Elita discreta pro România


ELITA DISCRETA PRO ROMANIA

Este elita formata din acele personalitati de exceptie si independente fata de sistemul de aici , dar care cunosc si inteleg Romania si problemele ei , sau chiar cunosc limba romana , inteleg spiritualitatea romaneasca si in mod dezinteresat , onest si responsabil fac pentru Romania poate mai mult decat reprezentatii ei formali si elitele ei oficiale :

Principele Charles , Dr. Peter Gross , Jean Lauxerois, Steven van Groningen, Leslie Hawke, Peter Damian Hurley

Wednesday, October 16, 2013

Facultatea de Filozofie , Bucuresti, anii `80. O evocare


O evocare a atmosferei existente in Facultatea de Filozofie, Bucuresti , inainte de 1989 ( implicit a sectiilor ei :  Filozofie, Sociologie, Psihologie, Pedagogie ) poate fi un prilej de reflectie . Perspectivele diferite ( sau chiar divergente )  asupra acelei perioade si asupra acelei facultati sunt benefice pentru o imagine cat mai veridica a imaginii acelei facultati si a acelor vremuri. 





Răsvan Lalu spune:
Dacă răzbeai prin animaţia din faţa Decanatul Facultăţii de Filosofie, câţiva metri mai departe se deschidea pe stânga o aripă a clădirii, ce ducea spre “sala specială” a bibliotecii. Acolo se aflau lucrările în limbi străine: filosofie, logică, antropologie, psihologie ori sociologie: lucrări semnificative din gândirea modernă sau perene, din cea devenită clasică, se puteau citi în acea sală, nu înainte de a-ţi fi declinat, sub privirea severă a bibliotecarei, identitatea, într-o condicuţă – măsură fără altă logică decât descurajarea, prin intimidare preventivă, a folosirii acelui fond de carte.
Nu, în acei ani ’70 accesul la lucrări ne-marxiste nu mai era oficial interzis, nu mai aveai nevoie de aprobări speciale şi nici nu cred că mai erai “luat la ochi”, dacă numele tău se regăsea prea des în condica cititorilor. Opresiunea intelectuală brutală şi ostentativă se transformase într-o privire ubicuitară a marelui frate care, deşi momentan te tolera, rămânea vigilent, cărţile aflându-se acum într-un regim de acces liber, dar supravegheat, ca dozele de Red Bull în prăvăliile franţuzeşti.
Acolo, în acel spaţiu semi-arestat mi-am petrecut timpul cel mai liber al studenţiei, putând naviga nestingherit printre cărţi, altfel, inaccesibile. Împreună cu “sala cadrelor didactice” de la BCU, alt loc unde totul nu era decât frumuseţe, lux, calm şi voluptate, sala specială de la filosofie funcţiona ca un mic spaţiu anti-anti- gravitaţional: în timp ce în restul universului accesibil nouă, legile normalităţii fuseseră abolite, se plutea cu capul în jos, sensul cuvintelor era de la coadă spre început, iar orice era opusul său, acolo, în aceste mici spaţii de lectură, lucrurile erau în ordine, greul atârna în jos în timp ce capul stătea drept pe umeri, având voie să gândească.
Acolo am descoperit că cele “optsprezece lecţii despre societatea industrială” conţineau exact opusul a ceea ce două-trei citate alese viclean şi prosteşte de dogmatica oficială, încercau să ne facă să credem, acolo nu-mi reveneam din uimire trăgând din “opiumul intelectualilor”, cum de există şi cum de nu-i incinerat solemn în adunarea generala de partid.
Da, Raymond Aron a fost un mare şef de şcoală, un precursor şi vizionar într-o epocă roasă de confuzie şi teama de a gândi. “Secretul” clarviziunii sale a rezidat în convingerea banalităţii binelui şi situarea consecventă în cea mai directă tradiţie iluministă şi umanistă franceză. Um mare servitor al gândirii şi valorilor civice, Raymod Aron a reprezentat pentru (câţiva din) generaţia mea un mentor cu valoare fondatoare, chiar dacă de la distanţă.
Într-adevăr, în facultate n-am avut parte, poate cu două, trei excepţii, de mari profesori. Probabil datorită potenţialului ei conservator, de menţinere (prin explicare şi raţionalizare) a status-quo-ului, structuralismul-funcţionalist era viziunea ne-comunistă cea mai studiată în facultate. Aşa am ajuns la Merton şi Parsons, la Bourdieu şi Beaudrillard, iar în ce mă priveşte, la Foucault şi Derrida.
Instincul de tineri în captivitate ne-a îndreptat însă către operele originale ale autorilor occidentali înhămaţi la tărăboanţa hârbuită a “sociologiei marxiste”. Aşa am descoperit, în “sălile speciale” ale bibliotecilor, prăpastia dintre cele câteva petice conceptuale furate de la aceşti gânditori pentru a mai astupa goliciunea zdrenţelor “concepţiei marxiste” şi operele lor originale, de o incomparabilă bogăţie intelectuală, după care am învăţat să ne construim o gândire proprie şi profesională.
Aceştia au fost profesorii noştri nevăzuţi, cartonaţi sau paperback, ascunşi în rafturi şi disponibili sub semnătură în condica cititorilor. Dintre ei, Raymond Aron a fost cel mai spectaculos, mai explicit şi mai exemplar.
  • Un comentariu de o mare acuratete care surprinde perfect meandrele formarii noastre in acei ani derutanti si opresivi, serpentinele pe care invatasem sa le construim,strategiile intelectuale pe care le descoperisem spontan, fara sa ne ghideze cineva pasii. Intr-adevar, ma intreb, in afara de Mircea Flonta, Alexandru Valentin,Radu Stoichita, H. H. Stahl, Florica Neagoe si Gh. Vladutescu,cine sa fi fost realii profesori? Nu doar in termeni de eruditie, ci ca atitudini. Promitatorul candva Aculin Cazacu se transformase in politruc. Ovidiu Trasnea citea enorm, dar nu se abatea cu o iota de la linia oficiala. Un Ion Ianosi, evident cultivat si indragostit de Dostoievski, Thomas Mann si Marx, era totusi venit de la CC si il venera pe Lenin. Un N. Tertulian avea si el un trecut stalinist prea bine stiut sprea se bucura de o credibilitate veritabila. Un N. Bellu, convertit la un fel de marxism kantian, cu a sa biografie de “soldat credincios” in anii 50? In rest, dogme,pustiu si dezolare. Cum sa nu ajungi la Aron, la Gurvitch, la Merton cu setea celui care in sfarsit gaseste o oaza de adevar, de obiectivitate, de stiinta nepoluata de ideologie.
    • Rasvan LaluRasvan Lalu spune:
      Mda, poate am fost prea nedrept afirmând că am avut doar “doi, trei” mari profesori… Poate au fost mai mulţi.
      Peste ani, a persistat probabil impresia iniţială, că nu am beneficiat de îndrumare, dar mai ales de modele, ştiut fiind că tinerii au nevoie de modele mai mult decât de orice altceva. De aceea sunt înclinat să privesc înapoi cu oarecare mânie, sau, cel puţin, cu lipsă de indulgenţă …
      Suma sumarum însă, în nici un caz nu-mi reneg trecutul sau nu mă ruşinez cu el. Cred, dimpotrivă, că generaţia noastră s-a creat şi s-a construit pe sine într-un mod mai mult decât onorabil.
      Nu am fost nici mari victime, nici deschizători de drumuri, nici generaţie pierdută, ci unii care s-au străduit cu entuziasm şi bună-credinţă să creeze un optim din condiţiile date. Nu-i puţin lucru.
  • Hantzy spune:
    @Rasvan Lalu,
    Imi pare rau ca platforma “contributors” n-are in josul fiecarui comentariu, sau macar a celor deosebite, asa cum este al dumneavoastra, cele cinci stelute pe care poti face click. Nu de alta, dar mi-e ca daca incearca vreun profan ca mine sa adauge ceva, ar duce in derizoriu minunatele idei continute. Sincere felicitari!
  • Sergiu Simion spune:
    Evocarea Dvs nostalgica asupra studentiei este una personala, onesta , si foarte lirica . Din acest punct de vedere este o evocare corecta si in asentimentul tuturor celor care au facut o astfel de facultate in mod onest si in primul rand pentru „ a cunoaste ” si nu pentru „ a obtine o diploma ”. Totusi, cred ca este bine sa ramanem obiectivi si nu trebuie sa uitam ca a fost o „ facultate ideologica ” a carei pozitie a exprimat-o cel mai bine profesorul Alexandru Valentin , secretarul de partid al facultatii de atunci : „ Ne intereseaza numai studentii care vin la cursuri si fac ce spunem noi ! Daca esti capabil si vrei neaparat sa faci filosofie poti face si in afara facultatii ! ”. Dupa 20 de ani , problema calitatii profesionale , morale si umane a profesorilor Facultatii de Filosofie cred ca nu mai trebuie sa fie o problema tabu pentru nimeni , la fel cum distrugerea stiintelor sociale trebuie discutata , in sfarsit, cu cartile pe fata . Prin anii `78 a existat de exemplu o revolta a studentilor de al stiintele sociale impotriva desfiintarii sectiilor de filosofie, sociologie, psihologie, pedagogie, dar nu se mai stie nimic despre acel episod .
    Pe de alta parte, cred ca sintagma : „ instinctul de tineri în captivitate ” surprinde cel mai bine drama acestei facultati mai bine zis a unor constiinte ( nu toate ) din acele vremuri , obligate sa actioneze intr-o „libertate controlata”si intr-un univers in care legile normalitatii fusesera abolite dar, in „ spatii speciale ” , „ aveai posibilitatea sa gandesti ”. Pe cale de consecinta , in restul spatiului social aceasta posibilitate nu exista si de aici au rezultat consecinte extrem de grave la nivelul mentalitatii si comportamentelor din societate. Altfel spus, intr-o alta interpretare , sintagma : „ special ” este un concept fundamental pentru intelegerea epocii de atunci ( „obiective speciale ”, „sporuri speciale” , „pensii speciale ”,etc. ) , si in special a tranzitiei de acum , unde , nu se stie de ce, a capatat conotatii si dimensiuni incredibile.
    In ceea ce priveste afirmatia Dvs conforma careia „..în acei ani ’70 accesul la lucrări ne-marxiste nu mai era oficial interzis, nu mai aveai nevoie de aprobări speciale şi nici nu cred că mai erai “luat la ochi”, dacă numele tău se regăsea prea des în condica cititorilor”, mi-as permite sa am o opinie diferita. Prin 1978-1979, am avut o experienta interesanta la Biblioteca Centrala de Stat unde , impreuna cu un coleg, am gasit la catalog articole si carti de psihologie de prima mana publicate atunci in Occident. Dupa ce am prezentat bibliotecarei cota cartilor, aceasta ne-a spus ca nu ni le poate oferi deoarece sunt la „ fondul special” si ne trebuie aprobare. Asadar, ne-a trimis pe amandoi pachet la etajul 1 , la „ domnul Muller ”. Ne-am trezit in fata unei barbat de peste 40 de ani, blond, ochelari cu rama aurie, parul dat pe spate , ochi albastri si privire de gheaţă. Dupa ce a primit fisele si cota cartilor , s-a incruntat imediat si ne-a intrebat scurt : „ De unde aveti cotele acestea ?!”. Raspuns : „ De la sala de lectura de jos !”. „ Da, dar trebuie sa aveti dreptul sa le cititi ! ” . Raspunsul nostru naiv : „ Desigur, suntem studenti la Psihologie !” si am scos carnetele la care nici macar nu s-a uitat. Si din nou , dar de data aceasta si mai accentuat : „ Da, dar aveti dreptul sa le cititi ??!! ”. Va puteti imagina usor ce a urmat dupa acest dialog kafkian . M-am uitat uluit la colegul meu Parvu,  acesta la fel de uluit la mine, amandoi incercand sa intelegem ce inseamna „dreptul” pe care nu-l aveam.  De comun acord, i-am redat imediat libertatea „domnului Muller”  de atunci ( cine stie, poate ca si azi este tot acolo… ).

Sursahttp://www.contributors.ro/cultura/adevarul-ca-destin-raymond-aron-si-victoria-luciditatii/

No comments: