Dupa caderea comunismului si in absenta unui proces de tip Nurnberg care sa penalizeze si comunismul in aceeasi masura ca nazismul , comunitatea internationala a intrat pe o spirala descendenta. Lumea este acum pe muchie de cutit pentru ca dupa invazia Ucrainei de catre Rusia a pierdut echilibrul castigat in deceniile de pace de dupa 1945.
Tragedia din spatele realpolitik-ului lui Kissinger
Politica sa a interiorizat lecțiile Holocaustului
DE ROBERT D. KAPLAN
 |
Am avut privilegiul să-l cunosc pe Henry Kissinger de peste două decenii, luând cina la casa lui de weekend din Kent, Connecticut, de câteva ori pe an din 2000, cu excepția perioadei de pandemie, când am vorbit la telefon sau prin Zoom. Ceea ce ne-a reunit a fost un eseu Atlantic pe care l-am scris în iunie 1999 despre prima sa carte, O lume restaurată , care tratează tratatele de pace post-napoleonice. Ne-am întâlnit pentru prima dată la câteva luni după publicarea acelei piese.
Odată ce ne-am împrietenit, nu am mai scris cuprinzător despre Kissinger, cu excepția unui lung tribut adus carierei sale, menit ca un necrolog, pe care The Atlantic a decis să-l publice la împlinirea a 90 de ani, în mai 2013 . Între acea piesă și lucrările superioare despre viața și gândurile lui Kissinger publicate de Niall Ferguson, Barry Gewen și Martin Indyk, am puține lucruri de adăugat, cu excepția reminiscențelor personale ale discuțiilor de la cină, Kissinger chemându-și mai mulți oaspeți să-și ofere opiniile. a marilor probleme ale zilei — și apoi a le răspunde.
La petrecerile lui Kissinger, organizate de geniala și formidabila sa soție Nancy, a cărei prezență proprie umplea sala, titlurile erau adesea ignorate. Discuțiile au variat de la dilemele istorice ale Chinei, Germaniei, Rusiei și Statelor Unite până la provocările universităților până la atributele marilor lideri. Ai primit o previzualizare a cărților lui ulterioare fiind în prezența lui.
Dar cred că aici este necesar să reiau câteva dintre interpretările mele ale filozofiei sale, pe care le consider atât de esențiale - suficient încât să fie repetate din eseurile mele anterioare. Căci filozofia lui Kissinger este cea care mi se pare cea mai importantă despre el și care constituie un ghid aproximativ pentru omul de stat: pentru că este o filozofie ale cărei origini se află în experiențele sale ca tânăr evreu în Germania lui Hitler și ca fiu al imigranților în circumstanțe dificile. .
De fapt, Kissinger a interiorizat lecțiile Holocaustului, deși erau lecții diferite de cele învățate de elita liberală a epocii sale. Kissinger l-a văzut pe Hitler ca pe un șef revoluționar care a reprezentat forțele anarhiei care încercau să răstoarne un sistem internațional legitim, oricât de imperfect era acesta. Căci, în mintea lui Kissinger, prima sa carte despre răspunsul diplomatic la un alt șef revoluționar, Napoleon, i-a oferit un vehicul pentru a se ocupa, deși oblic, de problema lui Hitler. Morala și puterea nu puteau fi dezlegate, în mintea lui Kissinger.
De fapt, Kissinger, în calitate de practicant la cele mai înalte niveluri ale politicii externe a SUA în unele dintre cele mai grele zile ale Războiului Rece, s-a gândit mai profund la morală decât mulți autoproclamați moraliști. Iar ambiția morală supremă în acea perioadă a fost evitarea unui conflict militar direct între Statele Unite și Uniunea Sovietică printr-un echilibru de putere favorabil. Războiul Rece poate părea acum străvechi, dar pentru cineva ca mine, care, în calitate de jurnalist, a acoperit Europa de Est comunistă, cu toată sărăcia ei sumbră, înghețată și represiunea pulverizantă, va rămâne întotdeauna destul de viu. Și dacă nu ar fi fost realpolitik-ul lui Kissinger, care a permis un armistițiu cu China pentru a echilibra împotriva Uniunii Sovietice, chiar dacă el și președintele Richard Nixon s-au desprins cu Kremlinul, președintele Ronald Reagan nu ar fi avut niciodată luxul Wilsonianismului său ulterior. .
Într-adevăr, Kissinger a fost un internaționalist realist, ca și ceilalți mari secretari de stat republicani din timpul Războiului Rece, George Shultz și James Baker III. Realiștii de astăzi s-au îndreptat către neo-izolaționism și au devenit literalmente mai mici din cauza acestuia.
Credințele lui Kissinger, care apar prin scrisul său, cu siguranță nu sunt pentru cei slabi de inimă (s.n.). Sunt nesatisfăcători din punct de vedere emoțional (s.n.), dar analitic sunt atemporale (s.n.). Ei includ:
- Dezordinea este mai rea decât nedreptatea, deoarece nedreptatea înseamnă doar că lumea este imperfectă(s.n.), în timp ce dezordinea ispitește anarhia și coșmarul hobbesian al războiului și al conflictului, al tuturor împotriva tuturor (s.n.).
- Rezultă, deci, că ordinea este mai importantă decât libertatea, deoarece fără ordine nu există libertate pentru nimeni (s.n.).
- Problema fundamentală în afacerile internaționale și interne nu este controlul răutății, ci limitarea neprihănirii de sine. Căci neprihănirea este cea care duce adesea la război și la cele mai extreme forme de represiune, atât în țară, cât și în străinătate (s.n.).
- Scopul politicii este de a reconcilia ceea ce este drept cu ceea ce este posibil (s.n.). Jurnaliştilor şi luptătorii pentru libertate le este uşor în viaţă, deoarece se pot ocupa doar de ceea ce este drept. Factorii de decizie, împovărați cu responsabilitate birocratică pentru a promova interesul propriu al unei națiuni, nu au un astfel de lux.
- Pesimismul poate fi adesea superior din punct de vedere moral optimismului deplasat. Pesimismul, prin urmare, nu trebuie neapărat dezamăgit.
Este adevărat că multe dintre cele de mai sus sunt derivate de la marii filozofi, în special de Hobbes. Dar este meritul lui Kissinger că a activat-o în mod conștient în conduita zilnică a politicii externe.
Desigur, Kissinger continuă să fie urât din cauza Vietnamului. Dar, oricât de ciudat ar părea, Kissinger și Nixon, retrăgându-se din Vietnam în maniera sângeroasă în care au făcut-o, au demonstrat un caracter real: ei credeau că servesc interesul național și își dovedesc duritatea Chinei și Uniunii Sovietice, chiar dacă știau că vor fi calomniați în mass-media, în toate cărțile scrise de istoricii liberali și în sondajele de opinie pentru că au procedat astfel.
Retragerea lor sângeroasă și metodică în fața cererilor liberale de capitulare totală și imediată și a unei fuga conservatoare din realitate (o credință în luptă până la victorie) a avut un efect demonstrabil în ceea ce privește reputația Americii de putere în China, Uniunea Sovietică și Mijlociu. Est. Pentru că politica externă a lui Nixon și Kissinger a fost o bucată. Nu poți dezlega strălucitorul loc de pace al lui Kissinger în Orientul Mijlociu de acțiunile sale din Indochina. Cu toate acestea, retragerea din Vietnam a fost încă mai rapidă decât cea a lui De Gaulle din Algeria, pentru care liderul francez a fost apreciat de istorici.
În ceea ce privește judecata istoriei, propriile memorii ale lui Kissinger, cu toate defectele lor, sunt mai vaste, mai elegant scrise și mult mai stimulatoare din punct de vedere intelectual decât cele ale oricărui alt om de stat american al perioadei. Kissinger poate să nu aibă ultimul cuvânt, dar va avea ceva apropiat.
Kissinger a fost un „veritabil om de stat”, ca să folosim definiția filosofului-istoric german Oswald Spengler: adică nu era un reacționar care credea că istoria poate fi inversată și nici un idealist militant, care credea că istoria defilează într-un o anumită direcție. Concluzia lui Kissinger era mai întemeiată: credea mai puțin în victorie decât în reconcilieri.
Sursa : https://unherd.com/2023/11/the-tragedy-behind-kissingers-statecraft/
N.B. Reactiile cititorilor americani prezentate mai jos sunt elocvente pentru respingerea cinismului lui Henry Kissinger.
Mulțumim Prof. Robert Kaplan pentru acest rezumat concis al vieții lungi și complexe a lui Kissinger. Necrologurile de astăzi vor încerca în mare măsură să explice punctele de vedere ale diverșilor scriitori (de obicei, dezacorduri) cu deciziile lui Kissinger și consecințele acestor decizii.
Puțini sunt dispuși să implice ideile care l-au motivat pe Kissinger. După cum notează Kaplan, „Scopul politicii este de a reconcilia ceea ce este just cu ceea ce este posibil. Jurnaliştilor şi luptătorii pentru libertate le este uşor în viaţă, deoarece se pot ocupa doar de ceea ce este drept. Factorii de decizie, împovărați cu responsabilitate birocratică pentru a promova interesul propriu al unei națiuni, nu au un astfel de lux.” Sugerez că majoritatea comentariilor postate la acest articol (la momentul scrierii) suferă de acest lux de a examina doar ceea ce ar fi mai degrabă drept decât posibil. Occidentul are prea mulți politicieni care impun atitudinea de auto-îndreptățire (ceretată de electorat) identificată de Kaplan, rezultând o mizerie de politică externă și internă. Asta nu înseamnă că Kissinger este scutit de critici sau chiar de condamnare, dar cel puțin merită un proces istoric echitabil.
Credem noi, ca cultură, că „dezordinea este mai rea decât nedreptatea, deoarece nedreptatea înseamnă doar că lumea este imperfectă, în timp ce dezordinea ispitește anarhia și coșmarul hobbesian al războiului și al conflictului, al tuturor împotriva tuturor.”? În timp ce examinez cererile stridente ale diferitelor grupuri (de stânga și dreapta) și acceptul îngrozit al celor care caută voturi, aș dori să înțeleg mai bine dezavantajele dezordinei într-o cultură. Lucrurile se destramă; centrul nu poate ține; / Simpla anarhie este dezlegată asupra lumii.
După cum notează Kaplan, „De aici rezultă că ordinea este mai importantă decât libertatea, deoarece fără ordine nu există libertate pentru nimeni”. Poate ne putem îndepărta de presupunerile noastre adolescentine despre libertate și ajungem într-un loc în care realizăm că cultura noastră ar trebui să caute o libertate pentru ceva, mai degrabă decât pentru ceva. Ce este acel „ceva” ar trebui să fie în centrul dezbaterilor noastre, nu ceea ce motivează petulanțele celor care cred că orice angajament este o cătușe, orice obligație este sclavie.
Superb.
Într-adevăr, un rezumat concis. Este uimitor cum unii pot rezuma faptele criminale ale lui Kissinger convingându-se, la fel ca și tu domnul Jennings, că se uită la imaginea de ansamblu, spre deosebire de slobii „petulanți” care recunosc crima doar ca crimă.
Poate ați ratat propoziția mea „Asta nu înseamnă că Kissinger este scutit de critici sau chiar de condamnare, dar cel puțin el merită un proces istoric echitabil”. Dacă ideea dvs. este că orice moarte intenționată care decurge din edictul lui Kissinger este suficientă pentru a-l condamna ca criminal criminal, indiferent de acea „imagine de ansamblu”, atunci îi condamnați în egală măsură pe consilierii administrațiilor JFK și LBJ care au început și au crescut Vietnamul? Război? Într-adevăr, de ce să se limiteze la SUA sau la război? Și autoapărarea care ucide agresorii (cum ar fi acțiunea militară ucraineană) este acceptabilă sau nu? Pe tărâmul intern, conducătorii care aplică pedeapsa capitală sau permit forțelor de ordine să folosească forța letală sunt la fel de vinovați ca și Kissinger, în opinia dumneavoastră? Dacă nu, ce este la Kissinger care îi deosebește acțiunile de toate cele menționate mai sus atunci când „recunoașteți crima ca crimă”?
Ideea despre „context” este întotdeauna ambiguă din punct de vedere moral. Dacă scopurile nu justifică niciodată mijloacele în relațiile internaționale, atunci ce se face cu bătăușii acestei lumi care caută să facă rău și să uzurpe? Dacă unele scopuri oferă o justificare suficientă, atunci de ce sfârșitul lui Kissinger de a evita războiul nuclear îl face un criminal, dar obiectivul „luptătorului pentru libertate” preferat al altei persoane este acceptabil?
Nu sunt relativist și cred că este important să-i tragem pe oameni la putere să răspundă, mai ales în ceea ce privește pierderea de vieți omenești. Dar, după cum a remarcat Kaplan, nu ar trebui să facem acest lucru din luxul de a ne uita doar la ceea ce este drept, fără a ține cont de care sunt faptele dure care au necesitat decizii reale, tragice.
Nu, domnule, nu am ratat sentința dumneavoastră în care ați cerut un „proces istoric echitabil pentru Henry Kissinger”. Aș spune că dovezile sunt destul de copleșitoare că Kissinger ar fi trebuit să aibă un proces penal echitabil pentru nenumăratele infracțiuni pe care le-a comis. Din păcate, istoria a ratat această ocazie. Orice moarte intenționată care decurge din „edictele” lui Kissinger este suficientă pentru a-l condamna, deoarece edictele unui om aflat într-o poziție de putere nu sunt suficiente pentru a-i condamna pe alții la moarte. În sistemul american, orice edict ar trebui să provină de la un congres ales în mod corespunzător, nu de la un servitor al unui anumit președinte.
Deci, da, îi condamn pe consilierii JFK și LBJ, cum ar fi Robert McNamara, „care au început și au crescut războiul din Vietnam”. Toți au fost criminali de război până la sfârșit, inclusiv Johnson. L-aș tăia foarte mult pe Kennedy, deoarece documentele istorice arată clar intenția lui de a retrage America din război. Autoapărarea care ucide agresorii este cu siguranță justificată, expresia cheie fiind „autoapărare”. Kissinger nu s-a angajat niciodată în nicio acțiune de autoapărare pentru el sau pentru națiune. Modul său de operare a fost ofensator în numele imperiului american, de unde amestecul său constant în treburile altor națiuni.
Nu sunt un susținător al pedepsei capitale de către nicio națiune. Oferă mult prea multă putere statului. Pedeapsa capitală îi dă drumul pe criminalul cu adevărat odios, scoțându-i din mizerie. Cel mai bine este să-i lași să-și petreacă restul vieții în închisoare pentru a-și concentra atenția asupra faptelor lor oribile. Din nou ceea ce distinge acțiunile lui Kissinger este lipsa unei componente defensive în oricare dintre aventurile sale sau o idee coerentă despre ceea ce era în interesul țării, spre deosebire de ceea ce era în interesul lui Henry și al plutocraților pe care i-a servit. . Nu a fost niciodată despre Statele Unite, democrația libertății, mama sau plăcinta cu mere. Era vorba despre puterea brută definită și executată de un singur om, indiferent de efectele dăunătoare pe care le-a avut asupra Statelor Unite sau a altor țări.
În ceea ce privește problemele pe care le-ați ridicat despre „libertatea pentru ceva mai degrabă decât față de ceva” și „coșmarul hobbesian al tuturor împotriva tuturor”, în timp ce acele idei ar constitui o discuție filozofică interesantă, nu are nimic de-a face cu venalitatea și crimele egoiste ale Henry Kissinger.
Insisti că Kissinger merită un proces istoric echitabil, neglijând să vadă că victimele „realpolitic-ului” lui egoist nu au primit niciun astfel de proces.
Exact ca în Coreea, nordul comunist a fost cel care a instigat războiul din Vietnam, nu sudul sau americanii. Deci, în practică, ați fi susținut dominația comunistă a lumii, inclusiv a întregii Americi Latine, ceea ce ar fi dus, în istoric, la milioane de morți.
Conceptul potrivit căruia Kissinger și, probabil, mai larg americanii, sunt singuri, „vinovați de crimă”, acuzație pe care stângii par adesea remarcabil de reticenți să-i pună pe cei cu putere internă absolută, precum Lenin, Stalin, Mao sau chiar Castro, este o prostie puerilă.
Interesant. Kaplan va fi de acord că ar fi trebuit să revizuiască punctul 1 înainte de a sprijini războiul din Irak. Ar fi interesant să vedem părerea lui despre mințirea oamenilor pentru a începe războaie – este vreodată o idee bună?
Mai incisiv decât comentariul de mai sus. Punctele lui Robert sunt toate valabile, doar că s-ar putea să nu se alinieze cu ceea ce face el. De aici comentariul său avertizează împotriva a ceea ce el definește greșit drept „izolaționism”, dar care este cel mai bine tradus ca „constituționalism”.
Pentru Kissinger minciuna pentru a începe războaie era irelevantă.
Interesant. Nu am fost niciodată un fan al lui Kissinger, dar asta măcar obligă la reexaminarea unor presupuneri. Dar încă îmi este greu să suport politicile lui Nixon și Kissinger în America Latină.
Aceasta (o credință Kissinger) pare să rezumă politicile neoliberale ale Occidentului precum Afganistan, Irak II, Siria și Libia:
„Problema fundamentală în afacerile internaționale și interne nu este controlul răutății, ci limitarea neprihănirii. Căci neprihănirea este cea care duce adesea la război și la cele mai extreme forme de represiune, atât în țară, cât și în străinătate.”
Da, excelent punct. Neprihănirea de sine, cum ar fi excepționalismul american, națiunea indispensabilă și Pax Americana. Toate conceptele care au devastat Statele Unite și o mare parte a lumii.
A ta este doar o altă versiune a excepționalismului american, ca și cum liderii politici din alte state nu ar avea vreo agenție. Este atât de total naiv.
Dezordinea este mai rea decât nedreptatea, deoarece nedreptatea înseamnă doar că lumea este imperfectă, în timp ce dezordinea ispitește anarhia și coșmarul hobbesian al războiului și al conflictului, al tuturor împotriva tuturor.
Ceea ce este interesant la această porțiune a viziunii despre lume a lui Kissinger este că se află, de asemenea, în centrul politicii tradiționale islamice, unde războiul civil ( fitna ) este perceput ca fiind mai rău decât tirania și, prin urmare, chiar și cea mai rea tiranie trebuie îndurată pentru ca comunitatea ( ummah ) căderea în anarhie; consecința, desigur, este un sistem politic caracterizat de absolutism quieist temperat de ocazional insurecție sângeroasă.
De asemenea, este interesant că Bonaparte, după ce a citit cu atenție Qu'uranul, l-a depus în biblioteca sa asiduu clasificată – la „Politică”.
Touche, exact când Constantine a făcut o intrare potrivită.
Mi se pare că Kissinger a fost un discipol al lui Machiavelli. Toată politica este arta posibilului și o datorie a omului de stat de a servi interesele pe termen lung ale națiunii pe care o reprezintă. Fără îndoială, Kissinger ar fi fost de acord cu aforismul „că drumul spre iad este pavat cu bune intenții”.
De acord – deși mă răzvrătesc visceral împotriva lui Kissinger, persoana publică, îmi este greu să ofer argumente împotriva declarațiilor și pozițiilor expuse aici. Este enervant, dar revigorant, aș spune: sunt forțat să regândesc presupuneri și asta cel puțin este sănătos.
Si totusi…
Și totuși este încă un criminal de război care ar fi trebuit să fie urmărit penal. Din păcate, mulți care comentează aici cred că ar fi trebuit să ne ferim privirea ca să nu supărăm căruciorul cu mere.
Nu există nimic ca nedreptatea care naște dezordine
Ce, nu se vorbește despre distracția fericită a lui HK la Bohemian Grove cu micul său grup de elită de camarade de stea care împart lumea pentru distracție și profit? Vă rog. De ce, oh, de ce trăiesc atât de mult făpturile rele ca el? De fapt, de ce există ele?
A avut un chirurg cardiac foarte bun.
Au pus unul?
Excelent articol. Avem mult prea mulți idealiști și nu destui realiști în politică în aceste zile, atât străini, cât și interni. Poate e inevitabil. Succesul generează mulțumire și pace, pământ fertil pentru creșterea idealismului, apoi eșecurile acelor idealuri provoacă greutăți care pot fi rezolvate doar cu soluții imperfecte, pragmatice. 1975-2016 a fost o epocă a idealismului, dar acele idealuri au creat probleme fără soluții ideale, doar compromisuri practice și retrageri de la idealurile pure. Mă tem că Kissinger va fi judecat și mai aspru, cu cât strategia sa de detenție cu China s-a epuizat acum. În opinia mea, strategia lui era solidă la acea vreme și, într-adevăr, a funcționat în cea mai mare parte conform intenției, până când Xi Jinping a venit la putere. Xi a supărat o mulțime de cărucioare cu mere și este pe cale să devină un răufăcător istoric de proporții napoleoniene.
Confunda realismul cu crima.
Se vorbește mult despre Hobbes, dar Leviathan rămâne strict în afara scenei. Niciun cuvant.
Și nici un cuvânt despre Chile și despre 11 septembrie. „Nu vom lăsa Chile să se piardă” și ceea ce a urmat nu este semnul cuiva care „a crezut mai puțin în victorie decât în reconcilieri”. Poate Chile a fost doar o victorie mică și nesemnificativă pentru K, care nu merită menționată?
Bizare până când nu mi se amintește, acestea sunt observațiile unui salonist auto-aclamat. Și da, există întotdeauna o femeie curatoare genială. A înțeles asta.
Nu voi plânge moartea lui. Albirea sa în China a fost cea mai mare eroare geopolitică de la sfârșitul secolului al XX-lea și reprezintă o amenințare pentru întregul Occident.
A da vina pe Kissinger, care nu a deținut nicio funcție după ianuarie 1977, pentru ceea ce au făcut Carter, Clinton, Bush-43 și Obama este nedrept și incorect. Și poate înțelege greșit amenințarea sovietică din perioada puterii lui Kissinger.
ai în minte un concept de cruciada pentru China?
Henry Kissinger și Robert Moses – Oameni teribil de inteligenți Sunt sigur, maeștri ai politicii și puterii, uneori numiți cei mai puternici oameni de pe Pământ/din istorie, și totuși au lăsat atât de multe cicatrici pe ei, am impresia puternică că ar fi fost mai bine dacă nu s-ar fi născut niciodată.
Nu poți trage această concluzie decât dacă ai putea lua în considerare cine ar fi fost în locul lor.
Ei bine, acest principiu nu ne va duce departe – toată istoria ar trebui să fie eliminată, pentru că nu putem ști niciodată ce s-ar fi întâmplat dacă x nu s-ar fi întâmplat niciodată.
Tocmai ți-ai uzurpat propriul argument.
Ei bine, am spus doar că „am avut impresia puternică” că lumea ar fi fost mai bine fără HK sau RM. CB a spus că aceasta nu a fost o concluzie pe care aș putea să o trag, deoarece nu știam ce s-ar fi întâmplat fără ei - un punct atât de evident încât nu este necesar să-l spun - deși pentru mulți este un deznodământ înfricoșător pentru un episod din „Zona crepusculară”.
După cum i-am răspuns, în sensul „ar trebui să încetăm să mai dăm orice părere cu privire la istorie, pentru că nu știm niciodată cum ar fi evoluat lucrurile altfel”. Desigur, eram sarcastic – argumentul meu era în direcția opusă.
„tocmai ți-ai uzurpat propriul argument”
Trebuie să recunosc – nu știu ce înseamnă asta, decât dacă este „ți-ai învins/ai contrazis propriul argument”.
Ai dreptate, nu are nici un sens.
Dar știm cu toții ce a vrut să spună
DEUTERONOMUL 7:6.
Bună, Charles
, ce fel de răspunsuri ciudate a primit postarea mea. Primul face afirmația din doi ani că nu se poate avea în mod legitim o opinie despre personaje istorice (Kissinger sau Moise) pentru că nu ai fi știut cum ar fi fost situația fără ele (gee, mulțumesc, nu m-am gândit niciodată la acea).
Următorul mă informează că, subliniind cele de mai sus, am luat în mod ilegitim propriul meu argument (eh?) – și apoi împreună cu tine vin cu o referință din Vechiul Testament (sau Tora?)! S-ar putea să-ți dau un sens – subliniezi povestea de origine a ceea ce s-ar putea numi, „un anumit exces executiv realizat de un grup îndreptățit”?
Impresia ta este corecta.
Cred că Kissinger trebuie să fi împărtășit o mare parte din perspectiva lui psiho-politică cu Metternich. În timpul tinereții sale, familia lui Metternich și-a pierdut majoritatea proprietăților în fața francezilor în timpul Primului Război de Coaliție din anii 1790, în timp ce adolescentul Kissinger a supraviețuit Auschwitzului. Îmi pot imagina experiențe timpurii ca acestea care generează o dorință de stabilitate care s-ar putea manifesta sub forma conservatorismului reacționar urmărit de Metternich sau a realpolitik-ului Kissingerian.
„în timp ce adolescentul Kissinger a supraviețuit lui Auschwitz”
A făcut el? Alții ar crede că Kissingers au părăsit Germania în vara lui 1938, rămânând pentru scurt timp la Londra înainte de a se îndrepta spre New York.
ps. Nu a menționat și Metternich că și-a petrecut viața „prevăzând o fațadă mâncată de vierme”?*
Poate că Kissinger a simțit același lucru?
(*Imperiul Austriac.)
Nu-i plâng moartea.
Simpatie considerabilă față de responsabilitățile și nevoia de a lua decizii strategice majore mult mai greu decât a fi în comentarii. În plus, în multe aspecte, realpolitik-ul lui Kissinger a avut o coerență subiacentă care a avut SUA și ceea ce reprezentau ca o democrație liberală, capitalistă, care trebuie să-i conțină și să slăbească pe sovietici ca fiind Steaua Polară. Dacă experiența sa de copil care fugea de nazism a avut influența, acest autor sugerează că Kissinger însuși a contestat și a minimizat tot timpul.
Cu toate acestea, ar susține că multe decizii pe care el a ajutat să le ia au avut o raționalizare post facto aplicată de el însuși și de biografii care îi susțin. El însuși a spus că dacă ne putem descurca pe comuniștii din Beijing de ce suntem atât de îngrijorați pentru Vietnam și apoi a bombardat iadul Cambodgia, ucigând mii de nevinovați și creând mediul în care au pășit ucigașii Khmerii Roșii. Și cât de valoros și de important arată acum sacrificarea din Vietnam? Ar fi fost lucrurile mai rău dacă SUA s-ar fi retras mai devreme? Numărul trupelor a crescut înainte de a se reduce. Poate că nu a fost atât de prevăzător pe cât poate sugera hagiografia.
Povestea mea preferată cu Kissinger este aceasta din La Wik:
„În timpul înaintării americane în Germania, Kissinger, deși doar un soldat (cel mai jos grad militar), a fost pus la conducerea administrației orașului Krefeld din cauza lipsei de vorbitori de germană. pe personalul de informații al diviziei. În opt zile el înființase o administrație civilă”.
Cred că Kissinger ar fi avut 20 de ani pe atunci.
În urmă cu aproximativ un an, am decis să încep să citesc cărțile lui Kissinger, când au apărut la Half Price Books. Despre China este bine, mai ales că Kissinger ne spune că Mao nu era doar un comunist, ci și un confucianist. Și cred că ar trebui să presupunem că acest lucru este valabil pentru toți liderii chinezi.
Kissinger a sprijinit invazia Irakului. Încălcarea tuturor celor 5 puncte aici.
M-am gândit cum am putea preveni ascensiunea unui alt Hitler (cum ar fi 99% dintre oamenii care se gândesc la orice) și nu am ajuns la nicio concluzie, cu siguranță nu că putem identifica în mod rezonabil acte imorale pe care le-am putea îndeplini și care ar putea preveni un rău mai mare.
Știi acele filme de la Hollywood în care bunul/răul are un plan. Planul este adesea destul de complex, implicând un număr de pași și diverși oameni care acționează în moduri prezise de planificator. Dacă ești ca mine, atunci vei fi sceptic cu privire la plan. de exemplu, planul presupune că X va răspunde la stimulul Y acționând în modul Z, dar acest lucru nu este garantat. Mai mult, dacă acest pas din lanțul de evenimente nu merge conform planului, atunci totul este pierdut, deci planul este fragil.
Problema este incertitudinea, iar această incertitudine se înmulțește cu cât trebuie făcute mai mulți pași și ipoteze în elaborarea planului.
Să presupunem că există doi oameni de stat care se gândesc să facă un act imoral pentru a preveni un rău mai mare.
Persoana A spune „Ei bine, nu știm cât de precise sunt evaluările noastre cu privire la capacitățile militare ale lui X, în plus, nu putem prezice răspunsul lui Y la acțiunile noastre… , Având în vedere incertitudinea agravată, nu pot justifica săvârșirea actului imoral, prin urmare doar trebuie să fac ceea ce trebuie și să sper în ce este mai bun”
Persoana B spune „Ei bine, eu sunt mai inteligent decât tine și am studiat, de asemenea, mai mult, de aceea incertitudinile mele cu privire la rezultatele acestui lanț de evenimente sunt mai mici și spun că ar trebui să mergem mai departe cu actul imoral și previne răul mai mare”
Acesta este trucul Kissinger.
După ce actul imoral a fost săvârșit și orice consecințe s-au desfășurat, persoana B spune „Ei bine, asta a fost rău, dar pot să vă spun că lucrurile ar fi fost mult mai rele dacă nu am fi efectuat acel act imoral.” Există, desigur, doar unul. pământ și o săgeată a timpului, contrafactualul nu poate fi testat și astfel persoana B este liberă să folosească din nou același truc cu următoarea ocazie.
Știința este starul principal al societății noastre moderne, experții științifici au abilități superioare de a prezice comportamentul materiei în comparație cu cei care nu sunt instruiți științific. Dar există două aspecte ale științei care o fac diferită:
1. Cunoștințele științifice sunt comunicate într-un mod precis. Matematica, limbajul cel mai precis este adesea folosit. Observațiile se aliniază adesea îndeaproape cu aceste modele matematice.
2. Există o capacitate de a efectua experimente, Configurații speciale concepute pentru a izola anumite variabile, repetabilitatea acestor experimente este de o importanță capitală.
Niciunul dintre aceste aspecte nu este valabil pentru treburile umane. Caracterul de vedere al cunoștințelor științifice nu poate fi transferat în această arenă.
Scepticismul față de proclamațiile făcute de experți primește mult derizoriu în mass-media. Dar este nerezonabil să se estimeze că unii experți efectuează o formă a trucului Kissinger? Poate că certitudinea lor este doar o ipostază în scopul alpinismului social? Poate unii acționează ca o acoperire pentru cei mai puternici? Să justifice lucrurile pe care cei puternici doresc să le facă cu un furnir de „expertiză”?
O reflecție sumbră. Moștenirea lui Kissinger încă se desfășoară. Ultimul cuvânt este încă departe.
Nu pentru cei care au murit de mâna lui.
Influența lui Kissinger într-un cancer malign asupra politicii externe a Americii. Moștenirea lui va fi gropile comune ale inocenților pe care i-a sacrificat pentru iluzia interesului propriu al Americii.
Tâmpenii pseudofilosofice rampante. Nedreptatea persistentă garantează dezordinea, deoarece va exista rebeliune, unele dintre ele violente. În calitate de evreu, consider lecțiile pe care le-a luat Kissinger de la Holocaust ca fiind comparabile cu cele pe care le-a luat proprietarul mahalalei Rachmann – asigură-te că altcineva este victima, nu tu. Nu investiți și nu încercați să lucrați pentru sisteme sociale care reduc exploatarea.
A fost un om disprețuitor și, dacă există o viață de apoi, sper să fie închis într-o cameră cu un Chris Hitchens bețiv și lendaș.
Asta ar fi într-adevăr o soartă potrivită pentru amândoi.
Acum asta ar fi o pedeapsă potrivită!!
„Este adevărat că multe dintre cele de mai sus sunt derivate de la marii filozofi, în special de Hobbes. „
După părerea mea, sună mai mult la Hegel decât oricine altcineva – în special primele 3 puncte.
„Libertatea este recunoașterea necesității.”
Desigur, gândirea lui Kissinger a fost saturată de experiența și amintirea primilor cincizeci de ani ai secolului XX ai Europei. Aceasta a fost principala motivație a tuturor celor din generația mea care au devenit interesați de afacerile internaționale. Eforturile lui Kissinger, începând cu scrierile sale despre Metternich, au reprezentat o încercare de a lua în considerare problemele creării unei ordini în vremurile revoluționare, când ideile utopice erau cele mai importante. Problema este încă acolo, la fel ca și utopiile derivate care circulă acum.
Deci, în lumina acelor idei utopice oribile, crimele de război erau justificate? Asta spui?
Excelent eseu, deși avertismentul lui Robert despre „neo-izolare” Robert este codificat. Robert s-a luptat cu ultimii rămași și i-a agresat pe ultimii pensionari în viață, „arabii” din Departamentul de Stat care credeau că Israelul îi va trage pe israelieni și împreună cu ei, alianța SUA, într-un conflict etern. Realismul este grozav, cu excepția cazului în care o politică de iluzie susținută de imperialism devine personal preferabilă. Folosirea forței americane întotdeauna și pretutindeni, aparent pentru a lupta împotriva „linișterii” în incendii nesfârșite, despre care se spune mereu plictisitor că seamănă cu Hitler în anii 1930, până când duce la declinul inevitabil al SUA. Ca orice alt astfel de imperiu, așa cum a fost semnalat, cel puțin în trecut, de nenumărați politicieni americani. Și până când ne vom sătura veșnic să auzim despre Chamberlain de la fiecare tip de pe planetă cu o tastatură care a rămas treaz în istoria liceului și acum se simte în poziție unică pentru a avertiza omenirea. Este bine pentru interesele lui Robert.
Există patru aspecte majore ale politicii externe a lui Kissinger: Vietnam, Orientul Mijlociu, URSS și China. Lui Kissinger îi lipsea experiența reală. Dacă Kissinger ar fi luptat cu Chindits, SOE Force 136, OSS în Indo China sau SAS în Malaya, ar fi apreciat problemele luptei în junglă și înțelegerea minții orientale. De asemenea, el și-ar fi dat seama, deoarece Vichy a permis Japoniei să invadeze Indo China, Franța și-a pierdut credibilitatea. În 1946, o forță de trupe britanice/Imperiului aproape a învins Vietminh-ul, dar aceștia erau luptători în junglă înrăutățiți (Orde Wingate și The Chindits, Freddie Spencer Chapman Force 136/SOE Malaya). După 1954 Vietnamul de Sud a fost o națiune slab coruptă. De asemenea, marea majoritate a americanilor din clasa medie și superioară, în special cei din învățământul superior, nu au vrut să lupte. Nicio națiune nu poate câștiga un război dacă clasa conducătoare nu este pregătită să moară apărându-l.
În Orientul Mijlociu a fost ușor; la mijlocul anilor 1960, URSS a susținut naționalismul arab, Nasser et at , așa că sprijinirea Israelului a fost simplă.
Kissinger a făcut față URSS, ceea ce a fost bine.
Kissinger a fost naiv în dezvoltarea relațiilor cu China sub Mao. Mao a ucis 70 de milioane de chinezi, așa că a fost capabil să omoare mult mai mulți străini.
Generalul Air Alan Brooke a spus despre comandanții de divizie și de corp din Africa de Nord în cel de-al Doilea Război Mondial „Jumătate dintre ei nu erau suficient de buni, dar nu erau mai buni să-i înlocuiască”. Cred că același lucru se poate spune despre SUA. După uciderea președintelui Kennedy, cine a fost mai bun decât Kissinger? În țara orbilor, cel cu un ochi în rege.
Ei bine, domnul Kissinger a mers să-și întâlnească Creatorul și este pentru El, și nu pentru noi, să pronunțe o judecată finală asupra ideilor și acțiunilor lui Heinz Alfred Kissinger de-a lungul vieții sale. De dragul sufletului lui Kissinger, sper că Dumnezeu este destul de indulgent și iertător cu el.
Când încercăm să judeci acțiunile și moștenirea unui om de stat, modalitatea corectă nu este de a examina rezultatele, ci de a le compara cu ale altora și, atunci când este imposibil pentru că omul de stat în cauză nu avea rival, de a compara rezultatele politicii sale cu cele ale altora. rezultate probabile ale filozofiei altora. Acest efort de imaginație nu a fost niciodată făcut, deși este singura modalitate de a evalua inteligent politicile în relațiile internaționale. Apropo, este posibil să fie imposibil să faci asta, dar în acest caz, este imposibil să critici vreo acțiune într-un domeniu atât de imprevizibil.
Acum, dacă îmi permiteți, acesta este un eseu cu adevărat grozav. Nu numai pentru că are un acord confortabil cu un realism pe care îl împărtășesc, ci pentru că prof. Kaplan a fost generos. Mă așteptam la un fel de lovitură de grație în orice moment, iar când linia „Realiștii de azi s-au îndreptat către neo-izolaționism și au devenit literalmente mai mici din cauza asta”, m-am gândit „Ei bine, iată-ne!” Dar nu. Dacă ar fi fost mai puțin brutal față de un senior pensionat al Departamentului de Stat, par să-mi amintesc că i-a avut o ambuscadă cu ani în urmă, pentru că l-a identificat cu acei „arabi” presupus antisemiți epurați din stat după 1948, mânjiți cu epitetul lui Truman „Băieții cu pantaloni în dungi”. , admirația mea ar fi necondiționată. Nu că i-ar păsa de asta. Se leagă această înclinație specială cu comentariul său de „neo-izolaționism” aici? Dacă da, cei mai mulți dintre noi nu sunt confortabili că puterea militară și diplomatică americană este arogată să lupte în luptele lui Robert. Acesta nu este „neo-izolaționism”, ci realismul nostru și, spre meritul lui, și al lui Kissinger, deși oarecum separat, tot ce ne place la idealul politic american autentic de a conduce la nivel internațional prin exemplu, mai degrabă decât a forța pe toți ceilalți din lume să fie. exact ca noi. O idee al cărei timp a trecut cu siguranță.
Realismul în politica externă înseamnă un singur lucru: puterea are dreptate .
Și crima este irelevantă.
Faptul că avea o viziune hobbesiană asupra lumii ar explica de ce era un psihopat atât de înfricoșător. Întreaga viziune politică occidentală asupra lumii poate fi definită ca hobbesiană, așa că sunt atât de sigur de ce ți se pare impresionant că el a aplicat-o, deoarece este doar status quo-ul. O singură întrebare, cum este bombardarea cu covoare a unei mici națiuni timp de zece ani o lecție interiorizată a Holocaustului?
Este doar acest gunoaie „nu suntem Hitler, deci suntem băieții buni, când spui genocid al nativilor americani, sper că nu vorbești cu mine, uite un commie, ești neamerican?” Lecția interiorizată a Holocaustului... Prostie cu adevărat scăzută, genocidul este Nomosul modernității occidentale și apărați un monstru rece, dar din fericire mort.
Ce dracu este asta? Hobbes este tatăl tuturor acestor psihopați.
Cum este bombardarea cu covorul unei țări mici timp de zece ani și, în consecință, să aibă un rol nu mic de jucat în motivul pentru care Pol Pot era nebun o formă de lecție interiorizată a Holocaustului? Doar dacă acea lecție a fost că sunt o idee bună. Genocidul este Nomosul modernității și tabăra este Toposul. Nu a fost o lecție, a fost un plan.
Întrebare retorică care poate să nu aibă răspuns: Cum ar fi rezolvat domnul Kissinger problema „Palestinei”?
Taxe de roaming: Dr. Caligari al Imperiului American DE JEFFREY ST. CLAIR 1 decembrie 2023
+ Cel mai mare triumf al lui Kissinger – și poate singurul său talent real – a fost să seducă trei generații de elite politice și mass-media americane, făcându-le să creadă că geniul său diplomatic poate fi măsurat prin înălțimile din Himalaya ale numărului de cadavre pe care l-a lăsat în urma lui. .
+ Kissinger, un bărbat responsabil pentru moartea a sute de mii de civili din Vietnam până în Cambodgia și Bangladesh, Timorul de Est până în Chile și Argentina, a obținut un loc important în marile ziare pentru a modela și deforma opinia publică ori de câte ori dorea el, adesea, nu îndoială, în favoarea listei sale întunecate de clienți de la Kissinger & Associates. De-a lungul carierei, a scris peste 200 de articole de opinie pentru Washington Post .
+ Kissinger a păzit identitățile clienților Kissinger and Associates, pe care și-a dat demisia din funcția de șef al Comisiei 9/11, în loc să-i demască, invocând „conflicte de interese”. Câți au fost saudiți ? Realbizness învinge Realpolitik.
+ Asemenea lui Robert McNamara, care a trecut de la supravegherea războiului din Vietnam la a provoca mizerie globală la Banca Mondială, Henry Kissinger ar fi ucis la fel de mulți oameni în cele cinci decenii ale sale în afara funcției ca un „consultant” globetrotter ca în cei 8 ani de mandat. Spre deosebire de McNamara, el nu și-a prefăcut niciodată pocăință.
+ Când a fost întrebat despre deplasarea forțată a micronezienilor din Insulele Marshall, astfel încât SUA să poată detona arme nucleare pe atolul Bikini, Kissinger a glumit : „Sunt doar 90.000 dintre ei acolo. Cui îi pasă?”
+ În ciuda misoginiei care se scurge din aproape fiecare conversație înregistrată în casetele Nixon de la Casa Albă, o întreagă generație de femei diplomate – HRC, Condi Rice, Samantha Power – au fost atrase de duhoarea de sânge a lui Kissinger, ca soțiile vampir către Dracula.
+ Una dintre lecțiile pe care HK le-a predat acoliților săi precum Samantha Power este că atunci când te modelezi ca realist umanitar, licența de a ucide nu expiră niciodată.
+ Într-o întâlnire din iunie 1976 cu Junta Argentinei, Kissinger, temându-se că republicanii vor pierde viitoarele alegeri prezidențiale, i-a sfătuit pe generali: „Dacă sunt lucruri care trebuie făcute, ar trebui să le faceți rapid.” (Decese în timpul războiului murdar al Argentinei: 30.000 .
După cum a afirmat Christopher Hitchens în cartea sa Procesul lui Henry Kissinger
„Americanii (și din comentariile multor britanici) fie pot persista în a-și abate privirea de la impunitatea flagrantă de care se bucură un criminal de război notoriu și încălcator de legi, fie pot fi prinși de standardele înalte la care îi țin continuu pe toți ceilalți.”
Mitul lui Henry Kissinger De Thomas Meaney
„Încă din 1965, la prima sa vizită în Vietnam, Kissinger ajunsese la concluzia că războiul de acolo era o cauză pierdută, iar Nixon credea la fel. Cu toate acestea, au conspirat să o prelungească chiar înainte de a ajunge la Casa Albă. În timpul discuțiilor de pace de la Paris, în 1968, Kissinger, care se afla acolo ca consultant, a transmis informații despre negocieri campaniei Nixon, care a început să se teamă că progresul lui Johnson către o înțelegere va aduce victoria electorală a democraților. Campania lui Nixon a folosit apoi aceste informații în discuții private cu sud-vietnamezii pentru a-i descuraja să participe la discuții.
Kissinger și-a trădat țara
Daily Star 29.05.23
Oamenii din Asia îl cunosc pe Kissinger pentru rolurile sale infame din Bangladesh (1971 Uciderea milioanelor), Vietnam, Laos și Cambodgia (unde a prelungit războiul și a inițiat bombardamente cu covor care au ucis 150.000) în Indonezia (unde a fost implicat activ în sifonul uciderilor lui Suharto și atacul asupra Timorului de Est, ucigând cel puțin 100.000).
Era planul lui Kissinger ca generalul Augusto Pinochet să-l răstoarne (și să-l omoare) pe președintele ales democratic din Chile, Salvador Allende, în 1973. Administrația Nixon era de fapt dispusă să lucreze cu Allende. Dar Kissinger, în stil tipic machiavelic, l-a convins pe președinte să-l pună capăt. Pinochet și-a continuat represiunea criminală cu sprijinul american al lui Kissinger.
El și-a impus „în mod ignorant și încăpățânat” versiunile modelelor guvernamentale americane în întreaga lume.
Una dintre cele mai diabolice b*st*rds ale secolului al XX-lea (și a existat o concurență acerbă) a murit. Huza! Să putrezească în iad! Să-i fie rușine Unherd pentru că a publicat o sărbătoare a monstrului. Plec să-mi anulez abonamentul.
„Manierele și înfățișarea lui nu s-au gândit să fie pe plac”, așa cum ar fi putut spune TSE*.
Eu și contemporanii mei ne-am gândit întotdeauna la el ca la o versiune destul de malignă a doctorului Strangelove, cu accentul său puternic german și aspectul ciudat. Unii chiar l-au insultat ca fiind super-evreu din cauza comportamentului său servil față de „Kosher Nostra” și aventurile sale din Orientul Mijlociu.
Poate că politica lui în China va fi justificarea lui, dar mă îndoiesc oarecum de asta.
În afară de aceasta, bypass-ul inimii efectuat la sfârșitul anilor 50 a fost, evident, un mare succes.
(*TS Elliot.)
Mulțumesc pentru rasist, arbitru Charles.
Încercam să-ți ofer „ți” o perspectivă istorică asupra tipului, dar, evident, îmi pierd timpul.
Ar trebui să-ți rezervi sarcasmul pentru comentarii ca acesta, făcute abia ieri!:-
Omul
acum 1 zi
Răspuns lui Lesley van Reenen
Capul șarpelui este Israel și este un cancer al lumii. De îndată ce acest pământ este îndepărtat, nu numai un EU pașnic, ci o lume pașnică!
Da, acesta este antisemitismul care se strecoară într-o critică a sionismului. Dar dacă nu înțelegi de ce „Kosher Nostra” este antisemit, atunci nu are rost să o dezbatem cu tine. Totul tine de context. Și iubesc poezia lui Eliot, motiv pentru care mi se pare atât de deprimant antisemitismul lui incontestabil. Nu este un om bun de citat referitor la un evreu, Charles.
Kissinger cu siguranță nu era un privitor, dar asta cu siguranță a fost cea mai mică dintre crimele sale!
Sursa : https://unherd.com/2023/11/the-tragedy-behind-kissingers-statecraft/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu