Spirala tacerii si banalizarea crimei

Olavo de Carvalho

Diario do comercio , 20 sep 2010


Lenin spunea că, atunci când i-ai luat adversarului voința de a lupta, ai câștigat deja lupta. Dar în condiţiile moderne ale “războiului asimetric”, controlul opiniei publice a devenit mai decisiv decât obținerea victoriei pe teren militar. Regula leninistă se transformă astfel automat în tehnica “spiralei tăcerii”: acum este vorba de a stinge din sufletul inamicului nu numai dispoziţia sa războinică, dar până şi dorinţa lui de a argumenta în propria apărare, simplul lui impuls de a spune câteva cuvințele timide împotriva agresorului.
Modalitatea de realizare a acestui obiectiv este laborioasă şi costisitoare, dar simplă în esenţă: este vorba de ataca onoarea nefericitului din atâtea părți, prin atât de multe mijloace de comunicare diferite şi cu o astfel de varietate de acuzații contradictorii, de multe ori intenţionat absurde şi ridicole, încât el, simţind lipsa de viabilitate a unei dezbateri curate, să ajungă să prefere retragerea în tăcere. În acel moment, el este defunct din punct de vedere politic. Răul a mai câştigat o bătălie.
Tehnica a fost încercată mai întâi în secolul al XVII-lea. A fost atât de grea încărcătura de scorneli, batjocuri,  legende urbane şi simulacre de cercetare istorico-filologică ce a fost aruncată asupra Bisericii Catolice, încât preoţii şi teologii au ajuns a se gândi că nu merită să apere o instituţie venerabilă de acuzaţii atât de josnice şi răuvoitoare. Rezultatul: au pierdut bătălia. Contrastul dintre virulenţa, josnicia, omniprezenţa propagandei anti-catolice şi dimensiunea redusă, timiditatea discursurilor de apărare sau de contra-atac a marcat imaginea epocii până astăzi cu fizionomia triumfătoare a iluminiștilor şi revoluţionarilor. Mai rău, el i-a acoperit cu o aură de superioritate intelectuală pe care, la urma urmei, nu o dețineau absolut deloc. Biserica a continuat să dea învățătură, să se îngrijească de suflete, să-i ocrotească pe cei săraci, să-i ajute pe bolnavi, să producă sfinţi şi martiri, dar a fost ca şi cum nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat. Ca să vă faceți doar o idee asupra puterii de amorțire a “spiralei tăcerii”, este suficient să se constate că în această perioadă, doar o singură organizaţie catolică, Societatea lui Isus, a adus mai multe contribuţii în ştiinţă decât toţi detractorii materialiști (ai Bisericii) la un loc, dar aceștia din urmă sunt cei care au intrat în istorie – şi sunt acolo până astăzi – în calitate de campioni ai rațiunii ştiinţifice în lupta împotriva obscurantismului. (Dacă această afirmaţie a mea vi se pare ciudată şi – aşa cum se spune în Brazilia – “controversată”, este fiindcă mai credeți în profesori semi-analfabeţi şi jurnalişti semi-alfabetizați. În schimb, ați face bine să ieșiți din îndoială citind John W. O’Malley, org., The Jesuits: Cultures, Sciences, and The Arts, 1540-1773, 2 vols., University of Toronto Press, 1999, și Mordecai Feingold, org., Jesuit Science and the Republic of Letters, (MIT Press, 2003).
Doar la aproape un secol după aceste evenimente, Alexis de Tocqueville a descoperit de ce Biserica a pierdut un război pe care avea toate șansele să-l câştige. Lui i se datorează prima formularea a teoriei “spiralei tăcerii”, pe care, în cercetări ample asupra comportamentului opiniei publice din Germania, Elizabeth Noëlle -Neumann a venit să o confirme pe deplin The Spiral of Silence: Public Opinion, Our Social Skin(2ª. ed., The University of Chicago Press, 1993). A tăcea în fața unui atacator necinstit este o atitudine la fel de sinucigașă ca și încercarea de a-i respinge acuzaţiile în termeni “elevați”, dându-i o demnitate pe care el nu o are. Amândouă aceste lucruri te aruncă direct în vârtejul “spiralei tăcerii.” Biserica din secolul al XVIII-lea a comis aceste două erori, așa cum Biserica de astăzi le comite din nou.
Însăși murdăria, răutatea anumitor atacuri, sunt planificate astfel încât să constrângă victima, insuflând în ea repulsia de a se angaja în discuţii care îi suna degradant şi forţându-o astfel fie la tăcere, fie la o etalare de politeţe rece superioară care nu are cum să nu pară un simplu camuflaj improvizat al unei dureri insuportabile şi prin urmare, o recunoaştere a înfrângerii. Nu poţi opri un atac refuzând să atingi cu un deget persoana agresorului sau demonstrându-i politicos că ceea ce face el este interzis de Codul Penal.
Lecţiile lui Tocqueville şi Noëlle-Newman sunt utile nu numai pentru Biserica Catolică. Împreună cu ea, comunităţile cele mai defăimate din lume sunt americanii și evreii. Primii ar fi în stare mai degrabă să plătească pentru crime pe care nu le-au făcut decât să recurgă la o lipsă de bună-creștere faţă de detractorii lor cei mai perverși. Cei din urmă se apără un pic mai bine, dar se simt inhibați atunci când atacatorii provin din rândurile lor – ceea ce se întâmplă cu o frecvenţă alarmantă. Nici o entitate din lume nu are mai mulți dușmani interni decât Biserica Catolică, Statele Unite şi naţiuniea evreiască. Pentru că au trăit în “spirala tăcerii” atât de mult timp încât nu mai ştiu cum să iasă din ea – şi chiar o cultivă din proprie iniţiativă, venind în întâmpinarea inamicilor.
Singura reacție eficientă la spirala tăcerii este aceea de a o sparge – şi nu poţi face acest lucru fără să spargi, împreună cu ea, imaginea de respectabilitate a celor care au fabricat-o. Dar cum să demaști o falsă respectabilitate într-o manieră respectuoasă? Cum să denunți răutatea, înşelăciunea, minciuna, crima, fără a depăşi limitele de simplei “dezbateri de idei”? Cei care comit crime nu sunt ideile, sunt oamenii. Nimic nu ajută mai mult imperiul răului decât teama de a trece la “atacul la persoană” atunci când acesta este absolut necesar. Aristotel învăţa că nu se poate discuta cu cineva care nu recunoaşte – sau nu respectă – regulile căutării adevărului. Cei care doresc să menţină un “dialog elevat” cu criminalii contribuie la banalizarea crimei. Aceștia sunt primii care, în imposibilitatea unei dezbateri oneste, şi temându-se să cadă în păcatul “atacului la persoană”, se retrag în ceea ce ei își imagineaza a fi o tăcere onorabilă, predând terenul inamicului. Tehnica “spiralei tăcerii” constă în a-i induce să facă exact asta.


Traducere : Anca Cernea
Sursa : http://inliniedreapta.net/dereferinta/spirala-tacerii-si-banalizarea-crimei-olavo-de-carvalho/

Ciclul istoric si timpul individual

„ Culturile libere obtin ceea ce celebreaza ”

Dean Kamen 

Dupa lectia amara si toxica a celor 20 de ani care au trecut deja , oricine poate constata acum ca cel putin trei generatii de romani au pierdut „ pariul cu istoria ” ca sa parafrazam unul dintre cei mai cinici si longevivi politicieni romani . In lipsa unei utopice si imposibile solidaritati de grup , comunitare, si a solidaritatii sociale ( nu mai conteaza aici cauzele acestei situatii ), nici o initiativa individuala nu mai poate schimba cursul istoriei.

Sa analizam in graficul de mai jos raportul dintre timpul istoric si individual pentru o perioada de aproximativ 100 de ani luand ca punct de referinta anul 1989 , an crucial pentru Romania si pentru Europa de Est. Daca vom considera cei 20 de ani drept un interval standard, atunci o reprezentarea intuitiva a ciclului istoric ar putea fi cea de mai jos : 

Prin conventie , consideram ciclul istoric format din patru perioade ( I-IV ) , fiecare cu costurile economice , sociale si psihologice asociate :

I - ( 1989 - 2009 ) - Deconstructia sociala ( "Sfarsitul iluziilor ").

II - ( 2009 - 2029 ) - Decontul social ( " Depresia sociala " )

III - ( 2029 - 2049 ) - Reconstructia sociala ( " Agregarea sociala " )

IV - ( 2049 - 2069 ) - Dezvoltarea sociala ( " Solidaritatea sociala " )

Primele doua ( "Sfarsitul iluziilor " si " Depresia sociala ") sunt un cost social platit pentru mentalitatile asociate epocii anterioare si mentinute in viata artificial prin controlul social indirect exercitat prin mass-media . Abia in ultimele doua perioade ( " Agregarea sociala " si " Solidaritatea sociala " ) se va putea vorbi cu adevarat de aparitia si invatarea sociala , si la scara larga , a unor noi comportamente si mentalitati individuale, de grup si sociale - comunicarea deschisa, colaborarea, spiritul de echipa, respectul spatiului personal, solidaritatea umana si sociala, etc. Sa caracterizam succint aceste etape :

I . Este cea mai traumatizanta perioada din istoria moderna a Romaniei definita de un fost presedinte drept „ terorism de stat ” . Prin reprimarea brutala a coeziunii sociale si a oricaror tendinte de agregare sociala , societatea a regresat dramatic intr-un stadiu primitiv fiind tranformata integral dintr-un „ acvariu ” intr-o „ ciorba de peste ”. Anihilarea memoriei sociale, stimularea si intretinerea suspiciunii si neincrederii, conflictul stat-cetateni , haosul social asociat, au atins cote patologice provocand prabusirea totala a sistemului de valori democratice si generand selectia sociala negativa .

II . Aceasta etapa este un recul social asociat perioadei de deconstructie sociala anterioara , fiind caracterizata prin tendinte sociale de tip cetrifug , confuzia valorilor si dezagregari sociale majore. Destructurarea sistemului de valori si cultivarea intensa a selectiei sociale negative din etapa anterioara au condus acum la o dezinhibitie sociala majora definita prin :

- eludarea responsabilitatii politice si sociale , disparitia granitelor si categoriilor sociale , inversarea scalei de valori si a polaritatii morale ( „ crime fara criminali ”, „ coruptie fara corupti ”,etc.)

- pierderea credibilitatii institutiilor statului, a partidelor politice si a reprezentantilor societatii civile ( „ falimentul moral ” , teza „ infiltrarii”, etc. )

- hiperinflatia si demonetizarea competentelor intelectuale, profesionale si sociale ( „ 30.000 de diplome universitare false ...” ; "25000 de doctorate în ultimii zece ani si secretizarea lor de catre Ministerul Invatmantului si secretizarea ordinelor de ministru prin care miile de candidaţi devin anual profesori şi doctori universitari " ; " 30.000 de angajati pe pile in Ministerul de Interne " etc. )

- cresterea majora a agresivitatii sociale in detrimentul drepturilor si sigurantei cetatenilor ( „ dominatia clanurilor interlope si mafiote ”, etc. )

- cultivarea sociala intensa a vulgaritatii, obscenitatii si pornografiei ( „revolutia sexuala” )

- pierderea sperantei sociale si destructurarea ultimelor redute ale coeziunii sociale prin aparitia abandonului social si a reactiilor sociale de tip catastrofic ( „ ultimul stinge lumina ” ; " scapa cine poate ", etc. ).

III. Aceasta este etapa de inceput a unui nou ciclu social consecutiv „ atingerii prapastiei ” din etapa anterioara si prima caracterizata prin manifestarea tendintelor de agregare sociala si de tip centripet. Societatea si membrii ei reinvata sa traiasca impreuna, apar primele initiative civice transparente si oneste cu real succes social care devin centre de referinta pentru memoria sociala .

IV . Etapa finala este cea a dezvoltarii si solidaritatii sociale . Desi acum exista in mod real in statele nordice ale Europei , pentru stadiul actual al societatii romanesti ea este una de tip SF.

Sa analizam acum predarea stafetei intre generatiile post-comuniste :

(1) Aceasta este generatia 0 , lipsita de memorie sociala, a celor cei nascuti in anul Revolutiei , respectiv cei care acum au 20 de ani. A crescut in cea mai traumatizanta perioada din istoriei Romaniei , plateste integral costurile asociate schimbarii sociale specifice urmatoarei perioade ( II ) si este cea mai vulnerabila la depresie sociala si pierderea sperantei .

(2) Este generatia celor care aveau 20 de ani in 1989 , isi traiesc maturitatea acum , dar parasesc incet ringul, si peste inca 20 de ani ( care au inceput deja...) vor predea complet stafeta. Este generatia sacrificata la Revolutie si viitorul ucis al Romaniei , fiind singura care ar fi putut aduce cu adevarat schimbarea , de aceea a fost vanata cumplit la mineriade si fortata sa se imprastiatie in cele patru zari ale lumii .

(3) Este generatia celor care aveau 40 de ani in 1989 , au 60 de ani acum si predau deja stafeta. Probabilitatea ca aceasta generatie sa produca o schimbare sociala este minima.

(4) Aceasta generatie nascuta in 2009 si cu riscul asociat formarii intr-o perioada de depresie sociala, isi va trai maturitatea intr-o epoca de efervescenta sociala , va prinde germenii schimbarii sociale reale si poate si primele semne ale dezvoltarii societatii romanesti. 

(5) In sfarsit, daca romanii vor mai avea un viitor comun , generatia care se va naste peste inca 20 de ani de acum incolo , va beneficia cu adevarat in copilarie , adolescenta si la maturitate de sacrificiile generatiilor anterioare , le va implini sperantele si poate visul imposibil al lui Mihai Eminescu, daca si acesta va mai ramane pana atunci o valoare nationala si daca vom mai exista ca natiune. 

Concluzii

Generatiile ( 1) , ( 2 ) , si ( 3) pot spune adio istoriei in sensul ca nu vor putea beneficia de schimbarea sociala . Exceptie poate face numai ( 1) care in cel mai bun caz ar putea sa prinda inceputul acesteia . Pozitionarea generatiilor pe aceasta grila demonstreaza ca solidaritatea umana ( sociala, comunitara, de grup ) este veriga lipsa a societatii romanesti care deocamdata face absolut imposibila realizarea unor proiecte sociale pe termen lung ( minimum 25 de ani de exemplu ) . De aceea, singura strategie valida pentru construirea viitor colectiv este implicarea individuala a cetatenilor in proiecte sociale dar pentru stadiul in care ne aflam acum ca societate , aceasta implicare constituie deocamdata o utopie si o contradictie in termeni ( " Nu ma intereseaza " ; " Nu este problema mea ", etc. ) . Pe de alta parte, pozitionarea individuala pe aceasta grila ne arata ca un scenariu de viata individual si realist nu poate fi desprins de scenariul social care , din nefericire, este unul pesimist si in care zarurile au fost deja aruncate . Ca atare, generatiile prezentului au pierdut pariul cu istoria si numai o minune sociala mai poate reseta aruncarea zarurilor . In sfarsit, fara o reactivare completa a memoriei sociale boicotata si distrusa sistematic , si fara o schimbare reala a institutiilor romanesti , orice schimbare sociala democratica in Romania va ramane numai in plan virtual si nu va deveni niciodata realitate. Poate de aceea, romanii adevarati refac mereu , si fara sa vrea, povestea Evreului ratacitor. Ei dau adevarata masura a valorii lor, si sunt recunoscuti si respectati ca atare pe alte meleaguri , dar extrem de rar sau deloc in propria lor tara. E si aici o mână a destinului, nu ?!

Publicat in :

Asymetria, Paris 
Universul Romanesc.com 

Parabioza. Starea unei natiuni

“ Se iroseste si mintea celui inzestrat cu multa inteligenta cand omul n-are noroc si trebuie sa se gandeasca necontenit la unt, sare, ulei, orez, imbracaminte si lemne”

PANCIATANTRA

Situatia in care se afla Romania acum este intr-un fel asemanatoare cu cea a Japoniei din 1945. Atunci, dupa ultimatumul dat de americani, la nivelul puterii politice nu s-a luat nici o decizie. Asa s-a ajuns in situatia absurda in care o tara intreaga nu mai stia daca se afla in stare de pace sau de razboi. Intr-o situatie asemanatoare ne aflam noi in prezent. Nu stim ce facem si nici in ce directie ne indreptam. E ca si cum comenzile istoriei ar fi fost inversate . Semnalizam la dreapta si o luam la stanga sau invers. Despre aceasta stare de lucruri istoria va consemna probabil ceva de felul urmator : “ Este meritul poporului roman ca in acea perioada (…) a renuntat sa mai gandeasca pentru ca altfel cu siguranta nu ar mai fi stiut ce sa gandeasca”.

La noi, decalajul intre starea de drept si starea de fapt este atat de evident incat a fost semnalat si de occidentali : “ in Romania exista un decalaj intre tara legala si tara reala “. Aceasta discrepanta exista si inainte de 1989 intre lumea formala ( decretata, licita, permisa ) si lumea reala . Dar atunci s-a incercat aglutinarea lor intr-una singura conform tezei comuniste : “ cea ce este formal este real “ . Restul a fost tacere. In vremurile noastre lucrurile au mai evoluat : starea formala si starea reala au acelasi drept de existenta si coabiteaza in mod exemplar. La randul lui individul are dreptul si posibilitatea sa opteze pentru oricare din ele sau chiar pentru ambele . Dar oricare ar fi optiunea lui el intra in conflict de principii fie cu realitatea , fie cu autoritatea fie cu sine insusi . De aceea traitorul in aceasta tara este asemenea lui Arhimede . El cauta cu disperare un punct de sprijin dar acest punct de sprijin nu exista . De ce ?

Cheia explicatiei o gasim in revolutia atipica de la noi. Ea s-a derulat in spatiul fizic, pe ecranele televizoarelor dar nu si in spatiul politic. Ceea ce s-a intamplat in spatiul politic este de cu totul alta natura . Acolo a avut loc o transformare topologica prin care interiorul ( problemele ascunse si negate timp de 45 de ani ) au luat locul exteriorului (comunismul ) si invers. Trebuie sa recunoastem ca rezultatul este o performanta uluitoare. Ne aflam intr-o lume complet intorsa pe dos in raport cu precedenta dar in care , de fapt, nu s-a schimbat nimic ( s-au schimbat locurile, mastile, dar nu si ceea ce era esential – raporturile ). 
De aici urmarile.


In Romania realitatea a depasit imaginatia si cuvintele devin neputincioase. Ne aflam intr-o societate duplicitara de gradul doi sau, mai simplu, intr-o societate a diversiunii. In acest tip de societate , la fel ca in comunism, vorbele nu se suprapun peste fapte si nici ideile peste lucruri. Exista totusi o diferenta esentiala. In noua noastra lume, minciuna reprezinta numai un punct de plecare deoarece individul este pus in situatia absurda de a nu putea disocia realul de fictiv . Intr-adevar, in spatiul social s-au produs evenimente care pentru perceptia unor intregi categorii sociale exista sau nu exista dupa cum individul crede sau nu in ele. Unde vom ajunge, ramane de vazut. Cert este faptul ca si de aceasta data societatea este pusa in paranteze deoarece exista dubii cu privire la adevarata ei natura.

Aceasta este problema. Criza societatii romanesti este in primul rand o criza de identitate. Ea nu poate fi depasita prin declaratii formale pentru ca ea este legata de perceptia sociala ( de ceea ce simt oamenii ) . Putem declara la infinit ca mergem “ la dreapta “. Daca oamenii simt ca mergem “la stanga” nu mai este nimic de facut ( la limita oamenii cred ce au chef nu ceea ce li se spune sa creada). Situatia este cu totul noua. Daca societatea nu este definita sau nu se autodefineste, nu pot fi definite nici componentele ei si nici modul in care acestea interactioneaza. Altfel spus exista o criza a identitatii sociale in general la nivel de structuri, institutii, etc . dar, si acest lucru este foarte important , ea exista si la nivel de individ. Daca exista dubii cu privire la adevarata natura a societatii noastre, atunci si asupra indivizilor persista aceleasi semne de intrebare. Spatiul politic este cel mai bun exemplu. In cadrul lui, identitatea indivizilor se stabileste la intamplare, “se imprumuta” sau pur si simplu nu exista ( “ Spuneti-ne cine suntem noi. Nu mai stim cine suntem” exclama un student in 1990 ) .

Intr-o lume bazata pe diversiune nici nu poate fi altfel. Practic, nu mai exista nici un punct de sprijin. Surprizele se tin lant. Sub “ceva “ se ascunde “altceva”. Nimic nu este ceea ce pare si de aceea totul este “pseudo”. Am ajuns de fapt intr-una din cele mai abstracte lumi posibile. O astfel de lume in care nu poti deosebi stanga de dreapta , susul de jos si prietenul de dusman este incantatoare pe planul fictiunii. Ea seamana cu un spatiu magic in care este posibil orice. Dar, din pacate , dupa opinia autorizata a unui fost prim-ministru realitatea romaneasca are tocmai acest atribut ( “ In Romania, acum , este posibil orice “ ).


 O asemenea lume devine un cosmar in planul realitatii. Ea genereaza un univers politic, social, moral fara categorii.Pentru a-l descrie sa ne imaginam un bazar oriental in care obiectele sunt aruncate dupa legile hazardului. Despre aceste obiecte nu stim daca sunt autentice sau false si nu le cunoastem pretul sau valoarea. Gruparea lor se face dupa criterii de circumstanta cum ar fi de exemplu culoarea aparenta. Dar, si aici intervine magia, culoarea se poate schimba brusc (rosul trece in verde sau invers ) si obiectul sau obiectele pot trece in categoria opusa. Totul curge, gliseaza, se transforma. Din aceasta perspectiva teoretica , societatea romaneasca este inclasabila. Dar la nivelul perceptiei individuale lucrurile stau cu totul altfel. Individul simte ( si pentru asa ceva mintea sau instinctul sunt suficiente ) ca tot acest vartej aiuritor care ii defileaza prin fata ochilor are ceva fals : este ca o furtuna intr-un pahar cu apa. Si are dreptate.

Societatea romaneasca actuala are un caracter ermetic. Simplu spus, ea seamana cu aisberg. In cazul lui, cea ce se vede este inselator si prea putin important. Esentialul se afla sub apa. La suprafata, valurile se sparg cu zgomot de valurile lui dar centrul ramane inghetat si compact. Aisbergul nostru pluteste aparent la intamplare. In realitate el este ghidat de curentii de adancime care ii pot schimba brusc directia. Aceasta “dubla-realitate “ si mai ales raportul dintre planurile ei poate explica de ce la noi totul functioneaza “altfel’ , dupa o logica inversa , sau nu functioneaza de loc. In acelasi timp ea genereaza deopotriva sindromul interpretativ si suspiciunea generala care devin reguli in acest tip de societate. Prin logica ei interna ea nu poate functiona fara angrenajul secretului. Din cauza lui oamenii tot timpul nu inteleg cate ceva si atunci fabrica la infinit scenarii. Si observa cu uimire ca toate acestea se potrivesc realitatii in care traiesc dar cu toate acestea ei nu inteleg aproape nimic. Se intampla asa pentru ca ei cauta un sens acolo unde din perspectiva exterioara nu exista. Este ca intr-un joc de “puzzle”. Fragmentele disparate se potrivesc dar imaginea initiala nu apare pentru ca o parte din piesele initiale au fost sustrase din start prin angrenajul amintit anterior. Care este perceptia acestei lumi la nivel de individ ?

In primul rand el traieste o stare de nesiguranta generala. Dupa somnolenta anterioara el a trecut in extrema opusa care inseamna alerta permanenta, anxietate si sentimentul iminentei. Este normal sa fie asa deoarece a facut un salt brusc de la o lume care garanta un viitor batut in cuie la o lume care nu mai garanteaza nimic. Pe de alta parte, dupa vidul psihic generat de lumea incremenita a dictaturii el a fost supus unei agresiuni informationale fara precedent. Pentru a-i face fata si pentru a intelege lumea in care a fost aruncat el a depus pe toate planurile un efort imens. Dar ceea ce i s-a prezentat drept schimbare a fost perceput din instinct ca ceva negativ. Si pe drept cuvant. Nu trebuie sa uitam ca omul s-a desprins dintr-o lume in care a fost victima ( “toti am suferit “ ) dar a avut si sansa de a fi si calau si a intrat intr-o alta in care are senzatia ca va fi numai victima. Si va fi. Indiferent de ce i s-ar putea spune , toate se vor sparge in capul lui. Dar tragedia poate fi alta. Obosit de lumea in care a fost ( “nu mai cred in nimeni si in nimic” ; “n-am incredere nici in mine “ ) si strivit de lumea in care traieste el poate renunta la posibilitatea de a actiona eficient in cadrul ei. Rezultatul ar fi adoptarea strategiei non-actiunii in plan psihic si social( “asta e “ ; “nu e treaba mea..“ ; “nu ma intereseaza” ) .
Pe de alta parte, o societate este dependenta de indivizii care o compun si fara participarea lor ea nu-si poate realiza obiectivele. Pana acum , aceasta participare a fost inteleasa intr-un mod primitiv. Regula de fier a fost “trebuie” si nu conta nici “cum” si nici “de ce”. Indivizii ocupau doar un loc in spatiul fizic . In rest, erau cel mult niste cifre intr-o statistica.

Acest “ asasinat administrativ” (echivalent cu anihilarea individualitatii ) a fost insotit de calcarea in picioare , in mod sistematic , a doua atribute fundamentale ale omului si cetatii respectiv morala si afectivitatea. Sa nu ne amagim. Comunismul a pus in locul lor altceva sau mai bine zis a functionat practic fara ele. In conditiile prezente , de aceste atribute depinde functionarea ansamblului social. Dar ansamblul social nu functioneaza. La suprafata este evident blocajul economic dar in profunzime se instaureaza treptat un blocaj psihosocial de care se vorbeste foarte putin. Cert este ca totul merge prost si pe toate planurile ceea ce inseamna ca natiunea se scufunda incetul cu incetul in parabioza. In aceasta stare, la nivel de indivizi, desi fiecare in parte se poate comporta normal toti la un loc ne comportam anormal. Toata lumea vorbeste dar nimeni nu asculta ce spune celalalt. Este sindromul Babel. La nivelul societatii aceasta echivaleaza cu lipsa autoreglarii si consecintele sunt evidente.

Romania este un suflet care isi cauta trupul. Acesta exista dar partile lui nu interactioneaza corect. Ca atare, organismul social este o colectie de monade. Fiecare traieste in legea ei si intr-un exil impus de celelalte cu care nu comunica. In aceasta lume exilata, puterea este surghiunita in cercul ei stramt, ziaristii in universul lor de hartie iar pentru majoritatea oamenilor nu mai ramane decat cenusiul inchis al universului lor domestic. In acest univers, la fel ca inainte, ei primesc suficient ca sa nu moara si destul ca sa nu traiasca . Pentru a-i face fata ei nu au alta sansa decat conformismul de automat ( “am muncit ca niste boi, servici-casa, servici-casa “ spunea un anonim in 1989). Dar in acest caz urmarile sunt apatia, resemnarea, depresia. La nivel general ele inseamna pierderi numai atat cat poate produce unei tari scaderea moralului locuitorilor ei.

In tara noastra trista si plina de umor nu stim ce e mai bine sa facem : sa plangem sau sa radem. Argumentele pro si contra sunt in raport de paritate. Singura concluzie este ca atat pentru actori cat si pentru spectatori , spectacolul acestei lumi este fascinant. Este lumea noastra. Alta nu avem. Quo vadis, Domine… ?


Sergiu SIMION



Publicat in :

Alternativa , Canada - noiembrie 2005
http://www.alternativaonline.ca/Opinii0511.html

Nimic nu se pierde ...

TAXJUSTICE.NET

Topul ţărilor în curs de dezvoltare la capitolul capital scos în offshore este condus de China

" În perioada 1994-2010 în diferite paradisuri fiscale au fost tăinuite circa 21 de trilioane de dolari. Cei mai mulţi bani s-au scurs încolo din statele în curs de dezvoltare, lider fiind China cu circa 1,2 trilioane de dolari. Urmează Rusia cu 798 de miliarde şi Coreea de Sud cu 779 miliarde de dolari.

Din România în anii 1994-2010 au fost scoase circa 91 de miliarde de dolari, potrivit studiului „The Price of Offshore Revisited", realizat de grupul Tax Justice Network.( s.n.)
Raportul arată că la acest capitol România ocupă locul trei în Europa de Est şi Centrală, după Ungaria cu 242 de miliarde de dolari şi Polonia cu 165 de miliarde de dolari ce s-au scurs în diferite paradisuri fiscale.

Valoarea capitalului ascuns de români în offshoruri este egală cu 72% din valoarea datoriei externe a României în anul 2010.(s.n.)

Lider în fostul spaţiu socialist este Rusia cu circa 798 de miliarde de dolari, cifră ce este de două ori mai mare decât datoria externă a acestei ţări.

Locul doi în spaţiul postsovietic este deţinut de Ucraina cu 167 miliarde de dolari, iar poziţia trei revine Kazahstanului cu 138 miliarde de dolari.

Autorii raportului sugerează că pentru multe ţări în curs de dezvoltare, valoarea cumulată a capitalului, care a ieşit din economiile lor, ar fi mai mult decât suficient pentru a achita datoriile externe ( s.n.)."

Sursa:http://www.adevarul.ro/moldova/economie/Rusii_au_ascuns_in_offshoruri_798_de_miliarde_de_dolari-romanii_91_de_miliarde-iar_moldovenii_doua_miliarde_de_dolari_0_742125870.html#

Michelle Jenneke`s

Ucrainizarea Romaniei

" Liderii mafiei din România "ar putea fi atât de bine organizaţi incât nici nu mai e nevoie să se împuşte între ei "

Onno Simmons (consilierul Uniunii Europene )

2007

http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/ucrainizarea-romaniei-270219.html

Diagnosticul social

Ce am văzut petrecându-se zilele astea pare a nu face parte din realitate. Niciodată nu am mai fost martorii unei asemenea lovituri de forţă menite să îngenunchieze o naţiune, o lovitură îndelung gândită, ca o crimă cu premeditare. Nu e vorba doar de nişte ciomăgari, de nişte "marţafoi", cum îi numea cineva pe actualii noştri lideri. În spatele ciomăgarilor, mincinoşilor şi marţafoilor a stat o minte în stare să conceapă, ca-n lumea interlopă, "lovitura secolului". La acea minte trebuie să ajungem ca să putem înţelege ceea ce pare acum absurd şi halucinant.

Mircea Cartarescu

http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-radacinile-raului-991760.html

Destinul politic, economic si social al Romaniei. O metafora

a - 1990

b - ?!

Source : Europa Media Non-Profit Ltd.'s Photos

Parlamentul Romaniei, 2012.

Foto : Evenimentul Zilei

Repetitia generala

Foto : Romania Libera