Elita discreta pro România


ELITA DISCRETA PRO ROMANIA

Este elita formata din acele personalitati de exceptie si independente fata de sistemul de aici , dar care cunosc si inteleg Romania si problemele ei , sau chiar cunosc limba romana , inteleg spiritualitatea romaneasca si in mod dezinteresat , onest si responsabil fac pentru Romania poate mai mult decat reprezentatii ei formali si elitele ei oficiale :

Principele Charles , Dr. Peter Gross , Jean Lauxerois, Steven van Groningen, Leslie Hawke, Peter Damian Hurley

Friday, July 15, 2011

Normalitate si anormalitate sociala ( 2 )

Romania. Un diagnostic.


Daca intrebi un roman care munceste sau se plimba prin Europa occidentala ce il impresionează cel mai mult , va raspunde prompt : normalitatea (s.n.).
Oliver *)





1. Radu Portocala: O cusca numita Romania


Ultimele luni mi-au fost din cale-afară de grele. Instinctiv, m-am apărat îndepărtîndu-mă şi tăcînd. De la începutul anului, am încetat să mai urmăresc actualitatea românească. Pentru prima oară după 30 de ani, dacă cineva mă întreabă ce se mai întîmplă “acolo”, nu pot răspunde. Şi-mi dau seama că această neştiinţă nici nu mă împovărează, nici nu mă diminuează. Dimpotrivă. Mă simt mai liber, mai împăcat.

Nu-mi lipsesc scandalurile, grosolăniile, cîrcotelile. Nu-mi lipseşte nici Băsescu, nici Boc, nici Udrea, nici prea mulţii lor semeni. Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi prietenii sau subordonaţii lor nu-mi lipsesc nici ei. Fără ei, zilele mele sînt mai puţin irosite.


Acum 20 de ani, România a pornit pe un drum greşit – încurajată, din inconştienţă sau interes, de mulţi “oameni de bine”, care, acum, se căinează la toate colţurile. Cu o viteză uimitoare, s-au format grupuri care, lipsite de vreun merit, n-au putut să funcţioneze decît prin excluderi şi cenzură. Tot ce e rău în societăţile occidentale a fost adoptat fără întîrziere. Iar societatea, îmbolnăvită pînă la agonie sub comunism, a sfîrşit prin a se sfîrteca definitiv.


Am aşteptat decenii – nu ani! – să se întîmple ceva bun în România. Şi decenii am fost dezamăgit. Decembrie 1989 n-a fost decît un moment de speranţă sterilă, căruia i-a urmat, ca un tobogan infernal, spectacolul prăbuşirilor succesive. Guvernarea liberală ar fi putut fi, în sfîrşit, un adevărat început dacă n-ar fi fost parazitată în permanenţă de forţe ostile ţării şi dacă rezultatele ei n-ar fi fost distruse cu uimitoare rapiditate de către multiplele şi absurdele guvernări Boc. “Revoluţia” pe care capriciile unui singur om au impus-o acum doi ani în conducerea PNL prefigurează, mai ales după alianţele din ultimele luni, un viitor de conflicte şi face iluzorie posibilitatea de a se recîştiga ceea ce se cîştigase între 2004 şi 2008.


Scrisă prost, din ce în ce mai prost, într-o limbă care se descompune de la un an la altul, presa a reuşit să se aservească, obişnuindu-se uimitor de repede cu cenzura şi autocenzura. Cititorii, pe de altă parte, nu caută se se informeze, ci să-şi vadă propriile opinii confirmate de cutare sau cutare cronicar. Revelaţiile, chiar şi cele mai scandaloase, rămîn sistematic fără urmări şi totul continuă ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.


Acum 15 ani, un tînăr student ajuns între timp deputat şi ministru PDL îmi scria furios în cadrul unui grup de discuţii: “Mai lăsaţi-ne cu comuniştii şi cu securiştii! Trebuie să ne gîndim la viitor.” Şi aşa a fost. Fiecare s-a gîndit la viitorul lui şi toţi împreună au încercat să construiască o ţară fără memorie, o ţară aistorică. Iar tragedia constă în faptul că, în mare parte, au reuşit. În România, trecutul nu mai interesează decît dacă poate argumenta bătutul cu pumnii-n piept.


În 20 de ani, România şi-a devenit sie însăşi o problemă şi o povară, iar cei mai mulţi români nu visează decît să fugă unde-or vedea cu ochii. Intelectualii oficiali şi-au ratat cu desăvîrşire menirea de a instrui masa, probabil fiindcă le lipseşte stofa de intelectuali. Societatea a ajuns astfel o ficţiune pe care n-o mai menţine decît nevoia fiecăruia de a avea adversari.


“Eşti departe!” îmi vor spune unii (ecouri ale celor care mi-au spus în 1990 că n-am mîncat salam cu soia). Da, şi tocmai fiindcă sînt departe, în afara cuştii, pot să văd mai bine, fără patimă, ce se întîmplă înauntru. Tocmai fiindcă sînt departe nu pot fi victima obişnuinţei şi a acceptării. Depărtarea e un avantaj pentru observator şi o tortură pentru cel care aşteaptă.


Despre multe din cele de mai sus am scris, iar despre altele ar fi trebuit să scriu într-o bună zi. Nu o voi mai face – în orice caz, nu aici. Strigatul în deşert este o ocupaţie căreia poţi să i te dedai o vreme, dar care, la un moment dat, ajunge să-ţi producă o mistuitoare senzaţie de inutilitate. Acelaşi lucru se poate spune şi despre obstinaţia de a crede în ceva care în mod evident e imposibil. Fiindcă nu mai pot să sper şi să aştept degeaba, am hotărît să nu mai adaug nici o pagină celor care s-au adunat aici.
Cititorilor care mi-au făcut bucuria de a mă vizita în acest spaţiu imaterial le spun rămas bun!


Radu Portocala
http://portocala.wordpress.com/2011/...re-despartiri/

citat dupa : http://www.universulromanesc.com/ginta/showthread.php?t=1222




2. Interviu Mark Gitenstein







*) Acest foarte interesant comentariu a fost facut de un anonim la un articol tipic pentru generalizarile nedrepte facute asupra romanilor : http://www.adevarul.ro/ion_cristoiu/Eterna_smecherie_romaneasca_7_456024396.html#commentsPage-4

No comments: