Comentariul de mai jos a fost facut la un articol scris de Catherine Durandin *) despre o tema de mare actualitate in societatea romaneasca . Comentariul a aparut pe Contributors.ro :
Degradarea continua a spatiului public, a limbajului public , si a dezbaterii intelectuale de la noi ajunsa uneori la nivel visceral , constituie o trista realitate . Din acest punct de vedere “ Le regne de l`invective” este numai o consecinta a unei adevarate “ culturi a invectivei “ ca parte a tehnicilor de dominare verbala, intimidare si discreditare folosite frecvent in relatiile de tip ierarhic si in anchetele sau interogatoriile de altadata.
Pe de alta parte, autoarea articolului ne prezinta o excelenta radiografie a modului autohton “de a face politica “ , devoaland scopurile si intentiile reale ale unor actori politici de la noi :
„Je crois qu’il est utile de s’interroger sur deux points: le contenu des insultes avec un langage qui puise beaucoup au national-socialisme emphatique et le fait que l’invective permet de faire oublier le vide du projet politique, hors de la conquête du pouvoir.
Il y a un comportement quasi totalitaire d’élimination: on abat l’ennemi par l’invective, ce qui évite de débattre avec lui.”
Este demn de mentionat faptul ca o carte fundamentala pentru intelegerea limbajului politic a fost tradusa la noi inca de acum doua decenii ( Henri-Pierre Cathala, Epoca dezinformării, Bucureşti, Editura Militară, 1991 ). In acest context, ar fi fost foarte interesant sa aflam cat de familiarizata este autoarea articolului cu tehnicile de manipulare si dezinformare specifice mediului politic si social autohton , sau ce parere are despre rolul jucat de „media toxica” de la noi asa cum o intelege Tom Gallagher (
http://www.revista22.ro/articol.php?id=17210 )
In sfarsit, este cunoscut ca aici , de cele mai multe ori, “stanga”si dreapta” , partidele politice, politicienii , unii lideri de opinie sau chiar unii ziaristi ( la ordin , in functie de interese conjuncturale, sau din intamplare ) basculeaza foarte eficient si fara nici o remuscare in jurul reperelor morale si al sistemelor de valori . Rezultatul este o admirabila ( si inspaimantatoare ) confuzie generala in care bietul cetatean anonim devine un fel de adept lui Buridan incapabil sa discearna intre “stanga”si “dreapta” care sunt de fapt …intersanjabile . Daca alege cumva “o parte” , se poate trezi mintenas acolo cu politicieni din cealalta “parte” , adica exact cei de care a vrut sa fuga ! Rezultatul ? De peste doua decenii cetateanul pune obsesiv aceeasi intrebare a alegatorului din celebra piesa a lui Caragiale : “ Eu cu cine votez ?! “.
Concluzia autoarei este una extrem de pertinenta si constituie un diagnostic de sistem : “Les mots dérapent.” Cu alte cuvinte, ne-am intors exact la decalajul dintre vorbe si realitate de care am crezut ca am scapat in 1989 .