunea statelor capitaliste, răspândindu-şi puroiul şi microbii în ţările sănătoase ale lumii, va duce la moartea Pământului, dacă aceste organisme bolnave nu vor fi aduse la loialitate şi supunere şi dacă ele nu vor fi determinate să funcţioneze spre binele statelor din întreaga lume.
Trupul omului este constituit în aşa fel încât individul nu poate să funcţioneze eficient fără participarea fiecărei părţi şi a fiecărui organ din anatomia sa. întrucât într-un stat primitiv şi lipsit de cultură, ca în cazul sălbaticilor din junglă, omul este lipsit de puteri, el trebuie să fie învăţat să-şi coordoneze funcţiile organice prin exerciţiu, educaţie şi o muncă susţinută pusă în slujba unor scopuri determinate. Trebuie să facem observaţia că, pentru a-şi realiza exerciţiul, educaţia şi munca, individul trebuie dirijat din afară. El trebuie să fie adus în situaţia de a înţelege acest lucru, căci numai după aceea va putea fi făcut să funcţioneze eficient în rolul ce i s-a atribuit.
Principiile individualismului dur, ale determinismului personal, ale bunului plac, ale imaginaţiei şi ale creativităţii personale reprezintă, în cazul maselor potrivnice binelui Marelui Stat, cam acelaşi lucru. Aceste forţe refractare şi rebele nu sunt altceva decât boli care vor duce la lipsa de loialitate, la dezagregarea şi, cu timpul, la prăbuşirea grupului din care face parte individul.
Constituţia omului se pretează uşor şi în profunzime reglării S1gure şi precise, din exterior, a tuturor funcţiilor sale, inclusiv a celor ale gândirii, obedienţei şi loialităţii; dacă vrem să creem un stat mai puternic, toate aceste funcţii trebuie controlate.
În timp ce chirurgului poate să i se pară recomandabilă soluţia amputării unui membru sau a unui organ pentru a salva restul organismului, acest lucru nu este posibil în cadrul naţiunilor luate în întregimea lor. Se constată că un trup lipsit de unele organe funcţionează cu mai puţină eficienţă. Dacă ar fi înlăturată lumea în care muncitorii au fost aruncaţi în sclavie de stupiditatea bolnava şi absurdă a capitaliştilor şi monarhilor, s-ar crea o anumită invaliditate a statelor din întreaga lume. Se constată că, la sfârşitul unui război, cel care a obţinut victoria este nevoit să repună în drepturi populaţia ţării cucerite, căci orice acţiune de depopulare a unei părţi neloiale a lumii poate să aibă urmări grave. Pe de altă parte, dacă ne gândim la atacul unor viruşi sau al unor bacterii duşmănoase organismului, se vede clar că, în cazul în care microbii nu sunt învinşi, organul sau organismul atacat vor avea de suferit.
În fiecare stat există anumiţi indivizi care acţionează precum viruşii şi microbii: atacând populaţia sau orice grup din sânul populaţiei, ei produc, prin acţiunea lor nocivă, o boală a organului atacat, boală care se răspândeşte apoi în întreg organismul. Alcătuirea omului ca organism autonom şi alcătuirea Statului sau a unei părţi din Stat ca organism politic sunt analoage. Menirea Psihopoliticii este, în prima etapă, aceea de a organiza supunerea şi de a orienta scopurile pe care aceştia trebuie să le urmărească şi, apoi, aceea de a menţine starea de supunere prin anihilarea acţiunilor persoanelor şi personalităţilor care ar putea să îndrepte grupul spre nesupunere. în naţiunea noastră, unde lucrurile sunt mai bine orânduite şi unde raţiunea domină totul, nu este greu să înlăturăm bacteriile rebele ce ar putea ataca una din entităţile noastre politice. Dar pe câmpul de luptă, în cadrul naţiunilor mai puţin luminate unde statul rus nu deţine încă puterea, nu este la fel de simplu să-i înlături cu totul pe cei cu voinţă proprie. Psihopolitica face posibila înlăturarea acelei părţi a personalităţii individului care, prin însăşi existenţa ei, face ravagii atât în constituţia respectivei persoane cât şi în aceea a grupului din care aceasta face parte.
Dacă animalul om ar fi lăsat să trăiască netulburat de propaganda contrarevoluţionară şi să acţioneze sub îndrumarea bine planificată a Statului, omul nu ar da decât puţine semne de boală, iar Statul nu s-ar îmbolnăvi niciodată. Dar când individul este tulburat de o propagandă conflictuală, când el devine efectul activităţilor revoluţionare, când i se îngăduie să nutrească gânduri critice chiar şi la adresa Statului, când i se permite să se îndoiască de cei în a căror grijă se află, organismul său suferă. La această suferinţă se adaugă cea a inimii şi a altor părţi din organismul său. Este un principiu atât de bine verificat încât, ori de câte ori un om este bolnav, dacă am cerceta lucrurile mai în adâncime, am descoperi o loialitate greşit orientată şi o lipsă de supunere faţă de grupul din care bolnavul face parte.
Unii cercetători s-au lansat în chip nesăbuit într-o călătorie spirituală de tipul „Alice în ţara minunilor" spre ceea ce ei numesc „subconştient" sau „inconştient"; aceştia, sub masca psihoterapiei, încearcă să vindece organele bolnave, dar rezultatele lor sunt cu totul lipsite de succes. O asemenea abordare nu are nici o putere. Când, în Rusia, s-a descoperit hipnotismul, s-a observat că e de ajuns să comanzi individului lipsit de rezistenţă psihică să se simtă bine pentru ca, în multe cazuri, acest lucru să se şi întâmple. Partea slabă a hipnotismului era aceea că mulţi indivizi nu erau receptivi la acţiunea lui; din acest motiv hipnotismul a trebuit să fie ameliorat în sensul creşterii sugestibilităţii indivizilor care nu puteau fi abordaţi într-un alt mod. Orice naţiune a trăit experienţa însănătoşirii sale, ca organism integral, atunci când s-a acţionat cu suficientă putere împotriva grupului lipsit de ataşament. După cum, prin hipnotism, orice organ poate fi adus la o stare de mai mare supunere Şi ascultare, tot astfel orice grup politic poate fi adus la o mai mare ascultare şi supunere dacă, în acest scop, se foloseşte destulă forţă, lotuşi, forţa duce adesea la distrugere şi uneori nu-ţi poţi realiza scopurile propuse folosind o prea mare presiune asupra maselor. Este necesar, deci, să aducem indivizii pe un anumit făgaş împotriva dorinţei lor de a se supune.
După   cum este un adevăr recunoscut că omul trebuie să se adapteze mediului, tot astfel, cu trecerea timpului, oamenii recunosc din ce în ce mai mult că până şi corpului omului i se poate comanda să se însănătoşească.
Constituţia omului îl face să fie foarte adaptabil la reorientarea ataşamentelor proprii fiinţei sale. Când aceste ataşamente nu pot fi acceptate de constituţia individului ca, de exemplu, ataşamentul faţă de mica burghezie, faţă de sistemul capitalist, faţă de ideile antiruseşti, corpul individului este foarte receptiv la boală; aşa se explică epidemiile de tot felul, nevrozele, tulburările şi stările confuzionale din sânul maselor în Statele Unite şi în celelalte ţâri capitaliste. Aici ataşamentul muncitorului este greşit şi impropriu orientat, ceea ce îi provoacă boala. Pentru a-1 salva şi pentru a-1 orienta corect spre ţelul lui de făurire a unui Stat superior, este absolut necesar să-1 ajutăm să-şi îndrepte ataşamentul în direcţia cea bună. Scopul şi direcţia Psihopoliticii pot fi clar înţelese dacă ne gândim că, în capitalism, ataşamentele muncitorilor sunt abătute de la calea lor firească şi că supunerea lor este urmărită cu mare insistenţă de indivizi ce nu le vor binele; dar aceşti indivizi sunt puţini chiar şi în ţările capitaliste.
Pentru a-i ajuta pe muncitori într-o asemenea situaţie grea este necesar să eliminăm, printr-o propagandă generală, prin alte mijloace şi prin propria lor cooperare, bunul plac al liderilor pervertiţi. Este necesar, de asemenea, să-i îndoctrinăm pe cei din straturile educate, propagând în rândurile lor tezele şi principiile cooperării cu mediul social; în acest fel li se va asigura muncitorilor o conducere mai puţin denaturată şi o cooperare mai bună cu ideile şi idealurile statului comunist.
Tehnologiile Psihopoliticii sunt îndreptate spre acest scop.


3.
Omul ca organism economic

Omul are anumite dorinţe şi nevoi care sunt fireşti pentru existenţa sa ca şi pentru existenţa oricărui animal. Dar Omul are particularitatea că le exagerează dincolo de graniţele raţiunii. Acest lucru este evident dacă urmărim dezvoltarea claselor înstărite, a grupurilor pseudointelectuale, a micii burghezii, a capitalismului şi a altor racile ca acestea.
S-a spus, pe bună dreptate, că 10% din viaţa omului este legată de politică şi 90% de problemele economice. Fără hrană, omul moare. Fără îmbrăcăminte, el îngheaţă. Fără adăpost şi fără arme, el este o pradă uşoară pentru lupii flămânzi. Dobândirea de bunuri suficiente pentru acoperirea acestor necesităţi de hrană, îmbrăcăminte şi adăpost este dreptul firesc al oricărui membru dintr-un stat luminat. Excesul acestor bunuri aduce după sine nelinişte şi tulburare. Existenţa articolelor de lux, ca şi crearea şi stimularea artificială a poftelor de tot felul, aşa cum se face prin reclamele capitaliste, duc, în mod sigur, la accentuarea unor caracteristici mai puţin pozitive ale Omului.
Omul este un organism economic deoarece, pentru a putea trăi, el are nevoie de o anumită cantitate de hrană, de o anumită cantitate de apă şi de o anumită cantitate de căldură. Când are mai multă hrană decât poate să mănânce şi mai multă îmbrăcăminte decât îi trebuie pentru a-şi proteja trupul, el intră într-o stare de lenevie care-i toceşte spiritul şi conştiinţa, făcându-1 să cadă pradă greutăţilor pe care, într-o stare mai puţin rea, ar fi Putut să le prevadă şi să le evite. Aşa apare lăcomia, care este o Primejdie pentru Om.
Situaţia este aceeaşi şi în cazul grupului. Când un grup de oameni achiziţionează prea multe bunuri, conştiinţa existenţei propriilor semeni şi a mediului social se reduce, iar eficienţa grupului se pierde.
Menţinerea unui echilibru între lăcomie şi necesitate este o problemă a ştiinţei economiei şi reprezintă un subiect de studiu şi o preocupare importantă a statului comunist.
Dorinţa şi necesitatea reprezintă stări de spirit. Oamenii pot fi educaţi să dorească şi să ceară mai mult decât ar putea obţine vreodată, şi aceşti oameni sunt nefericiţi. Cele mai multe dintre caracteristicile duşmănoase ale capitaliştilor vin din lăcomia acestora. Capitalistul îl exploatează pe muncitor cu mult mai mult decât i-ar fi necesar lui, în calitate de capitalist.
Într-o ţară în care echilibrul economic nu este controlat, poftele individului sunt stimulate în mod nejustificat prin tot felul de îndemnuri atrăgătoare şi pline de fantezie; de aici rezultă un fel de nebunie, fiecare individ fiind îndemnat şi convins să posede mai mult decât poate să folosească şi să pună stăpânire pe toate aceste bunuri chiar şi în dauna semenilor săi.
În echilibrele economice există şi celălalt aspect. O privaţiune prea mare şi prea îndelungată poate să nască dorinţe nesănătoase care, dacă nu sunt stăvilite, pot să-1 facă pe individ să acumuleze mai mult decât poate să folosească. Deci, chiar şi sărăcia, cultivată cu atâta grijă în statele capitaliste, poate aduce după sine un dezechilibru în achiziţionarea bunurilor. După cum vidul atrage materia, într-o ţară în care privaţiunea impusă maselor este tolerată şi unde dorinţele sunt stimulate în mod artificial, necesitatea se transformă în lăcomie; în aceste state exploatarea celor mulţi în beneficiul celor puţini apare cu uşurinţă.
Dacă, prin tehnologiile Psihopoliticii, această lăcomie excesivă a celor puţini ar fi domolită, muncitorul ar fi liber să-şi caute un echilibru economic mai firesc.
Avem de-a face aici cu două extreme. Fiecare dintre ele prezintă un fel de demenţă. Dacă vrem să creăm o stare de demenţă i să aducem un individ la dezechilibru mental, nu trebuie decât să-1 îmbuibăm dându-i prea multe bunuri sau să-1 lipsim cu totul de ele pe o perioadă de timp ce depăşeşte puterea sa de a rezista. Un exemplu simplu este alternarea, într-o încăpere, a unei presiuni prea joase cu o presiune prea ridicată; acesta este un excelent procedeu psihopolitic. Prin variaţia rapidă a presiunii se produce o stare de haos în care voinţa individuală nu mai poate acţiona şi în care, prin forţa lucrurilor, alte voinţe îşi vor asuma controlul.
În esenţă, la scara unei ţări întregi, în scopul de a conduce naţiunea şi de a exercita controlul asupra ei, trebuie să-i înlăturăm, prin orice mijloace, pe cei nesăţioşi de bunuri, după care trebuie să creăm şi să întreţinem, în sânul maselor, o stare de semiprivaţiune. Pentru a anula voinţa individuală, trebuie să se întreţină în mase o continuă speranţă de prosperitate, ca şi multe vise de belşug şi bunăstare, această speranţă trebuind să fie contracarată de realitatea lipsurilor şi de continua ameninţare cu pierderea tuturor mijloacelor economice în cazul lipsei de loialitate faţă de Stat.
într-o ţară aflată în plin proces de cucerire, cum este America, în cadrul unei politici lente şi ascunse, pentru a ne atinge scopul de a exercita un control din ce în ce mai mare asupra voinţelor individuale, nu trebuie să facem altceva decât să profităm de ciclurile de avânt economic şi de cădere, inerente statelor capitaliste. Pentru noi, perioada de avânt economic este la fel de avantajoasă ca şi aceea de cădere, căci, în timp de prosperitate, nu trebuie decât să continuăm să scoatem în evidenţă bogăţia pe care această perioadă o oferă puţinilor săi aleşi; în acest fel îi vom îndepărta pe aceştia de la controlul Statului. în timpul depresiunii economice, nu trebuie decât să arătăm că această stare a apărut ca rezultat al lăcomiei câtorva oameni şi al incompetenţei politicii generale a conducătorilor ţării. Mânuirea propagandei economice nu-i este proprie sferei Psihopoliticii, dar psihopoliticianul trebuie să înţeleagă măsurile economice şi obiectivele comuniste legate de ele.
Masele trebuie să ajungă să creadă că numai impozitarea excesivă a celor bogaţi poate să le uşureze de „povara claselor avute" şi să fie aduse în starea de a accepta o măsură ca aceea a impozitului pe venit, principiu marxist strecurat pe nesimţite, în 1909, în legislaţia capitalistă a Statelor Unite. Şi asta s-a întâmplat cu toate că legea de bază a Statelor Unite interzicea un asemenea lucru şi cu toate că, pe acea vreme, Comunismul nu avea în America decât puţini ani de activitate. Dacă un succes atât de mare ca legea impozitării venitului ar fi fost urmat şi de altele la fel de însemnate, Statele Unite şi nu Rusia ar fi devenit primul stat comunist din lume. Dar vitalitatea şi bunul simţ al popoarelor ruse a învins. S-ar putea ca Statele Unite să nu devină în întregime comuniste decât după mijlocul secolului, dar când acest lucru se va împlini, el se va datora modului nostru superior de a înţelege problemele economice şi psihopolitice.
Agentul comunist, specializat în economie, are drept sarcină să corupă personalul agenţiilor de impozitare pentru a crea cât mai multă dezordine şi haos. O altă sarcină a sa este aceea de a determina adoptarea unor legi favorabile scopurilor noastre. Aceste sarcini trebuie lăsate în grija sa. Operatorul psihopolitic joacă, în acest scenariu, un rol diferit. Cei bogaţi, specialiştii în finanţe, cei bine informaţi în problemele guvernamentale sunt ţintele speciale, individuale ale psihopoliticianului. Rolul lui este acela de a lua puterea din mâinile persoanelor care ar putea să împiedice sau să compromită programele economice comuniste. Fiecare om bogat, fiecare om de stat, fiecare persoană bine informată şi competentă din guvern trebuie să aibă lângă sine, în chip de confident de încredere, un operator psihopolitic.
Familiile acestor persoane sunt adeseori dereglate din pricina lenei şi a lăcomiei şi acest fapt trebuie speculat şi chiar creat. Sănătatea normală şi extravaganţa unui fiu de bogătaş trebuie să fie tulburate şi degradate, fiind etichetate apoi ca nevroze, după care, prin administrarea de droguri sau prin violenţă, ele pot duce la criminalitate sau nebunie. Acest fapt va aduce pe cineva din mişcarea de „însănătoşire mentală" în contact confidenţial cufamilia şi din acest moment contactul realizat va fi speculat la maximum.
Comunismul are cele mai mari şanse de reuşită dacă pe lângă fiecare om bogat-sau influent s-ar putea plasa un operator psihopolitic, o autoritate necontestată în domeniul „însănătoşirii mentale" care, prin sfatul său sau prin intermediul soţiei sau fiicei omului bogat sau influent, va putea, expunându-şi opiniile, să ducă o politică optimă menită să tulbure sau să deregleze economia ţării. Când vine momentul, omul bogat sau influent poate fi înlăturat pentru totdeauna, administrându-i-se un drog sau un tratament adecvat care să ducă la dispariţia sa într-un sanatoriu, ca pacient, sau la moarte prin sinucidere.
Plasat în apropierea persoanelor puternice ale unei ţări, agentul psihopolitic poate să ghideze şi alte politici, pentru succesul cauzei noastre.
Capitalistul nu cunoaşte definiţia războiului. El crede că războiul este un atac puternic realizat cu ajutorul soldaţilor şi maşinilor. El nu ştie că un război mai eficient, deşi ceva mai lung, se poate duce cu pâine sau, în cazul nostru, cu droguri şi cu priceperea noastră. Capitalistul nu a câştigat niciodată, de fapt, un război. Psihopoliticianului nu îi va veni greu să-1 câştige pe acesta.


4.
Obiectivele Statului cu privire la individ şi mase

După cum la un bolnav, organele, luate fiecare în parte, au ţeluri diferite de restul organismului, tot astfel indivizii şi Statul se îmbolnăvesc atunci când obiectivele lor nu sunt riguros codificate şi îndeplinite.
Există indivizi care, în timpurile mai puţin luminate, l-au făcut pe Om să creadă că ţelurile sale trebuie căutate şi întreţinute de fiecare în parte şi că întreaga năzuinţă a Omului spre lucruri superioare izvorăşte din Libertate. Trebuie să ne aducem aminte că popoarele care au adoptat această filosofie sunt şi cele care au întreţinut în Om mitul existenţei spirituale.
Toate ţelurile au la originea lor constrângerea. Viaţa este o continuă evadare. Fără forţă şi ameninţare nu poate exista strădania necesară pentru realizarea unei năzuinţe. Fără suferinţă nu poate exista dorinţa de a scăpa de suferinţă. Fără ameninţarea pedepsei nu se poate obţine nimic. Fără constrângere şi autoritate nu se poate realiza o disciplină a funcţiilor trupului. Fără un control riguros şi direct, obiectivele Statului nu pot fi îndeplinite.
Obiectivele Statului trebuie să fie formulate de către Stat în sensul realizării supunerii indivizilor din interiorul Statului şi al obţinerii acordului lor. Un Stat în care nu există obiective astfel formulate este un Stat bolnav. Un Stat lipsit de puterea şi de dorinţa imperioasă de a-şi impune obiectivele este un Stat bolnav.
Când Statul comunist emite un ordin şi acest ordin nu este ascultat, urmează îmbolnăvirea. Acolo unde starea de supunere dispare, masele suferă.
Pentru îndeplinirea obiectivelor Statului este nevoie de devotament şi de supunere. Când un obiectiv al Statului este supus interpretărilor, se descoperă, cu siguranţă, că undeva a intervenit o voinţă proprie, lăcomia, lenea, individualismul acerb sau o iniţiativă egoistă. Se va vedea că această nerealizare a obiectivelor Starului se datorează unei persoane a cărei lipsă de ataşament şi de supunere este rezultatul direct al propriului său dezacord cu viaţa.
Nu este întotdeauna necesar să eliminăm individul. Stă în putinţa noastră să eliminăm tendinţele sale de a-şi afirma propria voinţă în problemele privitoare la îmbunătăţirea obiectivelor şi realizărilor societăţii. Tehnologiile Psihopoliticii sunt progresive; pe scara pe care sunt înşiruite, se porneşte de la un punct situat deasupra celui corespunzător eliminării individului însuşi şi se ajunge la un proces în care se elimină doar tendinţele ce generează lipsa sa de cooperare.
Nu este de ajuns ca Statul să-şi fixeze nişte obiective. Aceste obiective, odată prezentate, trebuie duse la îndeplinire, iar realizarea lor depinde de ataşamentul şi de supunerea muncitorilor. Angajaţi în majoritatea lor în tot felul de munci grele, muncitorii n-au timp de pierdut cu speculaţiile, ceea ce constituie un lucru bun. Dar, din nefericire, există deasupra lor, într-o poziţie sau alta, tot felul de şefi, şi unii dintre ei, în lipsa muncii fizice, pot avea destul timp liber pentru a ajunge să se comporte cu o anumită independenţă şi lipsă de ataşament.
Psihopolitica corectează această tendinţă spre lipsa de ataşament ori de câte ori ea depăşeşte obişnuita putere de convingere a celor care, pe scară ierarhică, se găsesc imediat deasupra persoanei în discuţie.


5.
O analiză a loialităţii

Dat fiind că loialitatea este foarte importantă pentru structura economică şi socială a Statului, ea trebuie analizată mai în detaliu.
In sfera Psihopoliticii, loialitatea înseamnă, pur şi simplu, „aliniere", adică încadrare. Mai exact, încadrarea în ţelurile statului comunist. Lipsa de loialitate înseamnă lipsă de aliniere, neîncadrare şi, în sens mai larg, neîncadrare în obiectivele statului comunist. Dacă ne gândim că obiectivele statului comunist urmăresc binele maselor, ne putem da seama că lipsa loialităţii, ca termen, poate implica ideea de neîncadrare democratică. Loialitatea faţă de persoanele ce nu şi-au însuşit doctrina comunistă este, în mod clar, o aliniere greşită.
Măsurile împotriva lipsei de loialitate sunt conţinute în întregime în principiile de încadrare. Când un individ dă dovadă de lipsă de loialitate, trebuie să facem ca scopurile sale să fie aliniate la obiectivele comunismului, şi se va vedea cum multe lucruri negative din existenţa lui de dinainte vor dispărea.
Inima sau rinichii aflaţi în stare de revoltă împotriva restului organismului sunt organe neloiale faţă de rest. Pentru ca inima şi rinichii să se vindece, este necesar ca activităţile lor să fie încadrate în funcţionarea restului organismului.
Tehnologiile Psihopoliticii demonstrează aplicabilitatea acestui principiu. Un şoc electric moderat poate să ducă, şi chiar duce, la restabilirea cooperării organului aflat în revoltă. De fapt, realinierea părţii neloiale a corpului este realizată mai mult de acest şoc şi de caracterul punitiv al operaţiei chirurgicale decât de operaţia în sine. Ceea ce face ca un organ neloial să-şi îndrepte din nou atenţia spre sprijinul întregului organism nu este atât valoarea terapeutică a razelor X, cât procesul în sine de bombardare cu aceste raze. Chiar dacă şocul electric nu are o valoare terapeutică în stare să-1 facă pe om mai sănătos, se consideră însă, pe bună dreptate, că valoarea sa punitivă va crea, în pacient, o atitudine de mai mare cooperare. Operaţia pe creier nu se bucură de date statistice care să o recomande pentru altceva decât pentru îndepărtarea personalităţii individuale din calea organelor cărora aceasta nu le permite să coopereze. Aceste două metode, puse la punct în Rusia, nu au avut niciodată pretenţia de a schimba starea de sănătate a omului. Ele sunt eficiente şi utile atunci când se pune problema introducerii în personalitatea cuiva a unui mecanism de pedepsire adecvat, cu scopul de a o face să se oprească din drumul şi din direcţia egotistă pe care a pornit-o trupul însuşi. Violenţa şocului electric şi chirurgia pe creier sunt utile în supunerea personalităţii recalcitrante, care reprezintă piedica cea mai importantă ce stă în calea maselor sau Statului. Uneori se constată că îndepărtarea personalităţii recalcitrante, prin şoc electric şi operaţie chirurgicală, permite refacerea şi restabilirea organelor pe care această personalitate le adusese în stare de revoltă. Folosirea eficientă a şocului electric şi a operaţiilor pe creier este demonstrată clar prin faptul că un Stat bine reglementat este alcătuit din organisme şi nu din personalităţi.
In prima sa fază, schimbarea loialităţii constă în eradicarea loialităţii existente. Acest lucru poate fi realizat pe una sau două căi. Prima cale constă în a demonstra că ataşamentele existente au dus la situaţii primejdioase din punct de vedere fizic, precum la închisoare, la nerecunoaşterea meritelor, la constrângere sau la privaţiuni de tot felul; a doua cale constă în a eradica însăşi personalitatea individului.
Prima se realizează printr-o perseverentă şi continuă îndoc­trinare a individului în credinţa că ataşamentele sale de dinainte au fost îndreptate spre o ţintă lipsită de valoare. Una dintre cele mai eficiente metode prin care se poate susţine aceasta este crearea unor circumstanţe negative, provocate aparent tocmai de ţinta spre care se îndreptase înainte loialitatea individului în cauză, ceea ce face să se nască în fiinţa sa o stare de respingere. O parte integrantă a procedeului este crearea în individ a unei stări de spirit speciale, realizată prin privarea sa de libertate şi prin furnizarea unor probe falsificate, menite să demonstreze că pricina detenţiei sale este tocmai ţinta greşită spre care se îndreptase înainte ataşamentul său. O altă parte a aceleiaşi metode constă în defăimarea şi degradarea celui a cărui loialitate trebuie schimbată, în faţa celor ce reprezintă ţinta loialităţii sale (ca, de exemplu, în faţa superiorilor sau a conducerii), în aşa fel încât, cu timpul, aceştia să-şi facă despre el o părere proastă, să-1 respingă şi, în cele din urmă, să-1 convingă prin comportamentul lor că loialitatea sa a fost prost plasată. Acestea sunt metode de lucru mai moderate, dar ele s-au dovedit deosebit de eficiente. Cel mai mare dezavantaj în utilizarea lor este acela că fabricarea de probe false necesită timp şi concentrare din partea operatorului psihopolitic.
În cazurile de urgenţă, care sunt multe, se poate recurge la modificarea personalităţii individului, prin şoc electric, operaţii chirurgicale, constrângere, privaţiuni de tot felul şi, mai ales, apelându-se la implantare şi la tehnologiile de neohipnotism care reprezintă cea mai bună tehnică din Psihopolitică. Acest tratament de constrângere trebuie să cuprindă, în prima sa fază, o acţiune de defăimare a vechii loialităţi, după care urmează, în faza a doua, acţiunea de implantare a celei noi. Un operator psihopolitic, competent şi experimentat, folosind tehnologiile psihopolitice şi lucrând în cele mai bune condiţii, poate să schimbe loialitatea unui individ atât de bine încât nici chiar prietenii lui să nu aibă vreo bănuială că s-a produs o schimbare. Acest lucru reclamă însă mult mai multă fineţe. Neohipnotismul în masă poate să ducă la aproximativ aceleaşi rezultate, dacă este condus de un observator psihopolitic cu experienţă. Scopul final al unui asemenea procedeu ar putea fi schimbarea loialităţii unei naţiuni întregi într-o perioadă de timp scurtă, prin utilizarea neohipnotismului în masă, lucru care a fost realizat, în mod eficient, în unele state din Rusia.
S-a demonstrat că loialitatea este lipsită de acea caracteristică mitică cunoscută sub numele de calitate spirituală. Loialitatea este, în întregime, un lucru ce ţine de o dependenţă, economică sau mentală. Ea poate fi schimbată prin cele mai brutale implementări. Observând ce se întâmplă cu muncitorii din fabrici şi de pe ogoare, vedem că ei se ataşează uşor de şeful lor sau de vreo femeie, pentru ca apoi, la fel de uşor, să-i părăsească, înlocuindu-i cu alte persoane şi, totodată, respingând persoanele spre care îşi îndreptaseră ataşamentul mai înainte. Starea de nesiguranţă în care se află masele în ţările capitaliste face ca asemenea lucruri să se întâmple mai des decât într-un stat luminat cum este Rusia. în statele capitaliste, dependenţele sunt atât de marcate de laşitate, dorinţele şi privaţiunile atât de exagerate, încât loialitatea este cu totul lipsită de fundament etic; ea există doar legată de ideea de dependenţă, de constrângere sau de cerere.
Din fericire, Comunismul se apropie foarte mult de o stare de spirit ideală; iată de ce schimbarea loialităţii se face oarecum mai uşor, mai ales că toate celelalte filosofii existente şi practicate astăzi pe pământ sunt, în comparaţie cu filosofia comunistă, degradate şi pervertite. Agentul psihopolitic lucrează în siguranţă, pentru că ştie că poate schimba loialitatea unui individ, aducând-o la un nivel mai apropiat de cel ideal, apelând doar la raţiune, şi că de diferitele metode ale psihologiei psihopolitice are nevoie numai în cazurile urgente. Orice om care nu poate fi convins de argumentele comuniste trebuie considerat ca fiind nesănătos din punct de vedere mental şi, în acest caz, folosirea tehnicilor demenţei pentru necomunişti este pe deplin justificată.
Pentru a realiza schimbarea loialităţii este nevoie ca, mai întâi, să stabilim care sunt loialităţile pe care le împărtăşeşte individul în cauză. Sarcina devine foarte uşoară, dat fiind că statele capitaliste Şi fasciste nu sunt prea sigure de ataşamentul subiecţilor lor. Aşa stând lucrurile, s-ar putea să descoperim că loialitatea „subiecţilor" (adică a oricărei persoane asupra căreia urmează să se aplice tehnologia Psihopoliticii) este prea slabă pentru a necesita eradicarea. În general, pentru ca un individ să-şi îndrepte loialitatea spre statul rus, este de ajuns să duci o muncă de convingere, folosind logica şi argumentele, deosebit de raţionale, ce pledează în favoarea comunismului. Nu trebuie să consumăm prea mult timp cu fiecare individ în parte, timpul acordat fiecăruia fiind determinat de importanţa „subiectului"; dacă propaganda comunistă dă greş, trebuie să se apeleze la constrângerea emoţională, la şocuri electrice sau la chirurgia pe creier. Dacă e vorba de o persoană foarte importantă, va fi poate nevoie să se folosească unele tehnologii psihopolitice mai delicate, dar în aşa fel încât atât persoana în cauză cât şi cei din jurul său să nu-şi poată da seama de operaţie. În acest caz se face o implantaţie, cu valoare maximă de constrângere şi comandă. Pentru realizarea unei asemenea implantaţii se folosesc cei mai competenţi operatori psihopolitici, căci o treabă prost făcută ar putea să scoată la lumină operaţia de transformare a proceselor mentale la care este supus subiectul. în cazul unei persoane importante, dacă există vreo îndoială cu privire la succesul operaţiei, este cu mult mai recomandabil să se aleagă ca ţintă psihopolitică nişte oameni apropiaţi de personalitatea în cauză şi de care aceasta este legată afectiv. în mod normal, soţia şi copiii săi reprezintă cele mai bune ţinte şi asupra lor se poate lucra fără nici o reţinere. Pentru asigurarea loialităţii unei persoane foarte importante, trebuie să plasăm în imediata sa apropiere un susţinător permanent al cauzei noastre care, prin relaţii sexuale sau familiale, să acţioneze întotdeauna în slujba comunismului. S-ar putea să nu fie necesar să facem din soţia şi din copiii săi nişte comunişti, după cum s-ar putea dovedi şi că această metodă este eficientă. în cele mai multe cazuri însă, un asemenea lucru nu este cu putinţă.
În epoca noastră modernă şi în cadrul realităţii psihopolitice este foarte uşor să provoci o stare de nevroză severă sau de dezechilibru mental soţiei sau copiilor, prin folosirea diferitelor droguri; în acest fel, cu aprobarea deplină a respectivei persoane importante, a conducerii statului sau a biroului în care lucrează aceasta, bolnavul este trecut în mâinile unui operator psihopolitic.
Acesta, în laboratorul său propriu, fără nici o restricţie şi fără teama, va fi investigat sau controlat, poate, folosind şocul electric,  operaţia chirurgicală, atacul sexual, drogurile sau alte metode eficiente, să degradeze sau să schimbe complet personalitatea acelui membru al familiei şi să facă din acesta un subiect adus în stare de sclavie prin Psihopolitică. Acesta, la o comandă sau la un semnal, va comite acţiuni imorale, discreditând persoana importantă înrudită, sau, la un nivel mai subtil, îi va cere acelei persoane importante să ia anumite măsuri ce, bineînţeles, vor fi dictate de operatorul psihopolitic.
De obicei, atunci când Partidul nu este cu adevărat interesat de activitatea sau de deciziile unei persoane importante, ci doar doreşte să o îndepărteze de orice acţiune eficientă, atenţia pe care i-o acordă agentul psihopolitic nu trebuie să fie atât de mare; este de ajuns ca persoana în cauză să fie dată pe mâinile unui simplu practician mai puţin calificat care, fiind format de agenţii psihopolitici, va şti să-i pună tot felul de piedici.
În cazul în care loialitatea individului nu poate fi schimbată şi când opiniile, capacitatea şi eficienţa sa stau, în mod evident, în calea realizării ţelurilor comuniste, cel mai bun lucru este să i se inducă, prin orice mijloc aflat la îndemână, o nevroză moderată. Şi apoi, vorbindu-i-se cu abilitate despre dezechilibrul său mental, să fie determinat să se sinucidă, sau să i se provoace moartea, în aşa fel încât decesul său să semene cu o sinucidere. Lucrând cu multă dibăcie, operatorii psihopolitici au rezolvat asemenea situaţii, de zeci de mii de ori, atât în interiorul Rusiei cât şi în afara ei.
Conform unui principiu bine stabilit al Psihopoliticii, persoana care urmează să fie distrusă trebuie, mai întâi, în mod direct sau indirect, stigmatizată ca fiind dezechilibrată mental. Ea trebuie pusă in contact cu operatorii psihopolitici sau cu oamenii formaţi de aceştia, care vor face, în jurul acelui dezechilibru mental, cât mai mult zgomot şi publicitate. Reputaţia persoanei în cauză este pecetluită, iar acel stigmat al nebuniei trebuie întreţinut cu grijă prin diferite acte iraţionale - ale sale sau ale celor aflaţi în imediata  sa apropiere. Această activitate poate fi considerată ca o distrugere parţială a vechii sale „alinieri"; dacă distrugerea este dusă până la capăt, dezlegarea individului de toate vechile sale ataşamente, greşit orientate, poate fi considerată completă şi se poate trece, în deplină siguranţă, la inducerea unor ataşamente noi.
Provocând dezechilibrul mental sau sinuciderea soţiei unui personaj politic important, se creează în psihicul acestuia o dereglare suficient de mare pentru a-i schimba atitudinea. Această acţiune, continuată cu perseverenţă sau ajutată prin implantare psihopolitică, poate să marcheze începutul reconstruirii unor ataşamente noi, orientate, de această dată, într-o direcţie mai bună şi mai corectă.
Un alt argument care pledează pentru realizarea activităţilor psihopolitice, prin inducerea stării de dezechilibru mental, este acela că bolile mentale sunt privite cu un fel de dispreţ şi că orice vine în contact cu ele este tratat cu superficialitate. Din aceste motive, un operator psihopolitic, ce lucrează pe lângă o persoană bolnavă psihic, poate să respingă şi să dezaprobe orice acuzaţie ce i se aduce, demonstrând că familia respectivului bolnav este atinsă de nebunie. Această metodă este uimitor de eficientă în ţările capitaliste, unde bolile mentale provoacă o asemenea teamă încât nimeni nici măcar nu se gândeşte să facă investigaţii privitoare la ele. Propaganda psihopolitică lucrează constant şi trebuie să lucreze constant pentru a întări şi a menţine o aură de mister în jurul bolilor mentale; ea trebuie să mărească groaza şi deznădejdea provocate de aceste boli, pentru a putea explica măsurile neterapeutice luate împotriva celui bolnav. In ţările capitaliste, în mod special, o persoană dezechilibrată nervos este lipsită de drepturi în faţa legii. Nici o persoană dezechilibrată mental nu poate depune mărturie în faţa instanţelor. Procedând în felul acesta, în faţa noastră se deschide un drum minunat, pe care putem merge spre a ajunge la ţintă şi a ne împlini destinul.
Convingând lumea că sănătatea psihică a unei persoane este pusă sub semnul întrebării, putem discredita şi anihila, fără greutate, toate planurile şi activităţile acesteia. Demonstrând demenţa unui  grup sau a unui guvern, putem face ca poporul respectiv să nu le recunoască. Amplificând mereu reacţia umană generală faţă  bolile mentale, prin continua menţinere a subiectului demenţei în atenţia opiniei publice şi prin utilizarea acestei reacţii pentru a crea repulsia populaţiei faţă de conducătorii săi, putem suspenda orice guvern şi putem pune capăt oricărei mişcări.
Este important de ştiut că toate aceste acţiuni trebuie făcute cu cât mai multă abilitate. Una dintre primele şi cele mai importante misiuni ale psihopoliticianului este să facă în aşa fel încât atacarea comunismului să devină sinonimă cu nebunia. Definiţia nebunului, şi anume aceea a paranoicului, trebuie să ajungă să fie următoarea: ,,Paranoicul este cel care crede că este atacat de comunişti". In felul acesta, pe dată, orice suport al celui ce atacă comunismul se va prăbuşi şi va pieri.
În loc ca liderii naţionali să fie executaţi, se va proceda la eliminarea acestora prin sinucidere, în circumstanţe care să pună cauza morţii lor sub semnul întrebării. în felul acesta putem să îndepărtăm orice opoziţie faţă de extinderea comunismului în lume şi să facem ca masele care ar vrea să ni se împotrivească să rămână fără conducător; în starea de haos şi derută pe care o vom crea, vom putea proceda cu mare uşurinţă la implantarea doctrinelor, clare şi pline de forţă, ale comunismului.
Acţiunile noastre de atac prin metode psihopolitice trebuie să fie conduse cu atâta abilitate şi în aşa fel încât ele să nu poată fi înţelese nici de persoanele particulare şi nici de oficialităţi care, în majoritate, nu sunt înzestrate cu prea multă minte; lucrând tot timpul sub steagul autorităţii şi spunând mereu că principiile psihoterapiei sunt prea complicate pentru a fi înţelese de nespecialişti, putem săvârşi o adevărată revoluţie, fără ca populaţia să aibă vreo bănuială înainte ca această revoluţie să fi devenit un fapt împlinit.
Dat fiind că nebunia reprezintă un maximum de dereglare, ea Poate fi considerată ca o armă de maximă eficienţă pentru retezarea «aşamentelor individului faţă de unii lideri şi faţă de vechea orânduire socială. Iată de ce este de cea mai mare importanţă ca agenţii psihopolitici să se infiltreze în mijlocul naţiunii pe care vrem să o cucerim, ocupând un loc influent printre cei ce lucrează în domeniul sănătăţii. De pe această poziţie, ei trebuie să exercite o continuă presiune asupra populaţiei şi asupra guvernului, până când are loc cucerirea. Acesta este însuşi obiectul şi scopul Psihopoliticii.
În reconstruirea ataşamentelor, trebuie să avem un control asupra valorilor lor. La om, ca şi la orice animal, primul ataşament este acela faţă de sine însuşi. Acest ataşament poate fi distrus, demonstrându-i-se   că greşeşte, că nu-şi aminteşte tot felul de lucruri, că în foarte multe situaţii nu poate să acţioneze şi că, prin urmare, nu trebuie să aibă încredere în sine însuşi. Cel de-al doilea ataşament al omului este cel faţă de familie, faţă de părinţi, de fraţi şi de surori. Acest ataşament poate fi distrus făcând ca membrii familiei să nu depindă, din punct de vedere economic, unii de alţii, minimalizând valoarea căsătoriei, uşurând formalităţile legate de divorţ şi făcând în aşa fel încât, ori de câte ori e cu putinţă, copiii să fie crescuţi de către stat. Următorul ataşament al omului este îndreptat spre prieteni şi spre mediul înconjurător. Acest ataşament poate fi distrus subminându-i-se încrederea în prieteni şi raportându-i-se tot felul de declaraţii false, ce-i sunt prezentate ca fiind făcute, despre el, de prieteni sau de diferite autorităţi din oraş sau din sat. Urmează ataşamentul faţă de Stat care, ţinând seama de obiectivele comunismului, este singurul ataşament ce trebuie să existe după ce Statul a devenit un stat comunist. Pentru a distruge ataşamentul faţă de statul capitalist, se vor pune în aplicare toate felurile de interdicţii legate de viaţa tineretului; în acest fel, tinerii vor fi lipsiţi de drepturi în statul capitalist şi, prin promisiuni într-o viaţă mai bună în comunism, li se va câştiga ataşamentul faţă de mişcarea comunistă.
Refuzând oamenilor dintr-o ţară capitalistă accesul uşor la justiţie, declanşând şi sprijinind propaganda de distrugere a căminului, creând şi susţinând continua delicventă juvenilă, impunând tot felul de practici menite să-1 despartă pe copil de Stat, se va crea, până la urmă, starea de haos necesară comunismului.
Sub masca atrăgătoare a acordării de ajutor, legile dure privitoare la munca copiilor reprezintă cele mai bune mijloace pentru a le refuza acestora orice drept în societate. Refuzându-li-se plată corectă, obligându-i să se afle într-o stare nedorită de dependenţă faţă de părinţi, făcând în aşa fel ca părinţii să fie stresaţi, tot timpul, din pricina lipsei banilor, copiii pot fi îndemnaţi să se revolte încă din adolescenţă. De aici se va naşte delincventa.
Făcând ca drogurile de tot felul să fie uşor accesibile, dând adolescenţilor alcool, lăudându-i pentru nebuniile lor, stimulându-le instinctele spre lecturi pornografice şi făcând reclamă diferitelor practici erotice, aşa cum sunt gândite de Sexpol, operatorul psihopolitic poate să creeze starea necesară de haos, trândăvie şi josnicie, context în care va da, apoi, soluţia capabilă să ofere adolescentului o completă libertate în toate domeniile: Comunismul.
Dacă se va putea, se va prelungi menţinerea sub arme a tineretului peste limita de timp rezonabilă, prin declanşarea de războaie nepopulare şi prin tot felul de alte mijloace, deoarece timpul petrecut în armată reprezintă pentru tânăr, întotdeauna, o piedică în calea proiectelor sale de viaţă, distrugându-i orice speranţă imediată de a lua parte la viaţa civilă a poporului său.
Prin aceste mijloace, patriotismul tinerilor faţă de ţările lor capitaliste va scădea în aşa măsură, încât ei nu vor mai reprezenta o primejdie ca soldaţi. Dat fiind că pentru realizarea acestui obiectiv poate să fie nevoie de multe zeci de ani, capitaliştii, cu modul lor de a vedea lucrurile pe termen scurt, nu vor înţelege niciodată perspectiva de amploare a obiectivelor noastre.
Dacă am putea ucide mândria naţională şi patriotismul, fie şi numai ale unei singure generaţii, am putea considera că am cucerit ţara. Urmează de aici că trebuie să se facă o propagandă continuă pentru a submina ataşamentul cetăţenilor, mai ales al adolescenţilor,   faţă de ţara lor capitalistă.
Rolul operatorului psihopolitic este foarte mare. El poate, de pe poziţia sa de autoritate în problemele privitoare la mintea omenească, să recomande tot felul de măsuri distructive. El poate să recomande ca părinţii să nu-şi mai controleze în nici un fel copiii, în situaţia optimă, el poate instrui întreaga naţiune în ceea ce priveşte modul cum trebuie să fie trataţi copiii; această instruire va fi făcută în aşa fel încât copiii, lipsiţi de orice control şi de un cămin adevărat, o vor lua razna, fără să considere că ar avea vreo responsabilitate faţă de naţiune sau faţă de ei înşişi.
Înlăturarea ataşamentului tineretului faţă de naţiunea capitalistă pregăteşte terenul favorabil pentru reeducarea sa prin orientarea spre ataşamentul faţă de comunism. Creând şi încurajând pofta de droguri, destrăbălarea sexuală şi libertatea necontrolată, şi prezentându-le tinerilor drept avantaje ale comunismului, vom izbuti cu uşurinţă să-i câştigăm de partea noastră.
În cazul când în grupurile de tineri există lideri puternici, agentul psihopolitic poate să acţioneze în mai multe feluri, folosindu-se de ei sau îndepărtându-i. Dacă liderul vizat, băiat sau fată, urmează să fie folosit, caracterul său trebuie schimbat cu grijă, îndreptându-1 spre căi criminale, după care urmează să fie ţinut sub control prin şantaj sau prin alte mijloace. Dacă liderul vizat nu este receptiv la această schimbare, rezistând la toate metodele noastre de convingere, în cazul în care considerăm că ar putea să devină primejdios pentru cauza noastră, nu trebuie să cruţăm nici un efort pentru a îndrepta spre el atenţia autorităţilor şi pentru a-1 hărţui în toate felurile, până când ajunge pe mâinile autorităţilor ce se ocupă de tineret. După ce s-a ajuns aici, putem spera că agentul psihopolitic, în calitatea sa de consilier în problemele legate de copii, va izbuti, în deplina siguranţă pe care i-o oferă închisoarea şi sub acoperământul legii, să-i distrugă sănătatea. Elevii şi studenţii străluciţi, sportivii de performanţă şi conducătorii grupărilor de tineret trebuie trataţi într-unui din aceste două moduri.
În ceea ce priveşte dirijarea activităţilor tribunalelor care se ocupă de delincventa juvenilă, sarcina ce-i revine agentului psihopolitic este foarte uşoară. În ţările capitaliste există, în general, atât de multă nedreptate, încât faptul că se mai adaugă încă puţină  trece neobservat. La tribunalele specializate în delincventa juvenilă există  întotdeauna persoane cu înclinări mai ciudate, judecători,
politişti sau gardience. Dacă asemenea oameni nu există, ei pot fi creaţi. Dându-le pe mână fete şi băieţi, în „siguranţa" pe care o oferă închisoarea sau casa de detenţie, şi apărând la momentul
potrivit cu aparate de filmat sau cu martori, vom deţine o armă cu care, la nevoie, vom putea orienta cum vom vrea toate deciziile viitoare ale celor implicaţi.
Cazurile în care sunt implicaţi tinerii trebuie tratate în tribunale în aşa fel încât ele să fie privite, din ce în ce mai mult, nu atât ca încălcări ale legilor cât ca „probleme mentale"; şi asta până când întreaga naţiune va ajunge să se gândească mai mult la „problemele mentale" decât la actele ce ţin de criminalitate. Acest mod de a privi lucrurile va face să se creeze posturi libere peste tot, în tribunale, în birourile de avocatură, în cadrul poliţiei; aceste posturi vor putea fi ocupate de agenţii psihopolitici care, prin influenţa lor, vor ajunge să fie marii judecători ai ţării şi să aibă în mâinile lor întregul control al criminalităţii, fără ajutorul căreia nu se poate săvârşi niciodată o revoluţie.
Autoritatea agenţilor psihopolitici în problemele privitoare la tineret şi la adulţi întărindu-se, se va ajunge ca ei să fie solicitaţi atât de mult încât, într-o bună zi, chiar şi serviciile militare, recunoscându-le autoritatea în „probleme mentale", vor vrea să-i folosească la rezolvarea diferitelor lor cazuri; din acest moment, forţele armate ale naţiunii vor încăpea pe mâinile noastre, care vom avea asupra lor o autoritate la fel de mare ca şi când am fi proprii lor comandanţi.
Datorită avantajului nostru de a avea câte un agent experimentat pe lângă fiecare tehnician sau pe lângă fiecare membru al serviciilor perete militare, ţara, în eventualitatea unor revoluţii, aşa cum s-a întâmplat în Germania în 1918 şi 1919, se va trezi în mâinile comunismului, complet imobilizată de propria ei armată şi forţă navală. Aşadar, problema ataşamentului şi a realinierii sale este, fapt, problema cuceririi duşmanului fără folosirea armelor.


6.
Problema obedienţei

Obedienţa este rezultatul folosirii forţei.
În întreaga istorie a pământului, oriunde ne-am îndrepta privirile, vom descoperi că obedienţa faţă de conducătorii noi vine din faptul că aceşti conducători au dovedit că sunt mai puternici decât cei de dinaintea lor. O populaţie, îngenuncheată şi cucerită prin război, se supune cuceritorului ei. Ea este supusă faţă de cel care a cucerit-o pentru că învingătorul ei a arătat că e capabil de mai multă forţă.
Forţa seamănă cu brutalitatea, pentru că în aceasta din urmă sunt implicate trăsături umane reprezentative şi pentru forţă. Cea mai barbară, mai neînfrânată şi mai brutală folosire a forţei, dacă este dusă până suficient de departe, atrage după sine obedienţa celui împotriva căruia e îndreptată. Orice individ, supus unei forţe sălbatice un timp îndeajuns de lung, ajunge să accepte orice principiu sau orice ordin.
Forţa se află la antipodul acţiunilor care umanizează. în mintea omului ea este sinonimă cu sălbăticia, cu nelegiuirea, cu brutalitatea şi cu barbaria; e destul să manifeşti faţă de oameni o atitudine inumană pentru ca aceştia să-ţi recunoască puterea.
Oamenii se vor supune oricărei organizaţii care are tăria şi curajul să-şi manifeste faţă de ei cruzimea, sălbăticia, brutalitatea şi lipsa totală de omenie. Această folosire a forţei constituie, în sine, elementul esenţial al măreţiei. Este destul să ne gândim la numeroasele exemple date de marii noştri lideri comunişti care, în momente de mare tensiune şi de grea încercare, având de înfruntat puterea ţaristă, au continuat să lupte peste capetele unei populaţii înrobite şi au arătat suficient curaj pentru a nu se opri nici un moment din acţiunea lor de transformare a statului rus într-un stat comunist.
Dacă vrei ca oamenii să ţi se supună fără să cârtească, nu trebuie " cedezi. Dacă vrei ca oamenii să ţi se supună orbeşte, trebuie să ci să se înţeleagă limpede că nu ai milă de nimic şi de nimeni. Omul este un animal. în ultimă analiză, el înţelege numai lucrurile pe care le înţelege un animal.
Un exemplu în acest sens îl constituie un individ ce refuză să se supună. Este bătut şi, după asta, refuzul său de a se supune devine mai puţin vehement. Este bătut din nou şi rezistenţa sa scade şi mai mult. Dacă i se administrează bătaie după bătaie, la un moment dat, sigurul său gând rămâne acela de a se supune persoanei de la care a emanat forţa. Principiul eficienţei forţei este un principiu verificat; el este principalul principiu pe care Omul, animalul om, 1-a folosit din cele mai vechi timpuri. Este singurul principiu eficient, singurul principiu care a dus la o credinţă neîntreruptă şi larg răspândită. Faptul că un individ care este lovit mereu de către cineva sfârşeşte, cu timpul, prin a crede, ca hipnotizat, tot ce îi spune cel ce i-a administrat loviturile, este în folosul nostru.
Prostia lumii occidentale este demonstrată cum nu se poate mai bine de faptul că ea crede că  hipnotismul este un lucru în care sunt implicate mintea, atenţia şi subconştientul omului. Nu este
adevărat. Eficienţa hipnotismului asupra unei persoane nu poate fi garantată decât dacă acea persoană a fost în prealabil bătută, supusă unor pedepse grele şi maltratată fără milă. O serie de autorităţi în
materie de hipnotism din Occident au stabilit că numai 20% din oameni pot fi hipnotizaţi. Această afirmaţie nu este de loc adevărată.
Dacă li se administrează un număr suficient de bătăi şi de pedepse, toţi oamenii, din orice timp şi de oriunde, devin receptivi la hipnoză. Cu alte cuvinte, cu ajutorul forţei, hipnotismul este eficient în toate cazurile. Când starea de inconştienţă nu poate fi indusă printr-o simplă concentrare a hipnotizatorului, ea poate fi indusă prin droguri, lovituri, şocuri electrice sau alte mijloace. În cazurile când starea de inconştienţă nu poate fi indusă în aşa măsură încât să permită efectuarea unei implantări sau ca o comandă hipnotică să devină eficientă, este de ajuns să amputăm anumite părţi din creierul animalului om pentru a-1 anula şi a face ca el să nu mai reprezinte pentru noi o ameninţare. Ţinând seamă de cele de mai sus considerăm că hipnotismul este o metodă deosebit de eficientă.
Mecanismul hipnotismului demonstrează limpede că oamenii pot fi făcuţi să creadă în anumite lucruri, în ceea ce îi înconjoară sau în politică, prin administrarea forţei. Iată de ce psihopoliticianul trebuie să fie un expert în administrarea regimurilor de forţă. Acţionând în acest fel, el poate să aducă în stare de obedienţă nu numai o bună parte dintre membrii populaţiei, ci chiar- întreaga populaţie şi chiar guvernul. Este de ajuns să arate destulă cruzime şi să aibă o atitudine suficient de lipsită de omenie şi de milă, şi va fi ascultat şi crezut.
Problema hipnotismului este o problemă de credinţă. în ce pot fi făcuţi oamenii să creadă? Ei pot fi făcuţi să creadă în orice lucru care le este administrat cu destulă brutalitate şi forţă. Obedienţa unei populaţii există în măsura în care oamenii vor crede în cel căruia i se supun.
Unele religii demne de dispreţ, precum creştinismul, au ştiut asta. Ele au ştiut că, dacă li se induce oamenilor o credinţă puternică, ei pot fi îngenuncheaţi de înseşi rizibilele idei creştine ce propovăduiesc iubirea de oameni şi mila şi, în acest fel, dezarmaţi. Dar, pentru a aduce poporul într-o stare de mare supunere, nu e nevoie să apelăm la acest act de credinţă religioasă. Pentru a-i face pe oameni să creadă în noi şi să ni se supună este suficient să arătăm destulă brutalitate şi cruzime. întrucât comunismul este o problemă de credinţă, studiul lui este un studiu al forţei.
Primii psihiatri ruşi, pionieri ai ştiinţei psihiatriei, au înţeles ca hipnoza este indusă de o stare acută de teamă. Ei au descoperit ca ea poate fi indusă şi de un şoc de natură emoţională, de o stare de extremă privaţiune, ca şi de bătaie şi droguri.
Pentru a induce o puternică stare de hipnoză într-un individ, într-un grup de indivizi sau într-o populaţie, prezenţa unui element  de teroare venit din partea celor ce vor sa stăpâneasca este întotdeauna obligatorie. Psihiatrul este foarte potrivit pentru a-şi asuma acest rol, deoarece brutalităţile sale se săvârşesc în numele ţintei, sunt inexplicabil de complicate şi depăşesc cu totul puterea oamenilor de a le înţelege. O teamă suficient de mare, inspirată de psihiatru, va induce în mulţi indivizi o stare de demenţă. Agentul psihopolitic  poate ca apoi, protejat de autoritatea sa recunoscută, să înceapă şi să continue o campanie de propagandă, descriind diferite „tratamente" care se administrează bolnavului. Agentul psihopolitic trebuie să insiste mereu asupra faptului că aceste tratamente sunt terapeutice şi necesare. El poate să găsească în cărţile sale un mare număr de bolnavi despre care să pretindă că s-au vindecat prin aceste mijloace. Dar aceste tratamente nu trebuie să ducă, în realitate, la vindecarea vreunui bolnav. Atâta vreme cât agenţii psihopolitici sau cei influenţaţi de ei sunt singurele autorităţi care stabilesc dacă un om este sănătos psihic sau este nebun, cuvântul lor cu privire la valoarea terapeutică a unui asemenea tratament va fi decisiv. Nici un om din afară nu va îndrăzni să se aventureze să emită vreo părere despre starea de sănătate a unui individ pe care psihiatrul 1-a declarat nebun. Individul în cauză nu poate să facă nici o reclamaţie, iar familia lui este şi ea discreditată de faptul că, în mijlocul ei, a apărut un caz de nebunie. Trebuie să avem grijă ca toţi ceilalţi specialişti în boli mentale să fie ţinuţi la distanţă pentru că, altminteri, ar putea ieşi la iveală faptul că brutalităţile practicate în numele tratamentului nu sunt terapeutice.
Un agent psihopolitic nu are nici un interes să folosească metode cu adevărat terapeutice sau medicamentele indicate pentru însănătoşire. Cu cât numărul nebunilor din ţara în care el activează
este mai mare, cu atât mai numeroşi vor fi cei ce ajung sub controlul său şi cu atât mai mari îi vor fi privilegiile. Dat fiind că problema bolilor mentale implică multe elemente incontrolabile, agentul
Psihopolitic poate să facă în aşa fel încât să creeze în jurul lui o atmosfera specială, dând impresia că are de-a face cu situaţii urgente şi extreme; prin aceasta, el poate justifica folosirea unor tratamente ca şocurile electrice, lobotomia frontală, leucotomia transorbitală şi alte operaţii practicate, încă de multă vreme, pe deţinuţii politici din Rusia.
Operatorul psihopolitic are interesul ca posibilitatea de tratare a celor dezechilibraţi mental să fie scoasă în afara legii şi interzisă Pentru a face ca o parte din populaţie să ni se supună fără cârtire şi pentru a putea pune stăpânire pe reacţiile ei generale, trebuie, cu orice preţ, să menţinem un anumit nivel de brutalitate. Numai în acest fel poate fi păstrată totala încredere în deciziile absolute emise de agentul psihopolitic în privinţa normalităţii sau a lipsei de normalitate a oamenilor publici. Dacă agentul psihopolitic este suficient de brutal faţă de pacienţi, poporul va ajunge să creadă orbeşte orice lucru pe care acesta îl spune despre ei. Cel mai important lucru este ca acest câmp al proceselor mentale să fie dominat de agentul psihopolitic într-o măsură suficient de mare pentru ca orice idee să poată fi inculcată pe cale hipnotică. Având sub controlul său, din punct de vedere psihologic, toate categoriile de oameni, agentul psihopolitic poate să realizeze o totală transformare a viitorilor lideri ai unei ţări, intervenind în procesul lor de educaţie şi, în acest fel, să-i pregătească pentru comunism.
Pentru a fi ascultat orbeşte, trebuie să fii crezut. Dacă unui individ i se acordă suficientă crezare, el va fi ascultat fără crâcnire.
In cazul când agentul psihopolitic este destul de norocos pentru a putea controla o persoană din apropierea unui om politic important, acest factor al obedienţei absolute devine deosebit de important. Persoana aflată sub tratament psihiatric trebuie să fie adusă într-o stare de mare teamă pentru ca să preia, fără să crâcnească, toate ordinele date de agentul psihopolitic şi, în acest fel, să poată influenţa acţiunile personalităţii politice care trebuie să fie câştigată pentru cauza noastră.
Inducerea, în mintea populaţiei şi a liderilor săi, a ideii că agentului psihopolitic trebuie să i se dea întotdeauna crezare, ar putea să aibă, drept efect, un mare succes. Fără să exagerăm, putem spera că, într-o ţară ca Statele Unite, agenţii psihopolitici vor deveni mai apropiaţi consilieri ai personalităţilor politice, ajungând să influenţeze întreaga politică a unui partid şi acţiunile sale în alegeri.
Vederea în perspectivă este cel mai important mod de a vedea lucrurile. Credinţa este indusă prin teamă şi teroare de la un nivel autoritar; ea este urmată apoi de o stare de totală supunere.
Propaganda generală ce slujeşte cel mai bine Psihopolitica este aceea care insistă continuu pe ideea că la anumite niveluri, cu autoritate în domeniul medical, se consideră că tratamentele propuse de ea pentru vindecarea bolilor mentale slint cele corecte. Aceste tratamente trebuie să includă întotdeauna o anumită doză de brutalitate. Propaganda făcută trebuie să vorbească tot timpul despre creşterea numărului de bolnavi mentali din ţară. Spre binele naţiunii, întregul câmp al comportamentului uman poate fi, cu timpul, extins spre comportamentul anormal. Astfel, oricine dă dovadă de vreo comportare ieşită din comun, mai ales de excentricitatea de a combate Psihopolitica, poate fi redus la tăcere de opinia autoritară a agentului psihopolitic, conform căreia faptele acestuia sunt anormale. Cu oarecare noroc, individul ce reprezintă pentru noi o ameninţare poate fi dat pe mâinile operatorului psihopolitic, care-1 va anihila pentru totdeauna sau îi va schimba ataşamentele printr-un tratament bazat pe durere fizică, droguri şi hipnotism.
In ceea ce priveşte obedienţa în sine, cea mai bună este aceea care exclude complet propria gândire. Ordinul dat trebuie să fie ascultat fără ca subiectul să gândească asupra lui. De aceea ordinul trebuie implantat în mintea celui pe care vrem să-1 influenţăm, în zone mai profunde decât cele în care au loc procesele de gândire şi trebuie să acţioneze asupra sa în aşa fel încât să-1 împiedice să judece.
Este în interesul Psihopoliticii ca să i se spună populaţiei că o persoană hipnotizată nu va face nimic împotriva propriei sale voinţe, ea nu va săvârşi acte imorale şi că nu va face nimic care să o Pună în primejdie. Dar dacă acest lucru este adevărat pentru hipnotismul de salon, el nu este de loc adevărat când e vorba de  ordinele implantate prin folosirea şocului electric, a drogurilor sau a pedepselor fizice grele. Se contează pe faptul că agenţii psihopolitici au discreditat complet această idee în ochii publicului. Dacă lumea ar şti că, sub influenţa unor comenzi adânc implantate prin hipnoză, indivizii ce au fost supuşi acestui tratament pot să săvârşească lucruri ce le periclitează viaţa şi să facă tot felul de acte imorale, ea ar înţelege adevărul cu privire la acţiunile multor oameni ce lucrează, fără să-şi dea seama, în favorarea comunismului. Indivizii ce acţionează la comenzile implantate prin hipnoză trebuie să pară că acţionează din propria lor voinţă şi din convingere.
Pentru apărarea întregului domeniu al hipnozei psihopolitice, al Psihopoliticii în general, trebuie ca surse cu autoritate să protesteze continuu afirmând că asemenea lucruri nu sunt posibile, în cazul în care un agent psihopolitic este demascat, el trebuie să declare că întregul proces este, din punct de vedere fizic, o imposibilitate şi să se folosească de autoritatea sa pentru a spulbera orice acuzaţie. Dacă se descoperă vreun document psihopolitic, el trebuie bagatelizat şi catalogat drept o farsă. în acest fel, activităţile psihopolitice pot fi uşor apărate.
Când activităţile psihopolitice au ajuns să aibă o mare amploare, aproape că nu mai există cale de întoarcere, căci populaţia se află deja într-o stare de supunere totală faţă de agenţii psihopolitici şi de acoliţii lor. Această stare de supunere totală este importantă pentru că autoritatea absolută de care se bucură agentul psihopolitic în faţa maselor face ca afirmaţiile sale, menite să anuleze orice suspiciune privitoare la acţiunile psihopolitice, să nu poată fi combătute de nimeni. Situaţia cea mai bună ar fi aceea în care oamenii noştri ar ajunge să ocupe toate poziţiile din care ar putea să fie consultaţi de către oficialităţile statului în problemele legate de Psihopolitică. Consilierul psihiatric trebuie să fie plasat în aşa fel încât să fie consultat în orice acţiune guvernamentală. Dat fiind că, în această situaţie, sarcina rezolvării suspiciunilor privitoare la Psihopolitică îi va reveni agentului psihopolitic, nu se va întreprinde niciodată vreo acţiune împotriva comunismului şi scopul său va putea  fi realizat.
Din punctul de vedere al profanului, Psihopolitică se bazează pe lucruri stranii, ce nu pot fi uşor înţelese. Acestea reprezintă cea mai bună apărare a sa, dar deasupra tuturor mijloacelor de apărare se află starea de totală obedienţă a oficialităţilor şi a populaţiei, la care se ajunge prin munca operatorului psihopolitic în domeniul însănătoşirii mentale.



7.
Mecanismele stimul-răspuns la om

Omul este un animal care funcţionează pe baza mecanismului de stimul-răspuns. întreaga sa capacitate de a gândi, chiar şi principiile sale etice şi moale, se bazează pe acest mecanism. Acest lucru a fost demonstrat cu mult timp în urmă de savanţii ruşi, precum Pavlov; principiile ce stau la baza acestui mecanism au fost folosite, cu mult timp în urmă, pentru reeducarea celor recalcitranţi, la educarea copiilor şi pentru a induce în populaţie un comportament cât mai bun.
Neavând o voinţă proprie, Omul este uşor de manipulat prin mecanisme de tip stimul-răspuns. E de ajuns să se instaleze în creierul omului un stimul, care va fi apoi reactivat ori de câte ori o comandă venită din exterior îl trezeşte din starea de latenţă.
Mecanismele stimul-răspuns sunt uşor de înţeles. Omul înregistrează imaginea fiecărei acţiuni din mediul ce-1 înconjoară. Când în aceste acţiuni sunt incluse brutalitatea, teroarea, şocul şi alte asemenea lucruri, imaginea mentală înregistrată conţine, ea însăşi, toate aceste elemente. Dacă individul a fost lovit, durerea loviturii se va face simţită din nou ori de câte ori individul este chemat să răspundă la o comandă venită de la o sursă exterioară.
De exemplu, dacă un individ este bătut şi tot timpul cât durează bătaia i se spune că trebuie să se supună orbeşte anumitor oficialităţi, în viitor, în momentul când va înceta să se mai supună, va începe să simtă durerea pe care a simţit-o când a fost bătut. Durerea instalata  în minte acţionează asemenea unui gardian, pentru că experienţa individului îi demonstrează acestuia că nu poate să se opună acelor oficialităţi şi că, dacă nu li se va supune, va fi bătut.
Mintea omului poate funcţiona în mod foarte complex în ceea ce priveşte răspunsurile sale la stimuli. Hipnotismul a demonstrat cu uşurinţă că în mintea omului poate fi indus, prin bătaie, şocuri sau teroare, un întreg lanţ de comenzi; ele vor rămâne acolo, ca adormite, până când vor fi trezite din amorţeală de vreo asemănare dintre circumstanţele din mediul exterior şi cele în care s-a petrecut aşa numitul „incident al pedepsirii".
În cazul stimulului denumit de noi „incidentul pedepsirii", pentru ca mecanismul de răspuns să aibă loc, el nu trebuie să cuprindă decât o mică parte din stimul; aceasta va trezi în mintea individului imaginea incidentului pedepsirii sale, imagine care va acţiona împotriva trupului, făcându-1 să retrăiască momentul durerii de atunci. Atâta timp cât individul este supus şi urmează comenzile
ce i s-au dat la implantarea stimulului, el nu are nimic de suferit. În orice ţară civilizată, comportamentul copiilor este reglementat în acest fel. Tatăl, văzând că nu poate să-1 facă pe copil să i se supună, recurge la violenţa fizică; după ce, în mai multe rânduri îi administrează copilului câte o pedeapsă fizică, el este răsplătit prin aceea că, ori de câte ori îi cere ceva, copilul i se supune imediat şi fără să crâcnească. Dar pentru că părinţii sunt de obicei blânzi faţă de copiii lor, ei nu le administrează decât arareori doza de pedeapsă suficientă pentru a obţine de la ei obedienţa totală. Puterea organismului de a rezista la pedeapsă este foarte mare. Un răspuns complet nu poate fi obţinut decât folosind stimuli suficient de brutali pentru a răni cu adevărat organismul. Metoda folosită de cazaci pentru a-şi îmblânzi caii este un exemplu grăitor. Calul nu poate fi stăpânit
şi  nu ascultă de nici o comandă a celui ce vrea să-1 încalece. Călăreţul, vrând să-1 îmblânzească, îl încalecă, ia o sticlă de votcă şi o sparge, izbindu-1 cu ea între urechi. Căzut în genunchi şi cu ochii plini de alcool, pe care-1 ia drept sânge, calul se va supune imediat călăreţului şi, în viitor, nu va mai fi necesară nici o altă acţiune de îmblânzire.
Dificultăţile în domesticirea cailor sunt pricinuite doar de faptul câ. pedepsele administrate sunt prea uşoare. Există o mentalitate sentimentaloidă şi răsuflată privitoare la această „îngenunchere a spiritului"; nu trebuie însă să uităm că, în acest caz, urmărim să avem un cal care să se supună comenzilor călăreţului şi că, pentru a realiza acest lucru, trebuie să folosim o doză suficientă de brutalitate.
Mecanismele stimul-răspuns sunt de aşa natură încât durerea şi comanda se pot subdivide pentru a se echilibra una pe cealaltă. Imaginea mentală a pedepsirii nu va acţiona asupra individului decât dacă acesta nu se supune comenzii. în multe scrieri ale primilor savanţi ruşi care au lucrat în domeniu se subliniază faptul că acest mecanism permite supravieţuirea. El a fost folosit, cu succes, pentru supravieţuirea comunismului.
Pentru a obţine un răspuns adecvat, e de ajuns să implantăm în organism un stimul suficient de puternic.
Atâta vreme cât organismul se supune stimulului, ori de câte ori acesta este reactivat, el nu va avea de suferit durerea fizică asociată cu acesta; dar, în momentul când încetează să asculte de comanda stimulului, stimulul reacţionează şi îl pedepseşte. Acesta este unul dintre principiile de bază ale Psihopoliticii. Un stimul bine instalat în mintea unui individ va acţiona în viitor ca un mecanism poliţienesc, determinându-1 să se supună şi să urmeze comenzile şi directivele ce-i sunt date. Dacă va înceta să le urmeze, mecanismul stimulului va intra în acţiune. Deoarece în mintea individului comenzile se asociază cu momente de brutalitate, el le va da ascultare fără să mai fie nevoie de repetarea lor; individul se va supune directivelor date de agentul psihopolitic chiar dacă se va afla la mii de mile depărtare de el. Aceste principii, descoperite de Pavlov şi dezvoltate apoi de savanţi din şcoala rusă, sunt de un folos uriaş în lupta noastră pentru victoria comunismului, căci ţările mai puţin moderne şi mai puţin informate de pe pământ, care nu cunosc acest mecanism şi nu-1 pot înţelege, şi pe care agenţii noştri psihopolitici le menţin într-o stare de somnolenţă, îi vor cădea cu siguranţă victime.
Corpul omului este mai puţin apt să reziste la stimuli dacă este nehrănit şi extenuat. Rezultă de aici că toţi aceşti stimuli trebuie administraţi individului după ce rezistenţa organismului său a fost mult micşorată prin înfometare şi printr-o oboseală fizică excesivă. nelăsându-l să doarmă mai multe zile în şir şi nedându-i hrană suficientă» îl vom aduce în starea cea mai propice receptării stimulului. Dacă, după ce a fost adus în această stare, i se administrează un şoc electric şi, în timpul administrării şocului, i se spune că trebuie să se supună ordinelor şi să săvârşească anumite fapte, el nu mai are altă cale decât să facă tot ceea ce i se cere sau să retrăiască şocul electric, aşa cum îi apare el în imaginea, bine întipărită, din mintea sa. Acest mecanism, atât de bine fundamentat ştiinţific şi cu o atât de mare aplicabilitate, este de o valoare inestimabilă pentru practica Psihopoliticii.
Drogarea individului are ca rezultat epuizarea sa fizică; dacă unui individ i se administrează droguri sau şocuri şi bătaie şi, în acest timp, i se dau o serie de comenzi, felul său de a simţi şi de a gândi poate fi definitiv schimbat. Este metoda P.D.H., adică metoda bazată pe Pedeapsă-Drog-Hipnoză.
În timpul pregătirii sale profesionale, agentul psihopolitic trebuie să studieze atent atât hipnotismul cât şi sugestia post-hipnotică. El trebuie să dea atenţie deosebită acelui aspect al hipnotismului denumit „mecanismul celui ce uită", mecanism ce se bazează pe implantarea în subconştient. Agentul psihopolitic trebuie să remarce mai ales faptul că, dacă unei persoane aflate în stare de hipnoză i se dă o comandă şi i se spune apoi să o uite, ea o va executa după trezirea din transă, atunci când va primi din exterior un semnal de stimul-răspuns.
După ce stăpâneşte bine toate aceste detalii, lucrând pe criminali, pe prizonieri sau pe bolnavii internaţi în spitale, agentul psihopolitic poate să realizeze transa hipnotică prin folosirea drogurilor şi să inducă sugestii post-hipnotice prin pedepse fizice Sinistrate persoanei în timp ce aceasta se află sub acţiunea drogurilor. Agentul psihopolitic va putea studia apoi reacţiile pe  care le are persoana „trezită" şi să-i dea semnalul de stimul-răspuns care va pune în acţiune comenzile implantate sub hipnoză şi tensiune. Prin practică îndelungată, agentul psihopolitic va învăţa care sunt dozele minime, începând de la care diferitele droguri devin eficiente, şi care este cantitatea de violenţă, exprimată în numărul şi intensitatea şocurilor electrice sau al şocurilor adiţionale realizate prin droguri, necesară pentru a aduce omul la starea de obedienţă maximă faţă de comenzi. Agentul psihopolitic trebuie să se convingă pe sine însuşi că nu poate şi că nu trebuie să existe nici o metodă cunoscută de om care să-1 facă pe pacient să fie conştient de ceea ce i s-a întâmplat; pacientul trebuie menţinut într-o stare de totală obedienţă, care să-1 facă să răspundă fără crâcnire la comenzile date, dar în totală ignoranţă cu privire la cauza acestei stări.
Lucrând pe criminali şi pe deţinuţi, agentul psihopolitic în formare trebuie să facă experimente care să scoată în evidenţă efectul folosirii violenţei în absenţa privaţiunilor; în acest scop el trebuie să administreze celui vizat şocuri electrice, bătăi şi tactici de inducere a terorii, însoţite de mecanisme identice cu cele folosite în hipnotism, şi să observe cu atenţie care este comportamentul individului la ieşirea din starea de tensiune indusă prin violenţă.
Agentul psihopolitic trebuie să-i observe cu atenţie pe cei care manifestă o tendinţă spre revoltă, pentru a putea recunoaşte posibila revenire în memorie a comenzilor implantate de el. Din pură curiozitate ştiinţifică, agentul psihopolitic trebuie să se convingă şi de eficacitatea chirurgiei cerebrale în acţiunea de anihilare a celor recalcitranţi.
Prestigiul şi curajul operatorului psihopolitic pot fi mult mărite dacă persoanele care s-au dovedit recalcitrante şi au fost supuse unui tratament de tip P.D.H. (Pedeapsă-Drog-Hipnoză) au posibilitatea de a vedea cât de discreditate sunt afirmaţiile persoanelor calificate drept dezechilibrate mental.
Trebuie de asemenea să se facă exerciţii de provocare a crizelor de nebunie, doar printr-un semnal dat persoanelor asupra cărora s-a acţionat prin metoda P.D.H., ca şi exerciţii de provocare a acestor crize prin discuţii purtate în anumite locuri şi în anumite momente.  '
Pentru a căpăta deplină încredere, agentul psihopolitic în formare trebuie să facă practică în domeniul chirurgiei pe creier, aşa cum a fost ea dezvoltată în Rusia, informându-se astfel despre: 1) condiţiile precare în care ea poate fi făcută; 2) siguranţa ştergerii din memorie a mecanismului stimul-răspuns; 3) posibilitatea inducerii stării de imbecilitate şi idioţie şi 4) puţinele comentarii pe care le pricinuiesc accidentele grave ce au loc în operaţiile pe creier.
Agentul psihopolitic trebuie să practice şi atacurile sexuale, pentru a demonstra incapacitatea pacienţilor, aflaţi în stare de hipnoză indusă prin metoda P.D.H., de a-şi aminti că s-a produs asupra lor un atac, în timpul căruia li s-a indus dorinţa de a-şi intensifica activitatea sexuală. La toate animalele, sexul este un factor puternic, ce le poate motiva acţiunile; el reprezintă acelaşi lucru şi pentru animalul om. Prin acţiunile sale, agentul psihopolitic trebuie să demonstreze că poate să pună la cale legături sexuale între femeile din familia vizată şi anumiţi bărbaţi, şi că acest lucru se poate realiza sub controlul lui şi în deplină siguranţă; în acest fel, agentul psihopolitic are în mâinile sale o armă excelentă pentru a distruge relaţiile de familie şi, ca urmare, pentru a face ca personalităţile vizate să fie blamate public.
Omul poate fi dresat aşa cum poate fi dresat un câine. Omul poate fi dresat aşa cum poate fi dresat un cal. Dorinţa sexuală, masochismul şi orice altă perversiune pot fi induse prin metoda P-D.H., adică prin metoda bazată pe Pedeapsă-Drog-Hipnoză, folosită în beneficiul Psihopoliticii.
Schimbările loialităţii, starea de supunere şi sursele de comandă pot fi realizate uşor prin tehnologiile psihopolitice; înainte de a începe să lucreze asupra ţintelor psihopolitice de mare importanţă, agentul psihopolitic trebuie să practice şi să înţeleagă bine toate aceste lucruri.
Simplitatea metodei P.D.H., bazată pe Pedeapsă-Drog-Hipnoză folosirea şocului electric, utilizarea drogurilor, producerea nebuniei prin injecţii şi cu ajutorul altor metode trebuie să fie complet mascate, apelându-se la o nomenclatură foarte tehnică, spunându-se mereu, cu autoritate, că tot ce se face este în folosul pacientului şi cultivându-se, cu grijă, poziţiile suspuse din ţara ce trebuie cucerită.
Deşi agentul psihopolitic care lucrează în universităţi, unde poate influenţa direct conţinutul cursurilor de psihologie, este tentat, adeseori, să predea studenţilor receptivi unele principii ale Psihopoliticii, el trebuie să se limiteze la a prezenta studenţilor, sub masca psihologiei, informaţiile necesare pentru cunoaşterea doctrinei comuniste. De asemenea, el trebuie să-şi limiteze activitatea la a crea în rândurile studenţilor o stare de spirit care să-i facă pe aceştia să accepte să-şi asume principiile comuniste, considerându-le moderne şi ştiinţifice.
Exceptându-i pe cei pe care îi pregăteşte pentru a-i deveni colaboratori, agentul psihopolitic nu trebuie, în nici un caz, să-i introducă pe studenţi în fondul problemelor legate de mecanismele de stimul-răspuns şi nici să le prezinte principiile Psihopoliticii. Nu-i necesar să o facă, şi e primejdios.


8.
Degradarea, şocul şi puterea de rezistenţă

Noţiunea de degradare şi cea de cucerire sunt legate între ele. Pentru a putea fi cucerită, o naţiune trebuie să fie mai întâi degradată prin război, prin ocupare, prin impunerea de tratate de pace umilitoare sau prin supunerea populaţiei de către armata învingătoare. Dar degradarea poate fi realizată în mod mult mai insidios şi mai eficient printr-o puternică şi continuă acţiune de defăimare.
Defăimarea este cea mai bună armă a Psihopoliticii. Trebuie să se ducă în mod sistematic o acţiune, continuă şi constantă, de degradare a liderilor naţionali, a instituţiilor naţionale, a practicilor naţionale şi a eroilor naţionali; aceasta este însă sarcina principală a membrilor partidului comunist, în general, şi nu a psiho-politicianului.
Psihopoliticianului îi revine sarcina de a defăima şi de a degrada Omul în ceea ce reprezintă el în sine. Atacându-se caracterul şi principiile morale ale omului şi inducându-se, prin contaminarea tineretului, un sentiment general de degradare, se va ajunge mult mai uşor la subjugarea populaţiei.
Există o curbă a degradării care coboară până într-un punct în care rezistenţa individului devine aproape nulă; orice acţiune îndreptată împotriva individului ajuns în această stare îi va provoca un mare şoc ce-i va distruge puterea de rezistenţă şi-1 va face să accepte, pe cale hipnotică, orice i se va spune. De exemplu, un soldat căzut prizonier poate fi maltratat, înjosit şi umilit până e adus într-o asemenea stare încât chiar şi cel mai neînsemnat gest al celor ce l-au chinuit îl va face să tremure de frică. El se va supune fără crâcnire sau îşi va schimba simţămintele şi credinţele la prima vorbă poruncitoare a asupritorilor săi. Dacă este degradat până la limita necesară, prizonierul poate fi făcut să-şi ucidă chiar şi compatrioţii aflaţi în acelaşi lagăr cu el. Experienţele efectuate pe prizonierii germani au demonstrat că, după şaptezeci de zile de înfometare, de nesomn şi de cazare mizeră, individul ajungea într-o asemenea stare încât până şi cel mai mic gest făcut împotriva lui îi provoca un şoc puternic ce-i distrugea puterea de rezistenţă şi-1 făcea să accepte, pe cale hipnotică, orice i se spunea. Procedând astfel, putem face ca miile de prizonieri dintr-un lagăr să fie aduşi într-o stare de totală obedienţă; totodată, fără să fie nevoie să lucrăm cu fiecare individ în parte, le putem schimba simţămintele şi credinţele şi le putem implanta comenzile adecvate pentru a fi siguri de comportamentul lor viitor, chiar şi după ce vor fi liberi şi se vor întoarce acasă.
Micşorând puterea de rezistenţă a unui individ, a unui grup sau a unei naţiuni şi ducând o continuă acţiune de degradare şi de umilire, putem induce o stare de şoc sub care individul, grupul sau naţiunea vor accepta orice comandă dată.
Primul lucru ce trebuie să fie degradat, în orice naţiune, este însăşi starea Omului. Naţiunile ce au un nivel etic ridicat sunt greu de cucerit. Simţămintele şi convingerile lor sunt greu de zdruncinat, loialitatea lor faţă de conducătorii ţării este mare şi ceea ce ei numesc de obicei integritatea lor spirituală e cu neputinţă de violat prin constrângere şi brutalitate. Nu este eficient să ataci o naţiune aflată într-o asemenea stare de spirit. De aceea principalul scop al Psihopoliticii este să coboare nivelul acestei stări de spirit până în punctul în care naţiunea poate fi înrobită. Prima ţintă a Psihopoliticii este Omul. El trebuie coborât şi transformat dintr-o fiinţă cu viaţă spirituală într-un şablon cu reacţii de animal. Omul trebuie sa ajungă să gândească despre sine însuşi ca despre un animal, capabil doar de reacţii animalice. Omul nu trebuie să mai creadă despre sine  despre cei din jurul său că ar fi apţi de „rezistenţă spirituală" sau de sentimente nobile.
Cea mai bună abordare a acţiunii de degradare a fiinţei umane este, în primele sale etape, propaganda bazată pe aşa zisele „teorii ştiinţifice" asupra Omului. Omului trebuie să i se demonstreze mereu şi cu argumente puternice că este un mecanism lipsit de individualitate şi că reacţiile individualiste ale unora sunt rezultatul dezechilibrului lor mental. Populaţia trebuie să fie determinată să considere că un individ care se împotriveşte, sub orice formă, acţiunilor de înrobire a poporului său, este un om dezechilibrat mental, ale cărui comportări „excentrice" se explică prin faptul că e bolnav de nervi şi că, în această stare fiind, el trebuie supus tratamentului unui psihopolitician.
Situaţia optimă ar fi ca acest program de degradare să poată fi aplicat forţelor militare ale ţării şi să se ajungă ca armata să considere că unica soluţie în privinţa celor ce nu vor să asculte de ordine, dovedind prin aceasta că sunt dezechilibraţi psihic, este ca ei să fie supuşi unui „tratament mental". înrobirea populaţiei poate da greş numai dacă aceşti răzvrătiţi sunt lăsaţi să-şi exercite influenţa asupra concetăţenilor lor, instigându-i la revoltă şi făcând apel la simţămintele lor nobile şi la dragostea lor de libertate. Dacă aceşti indivizi recalcitranţi nu sunt izolaţi şi daţi pe mâinile agenţilor psihopolitici încă din primele faze ale acţiunii noastre de înrobire a naţiunii respective, ei ne vor pricinui numai necazuri în tot timpul desfăşurării procesului.
Funcţionarii guvernamentali, studenţii, intelectualii de tot felul trebuie să fie îndoctrinaţi prin orice mijloace, în aşa fel încât să ajungă la convingerea fermă că liderii impenitenţi, ambiţioşii, indivizii recalcitranţi sunt nişte oameni inadaptaţi la mediu, ce pot fi vindecaţi numai dacă se recurge la agenţii psihopolitici ce se ocupă de însănătoşirea mentală.
Micşorând încrederea generală în statutul pe care-1 conferă calitatea de Om şi cooperând cu factorii economici importanţi  implantaţi în ţară, este relativ simplu să-i izolăm pe cetăţeni unii de alţii, să-i facem să se îndoiască de competenţa guvernanţilor lor şi să-i determinăm să ne ceară să le fim conducători.
în cadrul programelor educaţionale ale Psihopoliticii, trebuie să avem grijă să-i căutăm, printre tinerii de diferite categorii şi vârste, pe cei ce vor deveni viitorii conducători ai ţării şi să-i educăm în convingerea că omul este, în esenţa sa, un animal ca oricare altul. Aceşti tineri trebuie învăţaţi să respingă ideile şi comportamentele individuale. în primul rând, ei trebuie formaţi în convingerea că salvarea Omului poate să vină din buna sa adaptare la mediul înconjurător.
Acest program educaţional din domeniul Psihopoliticii poate fi îndeplinit, în cele mai bune condiţii, dacă se introduce în şcoală pregătirea obligatorie în unele domenii ca psihologia sau vreo altă ştiinţă înrudită, şi asigurându-ne că fiecare program de pregătire psihopolitică este supervizat de un psihiatru care trebuie să fie un experimentat agent psihopolitic.
Ţinând seamă de faptul că, în ţările străine, după cât se pare, Biserica are o foarte mare putere de a influenţa şi de a înnobila spiritele, trebuie să avem grijă ca, prin toate mijloacele, orice acţiune a oricărei biserici să fie total discreditată. Religia trebuie să fie socotită demodată, prin îndoctrinare psihopolitică demonstrându-se că nu există suflet şi că Omul e un animal. Mincinoasele mecanisme ale Creştinismului l-au făcut pe om să săvârşească, fără nici un rost, tot felul de acte de bravură. Spunând oamenilor că există o viaţă de apoi, teama lor de urmările pe care le-ar putea avea actele de curaj, făptuite de ei în timpul vieţii, a scăzut mult. Dacă vrem ca poporul să asculte de ordinele noastre fără să crâcnească, această teamă trebuie mult mărită. Aşadar, credinţa în Biserică trebuie să dispară şi puterea Bisericii trebuie anihilată pas cu pas.
în programul său de degradare a Omului, agentul psihopolitic trebuie să se ocupe de fiecare familie profund religioasă şi să-x provoace unuia dintre membrii ei o stare de nevroză sau de nebunie, după care să susţină că această nevroză sau psihoză este rezultatul credinţei religioase a celui bolnav. Religia trebuie să devină sinonimă cu nevroza sau psihoza. Oamenii profund credincioşi vor fi consideraţi din ce în ce mai puţin responsabili de propria lor sănătate mentală şi vor fi trecuţi, din ce în ce mai mult, în grija agenţilor psihopolitici.
Dacă izbutim să corupem instituţiile ţării, să realizăm degradarea generală a poporului, să intervenim în problemele economice ale ţării, până când se ajunge la sărăcie şi depresiune psihică, vor fi de ajuns câteva şocuri minore pentru a produce, în întreaga populaţie a ţării, o reacţie profund obedientă sau o stare de isterie. Pentru a aduce întreaga naţiune în această stare de spirit, agentul psihopolitic are de străbătut un drum lung şi anevoios; totuşi, pentru realizarea întregului nostru program, nu-i nevoie de mai mult de douăzeci sau treizeci de ani, căci deţinem toate armele necesare pentru a ne putea atinge obiectivele.



9.
Organizarea campaniilor de însănătoşire mentală

Agentul psihopolitic trebuie să aibă grijă, tot timpul, să folosească orice ocazie pentru a organiza, „spre binele comunităţii", cluburi sau grupuri de însănătoşire mentală. Invitând populaţia să coopereze la diferite programe de însănătoşire mentală, putem induce în rândurile ei o mare teamă faţă de bolile nervoase. Mai mult, fiecare din aceste grupuri de însănătoşire mentală, dacă e bine îndrumat, poate să ajungă să exercite o anumită presiune legislativă asupra guvernului, cu scopul de a întări poziţia agentului psihopolitic şi de a obţine, pentru acesta, burse guvernamentale şi alte drepturi; astfel, guvernul este adus în situaţia de a finanţa propria-i prăbuşire.
Din aceste organizaţii de însănătoşire mentală trebuie să fie eliminat orice specialist cu adevărat competent în problemele privitoare la dezechilibrele mentale şi la tratarea lor. în organizaţiile de acest tip nu trebuie să existe preoţi, psihanalişti bine pregătiţi, hipnotizatori de valoare. Aceştia, dispunând de cunoştinţele necesare în domeniul dezechilibrelor mentale şi al tratării lor, şi de experienţă în îngrijirea bolnavilor, dacă vor fi lăsaţi să beneficieze de instituţiile statului şi să primească literatură de specialitate, vor avea, mai devreme sau mai târziu, bănuieli în privinţa activităţilor întreprinse de agentul psihopolitic. Aceşti indivizi trebuie deci discreditaţi şi excluşi din organizaţii, ca fiind „nepregătiţi", „necalificaţi", „escroci" sau „farsori".
În nici o ţară nu trebuie lăsată să-şi continue activitatea vreo mişcare de însănătoşire mentală cu obiective reale de terapie. De exemplu, în China, folosirea acupuncturii în tratarea dereglărilor mentale şi fizice trebuie complet discreditată şi eliminată, deoarece această metodă are o oarecare eficacitate, iar cei ce o practică, printr-o îndelungată experienţă, ajung să înţeleagă multe din principiile ce stau la baza acţiunilor de însănătoşire mentală Folosindu-se de diferite argumente, agentul psihopolitic trebuie sa ocupe, tot timpul, poziţia de cea  mai mare autoritate din domeniul sănătăţii mentale. întotdeauna există primejdia ca problemele de însănătoşire mentală să fie rezolvate de vreun individ sau de vreun grup, altul decât cel controlat de noi, fapt care ar putea deregla programul desfăşurat de agentul psihopolitic în cluburile sale de însănătoşire mentală.
Funcţionarii municipali, persoanele ce ocupă poziţii sociale importante şi tot felul de alte personalităţi lipsite de cunoştinţe în domeniu trebuie invitaţi să ia parte la activitatea grupurilor de însănătoşire mentală. De fapt, prin toată această acţiune se urmăreşte să se stângă bani pentru ameliorarea condiţiilor de muncă a agentului psihopolitic. Membrilor acestor grupuri trebuie să li se bage bine în cap ideea că problema bolilor mentale este atât de complexă încât nici unul dintre ei nu poate să înţeleagă ceva din ea. Clubul trebuie menţinut la un nivel social şi financiar ridicat.
În cazul în care grupurile interesate de sănătatea comunităţii au fost deja constituite de către altcineva, ele trebuie infiltrate şi preluate de oamenii noştri; dacă acest lucru nu e cu putinţă, ele trebuie discreditate şi desfiinţate, iar oficialităţile locale trebuie invitate să le interzică activitatea, etichetându-le drept primejdioase pentru om.
Când descoperă un grup ostil care se ocupă şi el de sănătatea mentală a oamenilor, agentul psihopolitic poate să recurgă la mecanismele declanşate de peiotă, de mescalină şi de alte droguri mai noi care provoacă o stare temporară de nebunie. El poate trimite bolnavi, de preferinţă dintre cei pe care îi ţine bine sub control, în grupul de sănătate mentală pe care vrea să-1 distrugă, urmând ca specialiştii de aici (predicatori ai învăţăturii creştine sau ai altor religii) să-şi dovedească priceperea lucrând pe noii lor pacienţi trimişi de noi în scopul de a-i discredita. De obicei, cei din grupul vizat spre a fi compromis acţionează cu entuziasm, dorind să-şi demonstreze competenţa. La mijlocul tratamentului aplicat de ei, o injecţie, discret făcută, cu peiotă, mescalină sau cu alt drog, sau un şoc electric discret administrat, îi vor provoca simptome de nebunie pacientului trimis de noi în grupul duşman. Cazul său va fi raportat imediat poliţiei, după care bolnavul folosit de noi va fi dus şi închis într-un azil organizat de agenţii psihopolitici, pentru a fi scos de sub privirile publicului. Procedând în acest fel, vom face ca oficialităţile să ajungă la convingerea că în acest grup se folosesc metode ce provoacă dezechilibre mentale; ca urmare, aceste practici vor fi discreditate, fiind calificate drept nocive, şi vor fi interzise prin lege.
Importanţa unei organizaţii de însănătoşire mentală cu o mare rază de acţiune devine evidentă când se constată că orice guvern poate fi forţat să acorde agenţilor psihopolitici tot felul de facilităţi, înfiinţând pavilioane de psihiatrie în toate spitalele şi institutele naţionale aflate în mâinile agenţilor psihopolitici şi deschizând clinici în care tinerii pot fi contactaţi şi reeducaţi în conformitate cu scopurile Psihopoliticii.
Grupurile noastre de însănătoşire mentală reprezintă o forţă politică însemnată care poate să impună orice lege sau autoritate dorită de agentul psihopolitic. Întărirea autorităţii agenţilor psihopolitici asupra organizaţiilor de însănătoşire mentală se face, în primul rând, prin apelul la educaţie. Agentul psihopolitic trebuie să se asigure că psihiatrii pe care îi controlează şi psihologii pe care îi are sub ordinele sale au fost formaţi într-un foarte lung şir de ani. Cu cât timpul de pregătire e mai lung, cu atât programul psihopolitic este mai în siguranţă, deoarece se reduce primejdia apariţiei unor noi practicieni care ar putea să dezvăluie unele lucruri şi să ne pună piedici în realizarea programului nostru psihopolitic. Mai mult, înşişi membrii grupurilor noastre nu pot spera că vor ajunge să cunoască bine toate problemele legate de însănătoşirea mentală decât după ce vor avea în urmă foarte mulţi ani de pregătire intensivă.
Sediul general al Psihopoliticii este menţinut la Viena, pentru ca acest oraş este locul de naştere al psihanalizei. Deşi activităţile noastre au epuizat demult tot ceea ce acumulaseră grupările freudiene, depăşindu-le, apropierea dintre Rusia şi Viena, unde psihopolitica îşi are cartierul ei general în străinătate, şi necesitatea ca agenţii psihopolitici „să-şi perfecţioneze mereu studiile" în oraşul de baştină al psihanalizei fac ca, periodic, principalele noastre grupuri de lucru să se poată întâlni aici. în discuţiile pe care le purtăm trebuie să avem grijă să subliniem, tot timpul, cuvântul „psihanaliză", pretinzând că studiul psihanalizei reprezintă o parte foarte importantă a pregătirii profesionale a psihiatrilor noştri.
Psihanaliza se află în posesia unui vocabular foarte preţios şi are o acţiune suficient de redusă pentru a se evita revenirea în memorie a implantărilor psihanalitice. Ea poate fi modernizată prin intermediul organizaţiilor noastre de însănătoşire mentală; învăţându-i teoriile şi crezând că-i înţeleg unele dintre fenomenele de bază, membrii grupărilor de însănătoşire mentală pot să ajungă să se considere specialişti în acest domeniu. Pentru că pune accentul pe sex, psihanaliza este, prin ea însăşi, o armă adecvată de calomniere a reputaţiei unui om, şi poate fi folosită din plin la atingerea scopurilor noastre de degradare a fiinţei umane. De aceea, atunci când se organizează grupuri de însănătoşire mentală, trebuie să avem grijă ca literatura de specialitate, pusă la îndemâna mem­brilor lor, să fie axată pe psihanaliză.
Dacă în fiecare oraş mai mare din ţara pe care vrem s-o cucerim izbutim să formăm un grup de persoane interesate în suprimarea delincventei juvenile, în promovarea mijloacelor de tratare a oamenilor cu dezechilibre mentale, în promovarea agenţilor psihopolitici şi a acţiunilor lor, succesul programului psihopolitic este asigurat, pentru că aceste grupuri reprezintă un mare segment din populaţie. Făcând o propagandă continuă pe tema consumului de droguri, a homosexualităţii şi a comportamentului depravat al tinerilor, îi putem determina până şi pe judecătorii din acea ţară să-şi schimbe părerea şi să reacţioneze violent împotriva tineretului; este momentul când, atrăgându-i pe tineri, ne putem asigura de sprijinul lor.
Dacă organizaţiile de însănătoşire mentală sunt bine constituite şi plasate, se pot stabili linii de comunicare în folosul Psihopoliticii, pornind de la cei mai de seamă cetăţeni ai ţării şi până la guvern. în această situaţie, putem spera ca, prin influenţa pe care o exercită aceste grupuri, să se ajungă să se înfiinţeze câte o secţie de psihiatrie în fiecare spital din ţară şi să se plaseze câte un psihiatru în fiecare companie şi regiment din armată; de asemenea, prin acţiunea grupurilor noastre de însănătoşire mentală, se poate ajunge ca agenţii psihopolitici să conducă toate instituţiile guvernamentale, în care pot fi plasaţi, spre avantajul psihopoliticianului, funcţionarii guvernamentali ce dau dovadă de o orientare greşită.
Dacă se va înfiinţa câte o secţie de psihiatrie în fiecare spital şi oraş din ţară, putem fi siguri că, mai de vreme sau mai târziu, fiecare cetăţean de vază va ajunge în îngrijirea agenţilor psihopolitici sau a acoliţilor lor.
Legalizarea poziţiei psihiatrului în cadrul forţelor armate şi în instituţiile cu statut special ale Statului poate să ducă la un flux şi la un fond de informaţii mult superior celui ce s-ar putea obţine prin oricare alt program. Dacă fiecare pilot care zboară pe un nou avion poate ajunge să fie interogat de un agent psihopolitic, dacă cei ce fac planurile acţiunilor militare pot fi anchetaţi de agenţii psihopolitici, informaţiile pot fi extrase cu mare uşurinţă, folosindu-se anumite droguri administrate în aşa fel încât soldatul să nu-şi mai aducă aminte, după aceea, de ceea ce i s-a întâmplat; astfel, orice acţiune întreprinsă împotriva comunismului va putea fi complet zădărnicită. Dacă o naţiune poate fi educată în ideea că trebuie să-şi dea pe mâinile agenţilor psihopolitici orice soldat recalcitrant, ea îşi va pierde cei mai buni luptători. Avantajele pe care le prezintă organizaţiile de însănătoşire mentală sunt evidente, căci, exercitând o mare acţiune publică asupra guvernului, ele pot să aducă la îndeplinire aceste importante obiective ale noastre.
Finanţarea activităţilor psihopolitice este dificilă dacă nu este făcută de cetăţeni şi de guvern. Deşi se pot obţine sume mari de bani de la pacienţii particulari şi de la persoanele care au interesul să-şi închidă vreo rudă apropiată într-un spital de nebuni, milioanele necesare sunt greu de obţinut, dacă guvernul nu cooperează. Cooperarea cu guvernul, în scopul de a se obţine aceste mari sume de bani, se realizează cel mai bine prin organizarea grupurilor de însănătoşire mentală în care să intre cetăţeni ce fac parte din conducerea ţării şi care, prin influenţa lor, pot obţine sprijinul guvernului. în acest mod pot fi finanţate multe programe la care, dacă nu ar exista această soluţie, psihopoliticienii ar fi nevoiţi să renunţe.
Agentul psihopolitic trebuie să ducă o muncă continuă pentru a forma şi a menţine în activitate cât mai multe grupuri de însănătoşire mentală.
De asemenea, agentul psihopolitic nu trebuie să-şi cruţe eforturile pentru a elimina, prin orice mijloace, toate grupările care urmăresc adevărata însănătoşire a bolnavilor, precum: grupările în care se aplică acupunctura, întâlnite în China; cele în care se apelează, pentru vindecare, la învăţătura creştină şi, în general, la credinţă, frecvente în Statele Unite; cele bazate pe doctrina catolică, din Italia şi Spania; şi cele din Anglia, în care tratarea bolnavilor se poate face prin diferite metode de practică psihologică.
10
Comportamentul psihopoliticianului când e atacat
Psihopoliticianul poate să ajungă să fie ţinta unor atacuri îndreptate împotriva sa ca individ sau ca membru al unui grup. El poate fi atacat pentru calitatea sa de comunist sau pentru incompetenţă profesională. Psihopoliticianul poate fi atacat de familiile celor pe care i-a schilodit sufleteşte. în toate cazurile, comportamentul său trebuie să fie calm şi rezervat. Agentul psihopolitic trebuie să se bazeze pe autoritatea pe care i-o dau marele număr de ani de pregătire profesională şi faptul că a participat activ la organizarea acţiunilor din domeniul „însănătoşirii mentale".
Dacă nu şi-a dus bine munca, grupările ostile lui îl pot demasca şi ataca pentru calitatea sa de psihopolitician. Membrii acestor grupări ostile pot pune sub semnul îndoielii eficacitatea unor tratamente psihiatrice, precum folosirea şocului electric, a drogurilor şi a chirurgiei cerebrale. Tocmai de aceea agentul psihopolitic trebuie să poată prezenta, oricând, cât mai multe documente care să dovedească existenţa unui număr uriaş de cazuri încurajatoare, în care vindecarea s-a produs ca rezultat al utilizării şocului electric, a chirurgiei cerebrale, a drogurilor şi a unui tratament general specific. Menţionăm că nu este nevoie ca aceste cazuri să fie reale, dar ele trebuie să fie bine întărite cu documente şi prezentate în aşa fel încât să poată constitui probe excelente pentru justiţie.
Când este atacat pentru supunerea sa faţă de străinătate, agentul psihopolitic trebuie să explice legăturile sale cu Viena pe baza faptului că Viena este locul unde se studiază cel mai bine toate problemele importante privitoare la activitatea mentală a omului, încă şi mai important este ca, folosindu-se de autoritatea sa,  agentul psihopolitic să-şi arate desconsiderarea faţă de sănătatea nentală a celui ce-1 atacă şi, dacă arhivele psihiatrice ale ţării sunt adecvate, să scoată din ele tot felul de date compromiţătoare pe care să le prezinte apoi în contraatac.
Dacă vreo persoană încearcă să arate că psihoterapia este, în acest caz, o activitate psihopolitică, cea mai bună apărare este punerea la îndoială a sănătăţii mentale a celui ce atacă. Alte metode de apărare, toate foarte eficiente, constau în folosirea autorităţii profesionale, a agentului psihopolitic, în validarea practicilor psihiatrice prin statistici lungi şi impresionante şi chiar în îndepărtarea atacatorului prin administrarea tratamentului indicat pentru a-i declanşa o stare de nebunie temporară care să dureze atât cât ţine procesul. Prin această ultimă metodă, atacatorul va fi discreditat mai mult decât prin oricare alta; totuşi, practicarea ei fiind primejdioasă, ea nu trebuie folosită decât în cazuri extreme. Psihopoliticienii trebuie să evite crima şi violenţa; fac excepţie situaţiile în care crima sau actele de violenţă s-ar putea produce fără riscuri, sub protecţia instituţiei, împotriva unor persoane care au fost diagnosticate ca fiind dezechilibrate mental. Când, în respectiva instituţie, numărul deceselor devine „nerezonabil", oficialităţile oraşului şi cele din justiţie pot să folosească această situaţie pentru a-şi face capital politic. Dacă agentul psihopolitic sau cei din grupul său de lucru şi-au dus bine munca, ei şi-au alcătuit un dosar care cuprinde date şi informaţii compromiţătoare, confirmate prin acte, privitoare la persoana atacatorului sau la rudele sale; aceste date trebuie folosite în aşa fel încât să-i descurajeze pe anchetatori.
După o perioadă de îndoctrinare, populaţia va ajunge să creadă că nebunia trebuie tratată prin violenţă psihopolitică. Activităţile psihopolitice trebuie să devină singurul remediu recunoscut pentru vindecarea dezechilibrelor mentale. Acest mod de a gândi poate fi dus până atât de departe încât faptul de a omite din tratamentul unui bolnav şocul electric şi chirurgia cerebrală să fie ilegal.
Pentru a apăra activităţile psihopolitice, trebuie să se procedeze în aşa fel încât să se arate mereu marea complexitate a tehnologiei psihiatrice, psihanalitice şi psihologice. Orice audiere de la Curtea de justiţie trebuie să fie îngreunată printr-o terminologie mult prea complicată pentru a putea fi transcrisă de către grefier. Trebuie să se facă risipă de termeni ca schizofrenie, paranoia şi de alţi termeni ce desemnează stări ce nu pot fi definite.
Testele psihopolitice accesibile publicului nu trebuie neapărat să concorde unele cu altele. Diferitele tipuri de nebunie trebuie caracterizate folosindu-se termeni dificili. Starea pacientului trebuie prezentată folosindu-se un limbaj cât mai obscur, căci această avalanşă de cuvinte dificile poate crea, în mintea celor ce investighează cazul sau a judecătorilor, impresia că au de a face cu o abordare ştiinţifică, dar că aceasta este prea complexă pentru a putea fi înţeleasă. Nu credem că judecătorii sau membrii comisiei de anchetă îşi vor propune să studieze mai în profunzime problema nebuniei, deoarece ei înşişi, făcând parte din masele îndoctrinate, încearcă un simţământ puternic de intimidare, mai ales dacă psihopoliticienii au avut grijă să prezinte în presă articole documentate despre grozăvia bolii.
În cazul unei audieri sau al unui proces, caracterul înspăimân­tător al nebuniei şi ameninţarea pe care ea o reprezintă pentru societate trebuie să fie exagerate până când Curtea de justiţie sau comitetul de anchetă vor ajunge la concluzia că agentul psihopolitic este absolut necesar în postul lui şi că el nu trebuie hărţuit din pricina unor acţiuni întreprinse de nişte persoane iraţionale.
Cea mai bună apărare constă în atacul prompt, dat asupra sănătăţii mentale a atacatorului înainte ca să fi avut loc vreo audiere. Zicala după care „Numai nebunii îi atacă pe psihiatri" trebuie să fie bine cunoscută de toată lumea. Trebuie inculcată în societate ideea că paranoia este o stare caracterizată prin aceea că „individul crede că este atacat de comunişti". Se va constata că această metodă de apărare este eficientă.
O bună strategie de apărare trebuie să includă măsuri care să elimine din societate orice activitate de psihoterapie reală. Aceasta trebuie distrusă în mod sistematic, deoarece o psihoterapie reală ar putea da la iveală rezultatele activităţilor noastre psihopolitice.
Într-o ţară capitalistă, jurisprudenţa este atât de înceată şi de nepricepută încât cazurile se rezolvă mai întâi prin presă. Noi am aranjat lucrurile mult mai bine în Rusia; îi aducem pe oameni la proces, toate mărturiile pe care urmează să le depună fiind implantate în mintea lor înainte ca procesul să aibă loc.
Dacă apare în vreo publicaţie vreun zvon sau vreun pamflet îndreptat împotriva activităţilor psihopolitice, el trebuie bagatelizat şi calificat drept o minciună; cu prima ocazie, autorul lui şi cel care l-a publicat vor fi etichetaţi drept nebuni, fapt ce se va confirma după ce, prin folosirea drogurilor, li se va provoca o stare de nebunie.


11
Folosirea Psihopoliticii în răspândirea comunismului

Naţiunile reacţionare sunt făcute în aşa fel încât atacă un cuvânt fără ca măcar să-i cunoască înţelesul. Acţiunea de cucerire a unei naţiuni bazându-se pe inducerea principiilor comuniste în mintea oamenilor, nu este necesar ca termenul de „comunism" să fie asociat, de la început, cu măsurile educative folosite.
In Statele Unite am izbutit să modificăm operele lui William James şi ale altora, dându-le un caracter mai acceptabil, şi să plasăm principiile lui Karl Marx, Pavlov, Lamarck, precum şi pe cele ale materialismului dialectic în antologiile de psihologie, în aşa fel încât oricine face studii în domeniu şi citeşte aceste cărţi devine, pe nesimţite, un om pregătit să accepte ideea caracterului echilibrat şi echitabil al comunismului.
Toate catedrele de psihologie din Statele Unite fiind ocupate de oamenii noştri sau de persoane ce pot fi influenţate de oamenii noştri, folosirea masivă a acestor texte este garantată. Ele se bucură de autoritate şi sunt predate studenţilor cu mare grijă.
Presiunea constantă, exercitată de oamenii noştri asupra organelor legislative ale Statelor Unite, poate duce la adoptarea unei legislaţii conform căreia fiecare tânăr ce studiază într-o şcoală sau într-o universitate să fie obligat să urmeze cursuri de psihologie.
Astfel, realizarea unei bune îndoctrinări comuniste a straturilor educate ale populaţiei devine relativ mai uşoară; când li se va da prilejul să aleagă între sistemul capitalist şi cel comunist, cei îndoctrinaţi vor considera că sistemul comunist este mult mai echilibrat şi mai echitabil decât cel capitalist, pe care îl vor judeca prin prisma noastră.


12
Remedii violente
Oamenii, în general, înţelegând că în comportamentul faţă de cei dezechilibraţi mental este nevoie de o anumită violenţă, acceptă tratamentele dure ce li se par a fi îndreptăţite. Pornind de la un nivel scăzut de violenţă, cum ar fi utilizarea cămăşilor de forţă şi a altor mijloace de blocare, ne este relativ uşor să trecem peste atitudinea rezervată pe care o au oamenii faţă de violenţă şi să adăugăm, în tratamentul celor bolnavi, o doză din ce în ce mai mare de cruzime.
Dacă vom creşte brutalitatea tratamentului, speranţa pe care oamenii şi-o vor pune în el se va mări, iar protestul individului căruia i se aplică tratamentul nu se poate produce deoarece, după administrarea sa, pacientul nu mai este capabil de nici o acţiune. Familia celui aflat sub tratament nu se mai bucură nici ea de prea multă credibilitate, pe motivul că are, în sânul ei, un nebun. Oricum, protestul familiei trebuie discreditat.
Cu cât tratamentul este mai violent, cu atât puterea de comandă a agentului psihopolitic va deveni mai mare. Operaţiile pe creier trebuie să ajungă a fi privite ca nişte lucruri obişnuite. Deşi numărul real de decese trebuie ascuns ori de câte ori este cu putinţă, totuşi nu este în interesul agentului psihopolitic ca, în timpul acestor intervenţii, să aibă loc multe decese.
Treptat, publicul trebuie instruit în privinţa tratamentului prin şoc electric; mai întâi, el trebuie convins că acest tratament este foarte eficace pentru vindecarea bolii şi că are efecte calmante asupra pacientului. Apoi, publicul va fi informat că, în cele mai multe cazuri, şocul electric atacă dinţii şi coloana vertebrală, iar, în cele din urmă, i se va spune că, de foarte multe ori, el duce la moartea pacientului sau, în cel mai bun caz, la distrugerea coloanei vertebrale şi la căderea bruscă a dinţilor. Mă îndoiesc că vreun „profan" în materie ar putea suporta să asiste fie şi numai la o singură şedinţă de tratament prin şoc electric. Şi cu siguranţă că „cei din afară" n-ar putea suporta să vadă cum se face o lobotomie sau o leucotomie transorbitală. Cu toate acestea, publicul trebuie adus, dacă se poate, la nivelul la care să considere că acestea sunt tratamentele indicate, detaliile acestor tratamente putând fi făcute publice; astfel prestigiul agentului psihopolitic va creşte.
Cu cât tratamentul este mai violent, cu atât se accentuează ideea că nebunia este o boală lipsită de speranţă.
Societatea trebuie ridicată la nivelul la care fiecare tânăr recalcitrant să fie adus în faţa justiţiei şi dat în grija unui agent psihopolitic care, administrându-i şocuri electrice, îl va reduce la o completă şi obtuză docilitate pentru tot restul vieţii sale.
Printr-o continuă şi tot mai mare publicitate făcută tratamentelor violente, populaţia va ajunge, până la urmă, să tolereze instituirea unor tratamente atât de cumplite încât, după aplicarea lor, pacienţii se vor întoarce acasă semănând mai mult cu nişte fantome decât cu nişte oameni adevăraţi. în acest fel o bună parte din populaţie, mai ales cea care s-a dovedit recalcitrantă, poate fi redusă la o stare de totală obedienţă faţă de psihopolitician.
Populaţia trebuie convinsă, prin diferite metode, că bolile mentale pot fi tratate numai prin şoc electric, tortură, lipsuri de toate felurile, umilire, discreditare, violenţă, mutilare, ucidere, şi administrarea pedepsei sub toate formele ei. în acelaşi timp, societatea trebuie educată în credinţa că numărul nebunilor creşte. Această convingere creează o stare de panică şi face din psihopolitician un salvator care, cu timpul, va ajunge să conducă societatea.


13
Recrutarea acoliţilor psihopolitici

Acolitul psihopolitic este un individ bine pregătit, care acţionează în slujba agentului psihopolitic de care ascultă fără să crâcnească.
Deoarece aproape toţi oamenii consideră că e normal ca, în timpul pregătirii profesionale, să se supună unui anumit regim de lucru, nu este prea greu ca persoanele, ce se pregătesc să muncească în domeniul însănătoşirii mentale, să fie convinse să accepte a li se administra droguri şi şocuri electrice, de tărie medie şi mică. Dacăizbutim să facem acest lucru, acolitul psihopolitic poate fi format imediat, pe baza folosirii metodei P.D.H. (Pedeapsă-Drog-Hipnoză).
Pentru recrutarea celor ce urmează să activeze în cadrul mişcării de „însănătoşire mentală", este foarte bine să avem grijă să-i atragem în rândurile ei numai pe studenţii care sunt deja, într-o oarecare măsură, atinşi de depravare sau pe cei care au fost „trataţi" de agenţii noştri psihopolitici.
În vederea acestei recrutări, vom face astfel încât activitatea din domeniul însănătoşirii mentale să fie foarte atractivă, din punct de vedere financiar şi sexual.
Doza de promiscuitate ce poate fi indusă în mintea pacienţilor acţionează puternic în avantajul agentului psihopolitic care se ocupă de recrutarea cadrelor. Tânărul vizat pentru recrutare poate fi implicat în mai multe legături sexuale compromiţătoare, ale căror probe, bine întocmite, vor putea fi utilizate ca material de şantaj,pentru a preveni orice situaţie în care efectul metodei P.D.H., ce-1 face pe tânăr să execute orbeşte ordinele date, ar putea să nu se mai manifeste.
     Promiţând tinerilor că vor avea prilejuri nenumărate de a face sex, că vor fi stăpâni absoluţi pe trupurile şi minţile pacienţilor şi că vor putea face orice fără să fie descoperiţi, vom putea atrage de partea noastră mulţi tineri buni pentru o astfel de muncă, care vor fi încântaţi să se conformeze activităţilor psihopolitice indicate.
Dat fiind că-i are sub controlul său pe toţi indivizii dezechilibraţi mental din ţară, că majoritatea lor au înclinaţii criminale şi că, pe măsură ce mişcarea ia amploare, poate să-i recruteze chiar şi pe criminalii adevăraţi, psihopoliticianul ajunge să dispună de un număr enorm de fiinţe umane pe care le poate folosi la realizareaoricărui proiect pe care îl doreşte. Dacă i se administrează doza indicată de pedeapsă şi tratamentul de implantare, omul dezechilibrat mental va săvârşi, fără nici o împotrivire, tot felul de fapte distructive, iar o serie de proiecte, ca degradarea tineretului ţării, defăimarea conducătorilor ei, subordonarea justiţiei, vor deveni foarte uşor de îndeplinit.
Psihopoliticianul are avantajul de a putea califica drept simptom al bolii orice încercare a pacientului de a face publice ordinele primite.
Psihopoliticianul trebuie să adere la instituţiile de stat şi să evite, ori de câte ori e cu putinţă, practica particulară, căci aceste instituţii îi dau posibilitatea să controleze un număr foarte mare de oameni ce pot fi folosiţi spre binele comunismului. Când activează, totuşi, în cadru privat, psihopoliticianul trebuie să vină în contact numai cu familiile de bogătaşi şi cu oficialităţile Statului.


14
Distrugerea grupărilor religioase

Trebuie să menţionăm că, până nu demult, întregul domeniu al dezechilibrelor mentale, de la formele uşoare, precum angoasa, şi până la formele grave, ca psihoza, intra în sfera de activitate a Bisericii.
Conform tradiţiei, atât în ţările civilizate cât şi în cele barbare, sănătatea mentală a cetăţenilor era dată, în întregime, în grija preoţilor. Ca un fapt de mare importanţă pentru psihopolitician, trebuie să spunem că această tendinţă mai există încă şi acum la populaţia fiecărei ţări din lumea vestică şi că pătrunderea ideilor ştiinţifice în această sferă de activitate, a avut loc numai în cercurile oficiale şi niciodată în publicul larg.
Minunatul instrument de lucru oferit nouă de Wundt n-ar folosi la nimic dacă, aşa cum se întâmplă în ţările capitaliste, oficialităţile n-ar insista asupra faptului că, pentru rezolvarea problemelor mentale, trebuie să se folosească „practici ştiinţifice". Dacă această insistenţă n-ar exista, sau dacă ea ar fi pentru un timp întreruptă, înproblemele privitoare la starea lor de sănătate mentală masele ar urma indicaţiile prosteşti ale preoţilor şi, în general, ale slujitorilor Bisericii. In Europa şi în America de astăzi, „practicile ştiinţifice" folosite în domeniul bolilor mentale ar dispărea curând, dacă n-ar fi foarte mult susţinute de către oficialităţi.
Trebuie să se ascundă cu grijă faptul că incidenţa bolilor mentale a crescut numai după ce au fost aplicate „practicile ştiinţifice". Este necesar să se spună mereu că pricina creşterii numărului de nevroze din lume trebuie căutată în „ritmul stresant al vieţii moderne". De fapt, pe noi nu ne interesează care e cauza acestei creşteri. Pentru noi este important să nu existe nici un fel de acţiune care să scoată la iveală unele lucruri şi să furnizeze probe care să încurajeze tendinţa oamenilor de a se îndrepta spre biserică. Dacă sunt lăsaţi să gândească liber şi să ia singuri decizii, fără amestecul oficialităţilor, când se va pune problema internării unor oameni la care ţin, ei vor alege casele de sănătate organizate de cler şi se vor feri, ca de ciumă, de azilurile unde se aplică „practicile ştiinţifice".
La cea mai mică încurajare, oamenii vor fi gata să sprijine ideea că întreaga problemă a bolilor mentale trebuie lăsată în grija bisericilor. Şi există biserici care de-abia aşteaptă acest lucru. Acel monstru îngrozitor, care este Biserica romano-catolică, mai domină încă activitatea din domeniul bolilor mentale din întreaga lume creştină; slujitorii acestei Biserici sunt bine pregătiţi şi gata oricând să atragă oamenii pe calea lor. în grupurile fundamentaliste şi penticostale se organizează campanii de tratare a bolilor mentale care, datorită bunelor rezultate obţinute, îi atrag pe mulţi oameni la creştinism. în domeniul însănătoşirii pe cale naturală, Biserica învăţăturii lui Christos din Boston, Massachusetts, excelează în a capta bunăvoinţa şi aprecierea publicului, şi conduce un numărmare de sanatorii. Toate aceste sanatorii trebuie distruse. Oamenii Bisericii care lucrează în aceste sanatorii trebuie ridiculizaţi şi discreditaţi, iar fiecare tratament indicat de ei trebuie calificat drept o înşelătorie. A cincea parte din timpul psihopoliticianului trebuie să fie închinată acţiunii de nimicire a tot eeea ce ar putea să reprezinte o ameninţare. Aşa cum în Rusia a trebuit să distrugem Biserica şi am făcut-o după foarte mulţi ani de muncă susţinută, tot astfel trebuie să distrugem credinţele religioase ale oamenilor din ţările pe care vrem să le cucerim.
În acţiunile lor de vindecare a bolilor mentale, oamenii Bisericii şi credincioşii practicanţi trebuie hărţuiţi la fiecare pas. Cele mai bune rezultate ale lor trebuie transformate, prin orice mijloace, în eşecuri.
Nu trebuie să ne pese de efectul pe care îl producem asupra populaţiei. în schimb, trebuie să avem mare grijă de efectul pe care îl producem asupra oficialităţilor. Trebuie să inducem în toţi oamenii, care reprezintă factorii activi şi influenţi din ţară, o ură neîmpăcată faţă de metodele bazate pe religie. Trebuie să-i corupem pe procurori şi pe judecători şi să-i facem să creadă, cu tăria cu care credeau mai înainte în Dumnezeu, că învăţătura creştină sau oricare altă practică religioasă care ar putea să stea la baza unei activităţi de însănătoşire mentală este greşită, dăunătoare, provocatoare de nebunie, urâtă de oameni şi, prin urmare, de nesuportat.
În această campanie, trebuie să atragem de partea noastră orice organizaţie medicală din domeniu. Pentru a izbuti, trebuie să speculăm lăcomia de bani a celor ce lucrează în aceste organizaţii, şi să-i mituim; să speculăm chiar şi sirriţământul lor de omenie, invitându-i să coopereze cu noi la acţiunea de eliminare a tuturor organizaţiilor de însănătoşire mentală barate pe credinţă. Trebuie să fim atenţi ca organizaţiile pe care vrem să le atragem de partea noastră să aibă, în posturile de consilieri pentru problemele privitoare la tratarea bolilor mentale, numai comunişti bine îndoctrinaţi. Acest lucru este necesar pentru ca aceste organizaţii să poată fi folosite. Oamenii care lucrează în cadrul lor nu sunt, în general, prea deştepţi şi se intimidează repede. Haina şi autoritatea lor pot fi folosite, cu succes, pentru a ma.sca orice operaţie pe care trebuie să o ascundem. Trebuie să le facem partenere la acţiunile noastre, astfel încât să nu poată, niciodată, să iasă de sub puterea noastră şi să ne discrediteze.
în America, ne-am luptat, încă de la începutul secolului, pentru a nimici toate influenţele creştine şi am izbutit. Deşi astăzi părem a fi îngăduitori faţă de cei care cred în creştinism, să nu uităm niciodată că lupta noastră pentru a influenţa lumea creştină, determinând-o să acţioneze în sensul obiectivelor noastre, nu s-a terminat încă. După ce vom fi izbutit să o ducem la bun sfârşit, putem considera că am pus capăt influenţei Bisericii de pretutindeni.Priviţi-i pe credincioşii din Rusia, car« arată ca nişte maimuţe dresate. Dacă toate maimuţele din celelalte ţări vor ajunge să creadă în noi, ei nu-şi vor da seama că, de fapt, sunt ca nişte animale priponite cu o funie lungă.
Trebuie să acţionaţi până când termenul de „religie" va fi sinonim cu cel de „nebunie". Trebuie să acţionaţi până când oficialităţile oraşului şi ale ţinutului, precum şi cei din conducerea statelor, nu vor mai sta pe gânduri şi vor porni atacul împotriva grupărilor religioase etichetate drept duşmani ai poporului.
Ţineţi minte că toate ţările sunt conduse, în fapt, de către cei puţini, care pretind doar că se consultă cu cei mulţi. Nici America nu face excepţie. Micul funcţionar, ca şi cel care face legile, pot fi aduşi în situaţia de a crede orice vrem noi, adică până şi cele mai rele lucruri despre oricine. Nu e nevoie să ne străduim să convingemmasele. Este însă necesar să acţionăm, fără încetare, asupra oficialităţilor, folosind tot felul de mijloace, precum calomnierea diferitelor persoane, minciunile sfruntate, dovezile mincinoase, şi să facem o propagandă continuă pentru a le convinge să lupte împotriva Bisericii şi împotriva oricărui credincios practicant.
Întocmai ca şi oficialităţile, adevăraţii vindecători pot să ajungă să creadă orice lucru rău despre activitatea dusă în acest domeniu de Biserică, dacă li se demonstrează că Biserica reprezintă pentru ei un concurent primejdios. Dar dacă aceşti vindecători vor îndrăzni să atenteze la vreun drept câştigat de noi, ei vor fi eliminaţi, întocmai ca şi cei ce cred în creştinism.
Trebuie să fim precum o viţă parazită ce înconjoară un copac. Vom folosi copacul pentru a ne căţăra sus, după care, sugrumându-1, vom creşte puternici, hrănindu-ne cu seva lui.
Trebuie să îndepărtăm din calea noastră orice piedică. Trebuie să folosim, drept unealtă, orice autoritate ce ne cade în mână. Până la urmă, după câteva zeci de ani, ne vom putea dispensa de orice autoritate străină şi vom învinge, spre gloria Partidului.


15
Propuneri ce trebuie respinse

Există unele mişcări care ne-ar putea dăuna şi care ar putea întrerupe procesul de cucerire psihopolitică. Aceste mişcări, ce apar din vreun colţ al ţării, ar putea cu timpul să câştige teren; ţinând seama de asta, ele trebuie reperate, înainte de a deveni puternice, şi distruse.
Grupuri mari şi cu putere în Stat pot să propună ca problema tratării bolilor mentale să fie dată din nou în grija celor care s-au ocupat de ea, secole de-a rândul, în sânul populaţiei, adică în grija preoţilor. Trebuie să luptăm împotriva oricărei încercări de a-i pune pe oamenii Bisericii în fruntea instituţiilor de tratare a bolilormentale, folosind ca argumente incompetenţa acestora şi faptul că religia provoacă dezechilibre psihice. Cel mai grav lucru, care s-ar putea întâmpla în timpul desfăşurării programului psihopolitic, ar fi ca problema îngrijirii oamenilor dezechilibraţi mental să fie dată în mâna preoţimii.
Dacă există spitale de boli psihice organizate de grupări religioase, ele trebuie, cu orice preţ, discreditate şi închise, pentru că se poate întâmpla ca cifra reală a bolnavilor vindecaţi în aceste instituţii să ajungă să fie cunoscută şi comparată cu situaţia din celelalte spitale din ţară, unde cazurile de însănătoşire lipsesc cu totul; această comparaţie ar putea duce la o acţiune de plasare a preoţimii în fruntea instituţiilor ce se ocupă de problema bolilor mentale. Argumentele împotriva acestei acţiuni trebuie folosite cât mai de vreme, pentru a elimina orice posibilitate ca ea să se întâmple vreodată.
Legislaţia unei ţări trebuie întocmită cu mare grijă, în aşa fel încât să nu acorde nici un fel de drepturi persoanelor cu dezechilibre mentale. Trebuie să luptăm cu hotărâre împotriva oricăror proiecte de lege şi oricăror amendamente constituţionale, conform cărora vătămarea unei persoane dezechilibrate mental ar fi consideratăilegală, aducând drept argument faptul că în cazul acestor bolnavi reuşesc doar măsurile violente. Dacă legea i-ar proteja pe cei dezechilibraţi mental - aşa cum, de obicei, nu se întâmplă-, întregul program psihopolitic ar putea să se prăbuşească.
Trebuie să combatem orice acţiune de a pune sub supraveghere actele cerute la internarea în spital a bolnavului dezechilibrat psihic. Acest lucru trebuie lăsat cu totul în mâinile persoanelor ce se află sub controlul agenţilor psihopolitici. Internarea trebuie să comporte un minimum de formalităţi, iar ieşirea bolnavului din spital să nu fie posibilă prin puterea legilor. Orice încercare de a completa demersurile legale, necesare pentru reţinerea şi eliberarea bolnavilor din aziluri, trebuie combătută pe motiv că toate aceste cazuri sunt urgente. Pentru a înlătura o asemenea încercare, cel mai bun lucru este să înfiinţăm câte un pavilion de psihiatrie şi de claustrare a bolnavilor psihici în fiecare spital din ţară.
Trebuie să împiedicăm orice acţiune care ar putea scoate la lumină, din întâmplare, vreo lucrare de natură psihopolitică. întreaga literatură ce se ocupă de bolile mentale şi de tratamentul lor trebuie ascunsă cu grijă, în primul rând păstrând-o în condiţii de reală securitate şi, în al doilea rând, prin folosirea unui limbaj complicat care s-o facă de neînţeles. Numărul real al cazurilor de însănătoşire şi al deceselor nu trebuie publicat niciodată în ziare. Orice cercetare care încearcă să descopere dacă psihiatria sau psihologia au vindecat vreodată pe cineva trebuie combătută şl luată în derâdere; pentru această acţiune trebuie mobilizaţi toţi agenţii psihopolitici. Laînceput, această cercetare trebuie ignorată; dacă acest lucru se dovedeşte a nu fi cu putinţă, trebuie să intre în acţiune toţi agenţii psihopolitici din ţară, cu întreaga lor autoritate şi capacitate de luptă. Pentru prevenirea unor asemenea investigaţii, poate fi folosită orice tactică. Pentru a le împiedica, trebuie să avem pregătite documentecu aparenţă tehnică, din care să reiasă că există un număr uriaş de cazuri de vindecare prin mijloacele psihiatriei şi ale psihologiei; ori de câte ori se poate, trebuie să se treacă în aceste documente procentele de vindecare, oricât de false ar fi ele. în acest fel se alcătuieşte o bază de „probe" care poate zădărnici orice încercare de a identifica vreo persoană care a fost vindecată prin mijloacele psihiatriei sau ale psihologiei.
Dacă iese la iveală că psihopoliticianul are legături cu comuniştii, aceste legături trebuie atribuite propriei sale neglijenţe, iar psihopoliticianul trebuie etichetat de urgenţă ca un tip care trece drept un original printre cei din profesia sa.
Autorii lucrărilor care încearcă să prezinte imaginea unei societăţi aflate sub un control mental total şi lipsite de libertate reală trebuie împinşi spre fapte infamante sau spre sinucidere, spre a li se discredita operele.
Orice lege care liberalizează vreo practică de tratament trebuie imediat combătută şi anulată. Toate practicile de tratament trebuie să se apropie de cele admise de autorităţi; nu trebuie să îngăduim nici un fel de alte opinii, pentru că ele ar putea scoate la lumină adevărul.
Acţiunile ce-şi propun să ridice nivelul tineretului trebuie zădărnicite de oamenii noştri, pentru că ele ar putea anihila munca noastră de introducere în rândul tinerilor a delincventei, a consumului de droguri, a alcoolismului şi a promiscuităţii sexuale.
Comuniştii ce lucrează în presă şi la radio trebuie să fie protejaţi ori de câte ori e cu putinţă, eliminându-se, prin metodele Psihopoliticii, orice persoană care-i atacă în forţă. La rândul lor, comuniştii din presă şi de la radio trebuie convinşi să folosească orice prilej pentru a face publicitate în favoarea acţiunilor psihopolitice, în cadrul emisiunii de „ştiinţă".
între graniţele Rusiei şi ale sateliţilor săi, nu trebuie să fie îngăduită existenţa nici unei grupări care să se ocupe de problemele mentale. Aici pot să continue să lucreze doar agenţii psihopolitici bine verificaţi, activitatea lor desfăşurându-se numai în beneficiul guvernului sau împotriva deţinuţilor duşmănoşi regimului.
Trebuie combătută orice acţiune menită să-i excludă pe psihiatri şi pe psihologi din serviciile armatei.
Orice anchetă privitoare la „sinuciderea" sau la dereglarea mentală subită a unui lider politic trebuie condusă numai de agenţii psihopolitici sau de acoliţii lor, indiferent dacă este sau nu de vină Psihopolitica.
Folosirea violenţei împotriva persoanelor care atacă doctrina comunistă, sau uciderea lor, trebuie evitate, fiind declarate interzise. Asta pentru că actele de violenţă îndreptate contra duşmanilor comunismului ar putea să facă din aceştia nişte martiri. Metodele ce trebuie folosite împotriva lor sunt discreditarea şi acuzarea de nebunie, fapt ce-i va face să ajungă, până la urmă, sub îngrijirea agenţilor psihopolitici, adică a psihiatrilor şi a psihologilor controlaţi de noi.


16
CONCLUZII

În această epocă a înarmării nelimitate şi a antagonismelor naţionale, când declanşarea unui război atomic cu ţările capitaliste este oricând posibilă, Psihopolitica trebuie să fie mai eficientă ca oricând.
Toate programele psihopolitice trebuie să fie extinse pentru a sprijini şi a promova activităţile tuturor celorlalţi agenţi comunişti ce lucrează în cadrul naţiunii vizate.
Eşecul Psihopoliticii ar putea atrage după sine bombardarea atomică a ţării mamă.
Dacă Psihopolitica reuşeşte să-şi îndeplinească misiunea sa în cadrul ţărilor capitaliste din lume, primejdia războiului atomic este eliminată pentru totdeauna-, căci Rusia îşi va fi subjugat toţi duşmanii.
Comunismul s-a răspândit pe o şesime din partea locuită a globului. Doctrina marxistă a pătruns şi în restul lumii. Extinderea ordinii sociale comuniste învinge pretutindeni. Răspândirea comunismului în lume nu s-a făcut niciodată prin puterea bătăliilor, ci prin cucerirea minţii oamenilor; în cadrul Psihopoliticii, metodele de cucerire a minţii oamenilor au fost perfecţionate în cel mai înalt grad.
Agentul psihopolitic trebuie să reuşească în activitatea sa, fiindcă succesul său duce la instaurarea păcii în lume. în schimb, eşecul său poate să ducă la distrugerea părţilor civilizate ale pământului, de vreme ce nişte capitalişti nebuni au în mâinile lor puterea atomică.
Scopul justifică mijloacele. Degradarea oamenilor este mai puţin inumană decât nimicirea lor prin explozia atomică, pentru că, pentru orice animal care trăieşte numai o singură dată, orice fel de viaţă este mai bună decât moartea.
Scopul urmărit prin război este acela de a pune stăpânire pe poporul cucerit. Dacă un popor poate fi cucerit şi stăpânit fără război, scopul urmărit este atins fără să fi avut loc distrugerile inerente războiului. Este un obiectiv de cea mai mare valoare.
Psihopoliticianul îşi află răsplata în controlul, aproape nelimitat, pe care îl deţine asupra oamenilor, în exercitarea liberă a pasiunilor sale şi în triumful comunismului asupra prostiei duşmanilor poporului.


SFÂRŞIT

Surse : 
http://www.revista.memoria.ro/?location=view_article&id=236



Nota. 
Acest tip de texte fundamentale pentru intelegerea unei anumite mentalitati nu au fost studiate oficial in facultatile romanesti de psihologie , deci "stiintific" nu exista ca si multe alte texte si/sau evenimente din spatiul social.


Update 

In mod stupefiant, unii cercetatori contemporani de la CNSAS pornesc initial de la teza originii ruse a acestor tehnologii criminale de inginerie sociala comunista , dar ulterior avanseaza ideea originii lor occidentale respectiv in psihologia creata de John B. Watson si B.F.Skinner (?!) :

"Se poate observa cu uşurinţă că acest om “creat” de behaviorism este acelaşi cu
cel pe care agentul psihopolitic instruit la şcoala lui Beria trebuia să-l formeze
deoarece “omul behaviorist” este omul concret, real, însă mutilat şi sărăcit sub raport
psihic, dezgolit de orice conţinut psihologic: conştiinţă, sentimente, voinţă." (p.7)

Luminiţa Banu - Reeducarea – posibile origini occidentale ?