Romania Dariei Visanescu

Interviu ( iunie 2007 )


In urma cu cativa ani la emisiunea "Profesionistii" de la TVR a fost difuzat un interviu care a impresionat orice om cu suflet si orice om cultivat . Acest interviu arata romanilor , dar la ora 24.00 ( ca alta data " Memorialul Durerii "... ) o alta Romanie ( o Romanie a oamenilor si a normalitatii ) .

Era o Romanie vazuta si dorita prin ochii unui copil, mai exact adevarata Romanie ascunsa romanilor...


O comparatie intre ceea ce s-a discutat atunci pe platoul TVR si ceea ce traim acum este elocventa pentru a intelege directia in care se indreapta vertiginos societatea romaneasca.





Daria Visanescu

















Comentarii

" Ca multe alte minti sclipitoare, cred ca si acest mic geniu, campion mondial la 10 ani, va trece neobservat pentru "foarte matura? noastra mass media". Oare cate astfel de inteligente, ce dovedesc cu prisosinta ca poporul roman nu este un popor de handicapati, infractori si nulitati, vor mai trece neobservate? La emisiunea "Profesionistii" de sambata seara de pe TVR 1 (iunie 2007), am vazut o fetita care te incanta cu toate calitatile ce si le poate dori un parinte pentru propriul copil.
Oare ce facem noi pentru astfel de valori? Dovedim mai multa preocupare, pentru a incuraja nemunca (a se vedea vesnicele "spagi" electorale sau post electorale date celor defavorizati) sau pentru binele infractorilor (nenumaratele emisiuni si reportaje care dovedesc cu prisosinta ca in Romania de azi traiesti mai bine daca faci parte din aceasta categorie).
Aceasta tarisoara, care mai demult cineva spunea ca nu mai are nimic de praduit, se dovedeste perpetuu ca este o adevarata "mina de aur" pentru toata clasa noastra politica inregimentata in faimoasa Ciolanidiada. Scara noastra de valori, puternic influentata de media romanesca, este acum, prin aceste "beneficii postevenimente '89", invers proportionala cu normalitatea.
Pacat ca nu mai avem timp sa gustam din aceste sentimente de mandrie pentru propriile valori si nu facem mai nimic pentru a le incuraja si a le pastra.
Deci, felicitari draga Daria Visanescu, eu personal ma mandresc ca sunt roman si poate si tu contribui mult la asta! Persevereaza si sigur succesul te va urmari toata viata. Si iarta-i pe cei care ne conduc, pentru ca ei sunt o mana de oameni nesabuiti, iar noi, cei multi, suntem alaturi de tine, ne mandrim cu tine, te iubim si iti dorim tot binele din lume! "
Autor: groasu
Trimis la: 05/07/2007

Subiect: Daria Visanescu (10 ani) - Campioan mondial la SAH



" Cu o asemenea stire ar trebui sa inceapa programele de stiri ale "marilor" televiziuni din Romania - nu cu odioseniile cu care incep. Nu stim, din pacate, sa ne promovam adevaratele valori..."
Autor: Gabrielama
Trimis la: 05/07/2007




" si eu am vazut emisiunea si pot spune ca daria m-a cucerit,cu inocenta ei, cu zambetul ei de copil.iar faptul ca spunea cat de mult isi iubeste fratiorul mai mic,m-a cucerit definitiv."
Autor : monalac
Trimis la : 05/07/2007



" Am vazut si eu emisiunea , care in final anunta , ca Daria a devenit campiona mondiala dupa acea invitatie. Nimic la stiri. Tot respectul pentru TVR 1 pentru acest interviu, insa difuzat la o ora destul de tarzie" . Felicitari, micutza-Mare romanca !
Autor: women13
Trimis la: 05/07/2007


Sursa : http://forum2.desprecopii.com/

Un ultimatum moral adresat societăţii româneşti

Dupa 20 de ani de aşteptare a unui verdict juridic şi moral asupra faptelor prezentate pe larg de către două personalitati ale societăţii civile autentice , domnul Cicerone Ioniţoiu şi domnul Ioan Roşca, în plângerile adresate organelor în drept : AICI,AICI,AICI,AICI, răspunsul oficial al sistemului către cetăţenii săi se rezuma la urmatoarele aserţiuni :


1. Răspunderea penală este înlăturată prin intervenţia prescripţiei.

2. Nu rezultă elementele constitutive ale acestor infracţiuni.

3. „ Potrivit dispoziţiilor art.121 Cod penal, prescripţia înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită. Potrivit naturii sale juridice prescripţia răspunderii penale este o cauză de stingere a răspunderii penale şi, implicit, o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale. Ea face să se stingă dreptul statului de a trage la răspundere penală pe infractor şi obligaţia acestuia de a răspunde penal. Este o renunţare anticipată la acţiunea penală sub rezerva îndeplinirii condiţiei privitoare la termenul prescripţiei. Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt prevăzute în cuprinsul art.122 Cod penal. ”



Acest răspuns al sistemului la „plângerile” ( umilitor termen pentru o democraţie ! ) cetăţenilor este perfect legal , dar incalificabil din punct de vedere uman, moral, social , juridic şi politic . Răceala lui arata viziunea statului şi sistemului asupra normalităţii sociale ( să-i spunem „ normalitatea sistemului ” ), în contrast cu viziunea propriilor cetăţeni asupra ei ( să-i spunem „normalitatea oamenilor” ). Personal , am trecut prin doua situaţii deosebite în care am întalnit „ normalitatea oamenilor ” în raport cu majoritatea situaţiilor în care am fost sufocat , ca toţi ceilalti , de „ normalitatea sistemului ”. Sunt întâlniri care mi-au schimbat viaţa.

Prima a fost aceea în care am avut contact cu o alta cultură , civilizaţie şi mentalitate decât cele aflate în uz multă vreme la noi. Este vorba de specialiştii canadieni care construiesc cel mai sigur tip de centrale nucleare din lume ( http://sergiusimion.blogspot.com/search/label/INTERVIU ) şi care , pentru a rezuma , pot face acest lucru şi pentru simplul fapt că te privesc în ochi , spun ce fac şi fac ce spun , contrar unor vechi cutume politice şi sociale încă în uz la noi.

A doua a fost aceea în care am întâlnit în mod direct o cultură , o civilizaţie , o mentalitate şi o umanitate despre care nu ştiam şi nu credeam că mai există în România. Cu această ocazie am avut onoarea deosebită de a cunoaşte , printre altii, pe Ion Gavrilă Ogoranu , Vasile Paraschiv şi dr. Nicu Ioniţă , unul dintre supravieţuitorii celui mai sinistru experiment făcut pe oameni despre care am auzit şi citit vreodată. A fost întâlnirea cu simpozionul dedicat „ Experimentului Piteşti ” , definit de Alexandr Soljeniţîn „ cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane ”, respectiv cu supravieţuitorii acestei orori .

In acest punct, trebuie să fac o mărturisire de conştiinţă. Multe dintre opiniile exprimate de către reprezentanţii mai vechi sau mai noi ai sistemului converg către impresia ca toate aceste tehnici criminale de inginerie umană au reuşit în sensul că au modificat personalitatea celui supus torturii şi au făcut dintr-un om normal un monstru. In ceea ce mă priveşte, la aceşti oameni care credeau poate despre ei înşişi că , atunci sau mai tarziu, le-a fost ucis şi sufletul, cred că am simţit mai multă umanitate decât am întâlnit în toată cariera mea profesională ( în cei 18 ani în care am dorit să-mi exercit profesia de psiholog , am examinat aproximativ 4000 de persoane cu vâ rste , profesii şi sisteme de valori extrem de diferite ).

Aceşti oameni extraordinari sunt mărturia vie a faptului că ingineria sociala criminală aplicată în comunism, contrar unor opinii susţinute recent şi in mod oficial de către un istoric *) şi de către un psihanalist **), nu a reuşit nici chiar atunci când a fost vorba de cel mai sinistru experiment cu subiecţi umani din lumea moderna.

Cu atât mai mult provoacă stupefactie opinia psihanalistului Vasile Dem Zamfirescu conform căreia , deoarece deţinutii stăteau zi şi noapte în aceeaşi celulă, „ aceste condiţii extreme au condus la fenomenul pe care îl numim “identificarea cu agresorul ” ***).

Această identificare ar fi atât de puternică încât, în această interpretare a graniţei umane şi morale dintre torţionari şi victime , ea ar putea fi extinsă şi la situaţia politică şi sociala actuală a carei abordare poate fi făcută tot printr-o grilă „ psihanalitică ”: „Psihologic vorbind această asteptare a tăierii pensiilor securistilor vine din dictonul românesc „să moară si capra vecinului”, dicton care ne face mult rău pentru că este unul resentimentar. Motivul este invidia transformată în resentiment ”. ( ?! -s.n.) ****) .

Citatul este unul antologic deoarece cititorul este pus in situaţia ingrată de a ghici singur de ce parte a barierei sociale şi morale se afla în realitate domnul psihanalist care, după viaţa traită de concetăţenii săi in infernul social anterior , le atribuie acestora, fără nici o ezitare , o anumita imaturitate psihică : „...o fibră foarte importantă a psihiciului uman pe care o avem din copilărie si care ne urmăreste toată viaţa, ideea de a nu face nimic. Si de a primi cât vrei.” *****)

Daca primul contact descris anterior mi-a întarit încrederea în normalitatea oamenilor , al doilea mi-a întărit încrederea în normalitatea românilor pentru că am întâlnit exact acelaşi tip de mentalitate , normalitate şi umanitate la două grupuri de pe continente , ţari, societăţi , culturi , şi cu statute sociale şi mentalitati atât de diferite încât la prima vedere nu au nimic in comun..

Ca român şi cetăţean , imi respect ţara şi în acelaşi timp , ca cei mai mulţi români şi cetăţeni obişnuiţi , respect legea şi legalitatea în contrast cu cei care cred ca „ legea este ca o bariera unde leii sar pe deasupra, boii se opresc in ea, iar animalele mici trec pe dedesupt ” ( am citat un fost ministru şi conform relatarilor din mass-media, fost ofiţer de Securitate ) . Si ca sa fim în spiritul adevărului, degeaba !

Ca om, nu pot accepta un verdict care prescrie ( adica practic legalizează ) crime , criminali si infracţiuni care revolta orice conştiinţă normală de pe mapamond . Cu atât mai mult nu pot accepta dispariţia graniţei morale dintre bine şi rău, dintre criminali, torţionari şi victime , susţinută direct sau indirect de oficialităţi sau chiar de reprezentanţii unor profesii care trebuie să fie umaniste . Intr-o societate a dezertării generale în care semnalele sociale primite de cetăţeni sunt de genul „ scăpă cine poate ” şi „ ultimul stinge lumina ” , regresul pe toate planurile este general şi românii sunt obligaţi să retrăiască încă o dată episoade arhaice din istoria umanităţii. De aceea, ţara pe care şi-o iubesc le provoacă în acelaşi timp atâta suferinţă , încât raporturile românilor cu ţara lor devin ambivalente şi oscilează cu disperare între dragoste şi ură.

România , prin reprezentanţii săi oficiali , pretinde că este o democraţie dar , direct sau indirect , işi silueşte proprii cetăţeni zilnic, şi de zeci de ani , prin torturi sociale , economice , administrative , psihologice şi morale care depăsesc orice limita a suportabilităţii umane dintr-o ţară normală ( pentru că trebuie să acceptăm că pe lumea aceasta există şi ţări normale ...). Nici nu poate fi altfel atunci când incertitudinea politică , economica , sociala , psihologica si morala generala , denunta pe toate caile nesiguranţa individuală a cetăţeanului adus permanent în situaţii de imposibilitate şi aruncat într-o ţară de nisipuri miscătoare în care nu mai are demult nici un punct de sprijin. In schimb, are dreptul democratic să afle pe toate canalele de informare in masă, că încă un semen al său a fost ucis, jefuit , nedreptăţit, umilit sau s-a sinucis într-o societate halucinantă , fără trecut, fără prezent şi fără viitor în care , mai devreme sau mai târziu, îi poate veni şi lui rândul.

Pe cale de consecinţă, românii gustă în mod liber din deliciile democraţiei , dar într-un stat captiv şi refuzat recent de către Europa ( are şi ea drepturi ! ) pentru intrarea în spaţiul Schengen , şi într-o societate şantajată în care cetăţenii contribuabili sunt numai figuranţi , respectiv un pretext pentru existenţa statului . De aceea, pentru cetăţenii români Internetul a devenit demult un fel de „ Zidul Plângerii ”, exact ca la evrei, deşi românii trăiesc totuşi în Europa. Aceasta pentru ca , în spaţiul social real , doleanţele cetăţenilor adresate sistemului au exact efectul lătratului câinilor la Luna de pe cer. Adică nul.

Aşa ceva se poate întâmplă numai atunci când statul a fost şi este perceput din ce în ce mai mult ca o instanţă impersonală , birocratică, cinică , corupta, diformă , oarbă, surdă şi mută care se ocupă doar de problemele ei şi angajaţilor pe care vrea să-i recunoască deoarece , ca să cităm preşedintele în exerciţiu : „ statul nu poate fi făcut responsabil pentru fiecare fiecare cetăţean al sau ”. Cu alte cuvinte , şi conform celei mai avizate opinii , statul işi declină oficial responsabilităţile faţă de cetăţenii care îi finanţează existenţa . In acest caz, statul denunţă în mod unilateral un contract social pe care îl are cu cetăţenii care îl finanţează , contract în care ambele părţi trebuie să aibă şi drepturi , si obligaţii dar şi un statut egal în faţa legii comune care le garantează reciproc existenţa.

Fie. Dar atunci cum se explică faptul că statul işi tratează contribuabilul- finanţator în aşa fel încât fiecare cetăţean trebuie să demonstreze statului , „ again and again ” , că este ...el insuşi şi nu altul , că nu este vinovat şi /sau infractor ? Si cum se poate explica faptul că ceea ce statul refuză cetatenilor care respectă legile , oferă cu generozitate celor care le incalcă?

Când cetatenii sunt ucişi sau jefuiţi în spatiul real , criminalii şi interlopii , insoţiti de mascaţi , sunt prezentaţi cu voioşie în presa şi prin faţa camerelor de luat vederi exact ca vedetele TV , în timp ce, dupa maximum 29 de zile , pedepsele lor sunt suspendate „ á la long” în spatiul juridic şi penal iar „eroii ” acestor show-uri beneficiază din start şi de drepturi , şi de prezumţia de nevinovaţie , şi de asistenţa socială, medicală şi juridică gratuită.

Pe de altă parte , acelaşi stat, relativ recent şi prin reprezentanţii săi oficiali ( în acest caz , politiştii ) işi permite să-şi injure public propriul preşedinte şi , prin unii dintre aceştia, işi permite să plangă în mod public de mila interlopilor , pentru că de mila cetăţenilor, şi de 70 de ani , nu a plâns încă nimeni. Rectific. Dupa 20 de ani de tranziţie , un fost preşedinte al României, constată în presa recentă chiar "dispariţia" lor :

„ România duce o acută lipsă de cetăţeni.”
Emil Constantinescu

Toate acestea au loc dupa 20 de ani de democraţie în care cetăţenii ştiu că au avut loc n crime ( dar nu au fost găsiţi niciodată criminalii... ) şi toţi cetăţenii ştiu că există corupţie la puterea n ( dar nu au fost găsiţi niciodată corupţii...) iar un stat întreg poate să rămână fără bani pentru pensii ( deşi pensionarii şi le-au plătit singuri ) sănătate ( deşi cetăţenii şi-o platesc tot singuri ) şi salarii ( deşi există şi oameni care muncesc ).

Tot dupa 20 de ani de tranziţie spre nicăieri , fără nici o explicatie raţionala si fără nici un vinovat , România a ajuns sa semene cu o versiune modernă a sinistrei corăbii a lui Sebastian Brandt care de la început şi-a pierdut busola, iar pe parcurs , şi în pofida oricărei raţiuni de stat si raţiuni sociale, pare că face totul ca să-şi decimeze singură şi echipajul:


Romania. Ceaţă la mal



No chance. No solution. No future...


Cu certitudine, vina pentru această situaţie nu aparţine cetăţenilor ei oneşti ( iar după unii, proşti ! ) ai acestei ţări ( „deştepţii ” ei „ se descurcă” dintotdeauna ) care , ca toţi cetăţenii oneşti din alte ţări de pe mapamond, respectă legile ţării lor şi de aceea nu pot fi făcuţi vinovaţi şi nici transformaţi în ţapi ispăşitori pentru o situaţie pe care nu au provocat-o.

Pe cale de consecinţă, acţiunea domnilor Cicerone Ioniţoiu şi Ioan Roşca prezentată anterior, echivalează cu un ultimatum moral adresat societăţii romaneşti respectiv instanţelor care , vorbesc în numele ei , dar îi hotărăsc şi îi blocheaza destinul. Pe de altă parte, după atâta amar de ani şi de perpetuare a nedreptăţii , orice aşteptare mai adaugă încă o victorie a binelui şi orice amânare devine încă o condamnare a instanţelor omeneşti care refuză să aplice legile omeneşti. Din acest punct de vedere, acţiunea amintită este deja integrată patrimoniului moral al acestei tari şi îi construieşte de pe acum un alt fel de viitor , în timp ce instanţele care perpetuează abuzul , au ieşit demult din scena istoriei chiar atunci când încarnarea lor fizică incă mai mişcă în virtutea inerţiei.

Dacă în acest caz există o morală a istoriei, aceasta are limpezimea cristalului :



Nu aşteptaţi să vină o reparaţie morală de la sistem , construiţi-o singuri !


După 50 de ani de vid istoric şi social , şi după alti 20 de ani de aşteptare zadarnică ( oriunde în lume o asemenea perioadă de timp reprezintă mijlocul vieţii unui om ) , este evident pentru oricine că încă o generaţie a fost sacrificată iar cea care urmează este trimisă şi ea la zid pentru că cetăţenii oneşti ai României de azi au pierdut demult partida şi pentru ei , şi pentru copiii lor. Motivul este la fel de clar :


Orice initiativă cetatenească adresată sistemului şi care solicită reparaţii morale este din start sortită eşecului deoarece vorbeşte la urechi care nu vor să audă .


Sistemul nu doreşte , nu vrea şi sincer vorbind, nu poate să se reformeze singur şi din nici un punct de vedere , deci trebuie lăsat să-şi ducă tot singur crucea . De aceea , poate că ar fi foarte indicată o schimbare a strategiei. Poate că acest ultimatum nu trebuie adresat sistemului , ci trebuie adresat , sub o cu totul altă formă, cetăţenilor care vor şi pot să audă.

Să ne imaginăm un experiment ideal în care fiecare cetăţean al acestei tari primeşte două clepsidre şi află că ar mai avea de trăit, în această ţară şi pe acest Pământ, numai 2 ani în care să-şi organizeze singur propria lui viaţă individuală şi socială.

In acest caz limită, schimbarea ar fi dramatică la nivel de individ ( fiecare va realiza cu adevărat că işi duce singur crucea, cum face de fapt dintotdeauna ) dar şi la nivel de societate ( este ceea ce ne interesează de fapt acum ). Cum s-ar comporta oamenii atunci ?

Nu ştim, dar pornind de la acest experiment ideal se poate face altceva . Cetăţenii interesaţi pot adera la un proiect social transparent care işi propune să realizeze în 2 ani , prin oameni independenţi şi neşantajabili , ceea ce nu a reuşit sistemul , şi prin toate instituţiile lui, timp de 20 de ani .

Orice cetăţean onest care doreşte o schimbare reală şi profundă a societăţii româneşti ştie că aceasta nu poate fi făcută fără o reforma morală a acesteia care , în sfârşit , ar pune cu adevărat bazele încrederii sociale şi solidarităţii dintre cetăţeni pentru că un „ parteneriat social ” între criminali şi victime, hoţi şi oameni cinstiţi, mincinoşi si oameni oneşti , nu poate exista decât în cugetul celor vinovaţi de dezastrul actual al societăţii romaneşti .

Reforma morală cerută de acţiunea domnilor Ioniţoiu si Roşca este dorită de 20 de ani de către cetăţeni , dar tot de 20 de ani a fost blocata şi reprimată pentru simplul fapt ca reaşezarea sistemului pe baze morale i-ar distruge esenţa şi i-ar anihila profitorii.

Cu tristeţe şi in tara lor , românii trebuie să accepte că, în realitate şi dincolo de declaraţiile de circumstanţă, nici o instanţă oficială nu a urmărit acest lucru deoarece , direct sau indirect , a refuzat în mod constant reaşezarea societăţii romaneşti pe baze morale şi umane în aşa fel încât aceasta este bântuită şi acum de monştrii şi fantomele trecutului .

Consecinţa este una dramatică. O societate construită ca un ţarc în care se amestecă oficial şi legal şi oile, şi lupii , nu este o societate normală şi cu atât mai mult o democratie normală . Ea poate fi numai o democraţie în care pot vota şi oile dar , într-o formă sau alta, vor câştiga întotdeauna lupii. Pentru această situaţie nu poate fi invinovăţită nici ţara, şi nici cetăţenii ei oneşti care au dreptul democratic să privească viitorul cu optimism. Problema apare cu adevărat dacă aceştia realizează că pot să şi-l construiască singuri şi chiar se hotărăsc să o facă , pentru că întodeauna când cineva construieşte, altcineva trebuie sa plătească.

Dupa două decenii de meditaţie politică, socială şi morală , fiecare cetăţean poate decide în sfârsit , şi în cunostinţă de cauză, ce doreşte pentru el , familia lui şi ţara lui :


- să lase lucrurile să meargă aşa cum sunt şi in voia lor ( mai exact a altora ! ) plecand supus capul cu ochii la drobul de sare care stă mereu sa cadă , şi să plangă democratic de mila lui şi a celorlalţi .

- să-şi ridice capul cu demnitate şi începând cu clipa de faţă să-şi construiască singur destinul în contextul societăţii din care face parte, refuzând să moară înainte să aibă curajul să trăiască.

Când cetăţenii unei ţari au fost îndemnaţi în mod oficial să-şi trăiască visul pe alte meleaguri dacă nu le convine ce trăiesc în interiorul ei, problema adevărată este cine ar mai vrea să rămână şi de ce. Daca mai crede cineva în valorile şi normalitatea romanească , în romanii cu bun simt, educaţi şi civilizaţi, şi este interesat de ideile prezentate anterior , se poate alătura acestei acţiuni de tip netroots / grassroots. Această mişcare: Grupul pentru Democratizarea si Reforma Societatii Romanesti , se deosebeşte de mişcările şi partidele politice actuale deoarece este construită într-un spatiu social alternativ, nu cere nimic de la stat sau de la sistem , nu are ierarhii şi nu generează nici o constrângere pentru aderenţi cu excepţia respectului de sine , a respectului celorlalti , respectiv a valorilor grupului , comunităţii şi ţării în care trăiesc . Pentru unii toate acestea poate nu insemna nimic, dar pentru altii pot insemna totul.


Sergiu SIMION
11.01.2011





Note

*) În opinia mea, comunismul a fost regimul cel mai eficient din toată istoria României, au reusit ingineria socială pe care si-a propus-o.

Ioan Stanomir ,
istoric


**) Este cu adevărat tulburător în fenomenul Pitesti că s-a obtinut o adeziune profundă, până în ultimele fibre ale sufletului acelor oameni. Niciunul dintre cei care au trecut prin experimentul Pitesti nu au rezistat la acest sistem de modificare a personalității.

***) Aceste conditii extreme ( Experimentul Pitesti – n.n. ) au dus la fenomenul pe care îl numim “identificarea cu agresorul ”.

**** ) Psihologic vorbind această asteptare a tăierii pensiilor securistilor vine din dictonul românesc „să moară si capra vecinului”, dicton care ne face mult rău pentru că este unul resentimentar. Motivul este invidia transformată în resentiment.

*****) Comunismul a ţintit o fibră foarte importantă a psihiciului uman pe care o avem din copilărie si care ne urmăreste toată viaţa, ideea de a nu face nimic. Si de a primi cât vrei.

Vasile Dem Zamfirescu
psihanalist

Sursa : http://www.evz.ro/detalii/stiri/n-au-suferit-romanii-in-comunism-la-2-1-cu-psihanalistul-dem-zamfirescu-si-presedintele-iicm.html



http://asymetria-anticariat.blogspot.ro/2012/01/sergiu-simion-un-ultimatum-moral.html

Spania

Muzică si civilizaţie

Norvegia

Societatea libertatii versus societatea supravietuirii


Diferenta dintre o societate a supravietuirii cum este cea a noastra si o societate a libertatii este poate cel mai bine redata de catre videoclipul urmator :

America normala

De multi ani privesc pe ecranele TV imaginea Americii asa cum ne este ea oferita de posturile noastre , la orele de varf si " la cererea publicului" , prin filmele de tip 1-2-3 in care, daca in secunda 1 nu este lovit un individ, in secunda 2 protagonistii fac sex, iar in secunda 3 explodeaza ceva poate chiar totul ( scenariul 3-2-1 este la fel de valabil ).
Cum ar reactiona oare publicul nostru spectator , si ce s-ar petrece cu audienta, daca ar privi pe aceleasi posturi , si in locul acestor scenarii de duzina si trase la indigo, ceva de genul :



Billy Ray Cyrus





...

Arabela Nicolau - " Tacerea vremii mele ! "

M-am intrebat de multe ori care este starea de spirit a tinerilor de azi si cum se raporteaza ei la lumea in care traim si in special la societatea romaneasca actuala . Am avut un raspuns elocvent dand curs , cu unele ezitari la inceput , unei invitatii la un club frecventat de studentii din Regie ( loc unde nu am mai fost din studentie ) unde canta Arabela Nicolau si grupul Dilema :







Cu sinceritate, in sinea mea ma temeam , intr-o forma sau alta , de zgomot, indecenta, prost gust sau chiar vulgaritate. Ma temeam de asemenea , de un cinism juvenil ca forma de aparare fata de indiferenta sociala generalizata care otraveste lent lumea in care traim.
In secret , la fel de sincer, aveam dubii ca voi intalni talent, si cu atat mai putin sensibilitate.
Surpriza a fost majora . Prin Arabela Nicolau , tinerii s-au delimitat din start , si ferm, de „ sistemul bolnav in care traim ” ( am aflat ulterior ca in sala erau si politicieni , sic ! ) iar in raport cu auditoriul si-au definit scopul intr-un mod cat se poate de firesc si natural :

„ Vrem sa ne simtim bine impreuna !”.

Si asa a fost.
Piesele cantate in limba engleza au castigat sala ( spun asta dupa reactiile salii dar si dupa reactiile mele) si sper sa nu-mi depasesc competentele daca spun ca Arabela Nicolau are o voce de un timbru aparte care tine poate de o sensibilitate pe care nu ma asteptam sa o intalnesc in acel context.
Pe de alta parte, ceea ce am crezut ca este numai o impresie personala de moment , am regasit usor in ceea ce scrie, atat de firesc , intr-un blog :


" Tacerea vremii mele !

De astăzi îmi voi lega mâinile de candelabrul de argint si voi cere tăcere pentru suflet...”.

http://amuletajaponeza.blogspot.com/2010/11/tacerea-vremii-mele.html


De foarte multa vreme, multi din aceasta tara ar trebui sa-si ceara „ tacere pentru suflet ...” !

O fac , se pare, numai tinerii ei .




Update
Un alt fel de muzica :



Sursa : http://www.adevarul.ro/locale/bucuresti/Arabela_Nicolau-ziua_jurista-noaptea_cantareata_0_376762399.html

Mircea Alexandru Marian

Mircea Alexandru Marian

Un concert la Universitatea Nationala de Muzica din Bucuresti



Foto - Radio Romania Musical

Mircea Alexandru Marian provine din orasul Alba Iulia, unde a studiat la Liceul de Muzica în primele 8 clase, continuând apoi pregatirea la Liceul de "George Enescu" din Bucuresti, din anul 2006 fiind student al UNMB tot la clasa pregatita de Marin Cazacu. În perioada 2002-2006 laureat la olimpiade si concursuri de interpretare în tara, (Bucuresti, Tulcea), el a obtinut premiul I la competitiile internationale de la Chisinau (2007) si Liezen-Austria (2008). Mircea Marian s-a aflat pe scena în recitaluri sustinute în tara, aparând si ca solist al Orchestrei UNMB. Este de asemenea membru al ansamblului "Violoncellissimo".



Aseara am avut privilegiul de a merge la Conservator , de a asculta in aceste vremuri tulburi un concert de violoncel si de a cunoaste si tanarul solist si profesorul acestuia . Sunt un meloman amator care merge rar la un concert , dar poate de aceea ma bucur mult mai mult decat daca as avea aceste ocazii foarte des. Comentariile de specialitate despre muzica le las in seama celor avizati. Simplele mele impresii tin de bucuria mea personala traita in acest caz dar si de o perceptie exterioara domeniului, mai exact de contactul cu o alta lume pe care o consider mult mai normala decat altele din multiplele lumi care alcatuiesc ceea ce prin conventie noi numim realitatea romaneasca actuala .
Pentru cine doreste cu adevarat o purificare interioara si exterioara a fiintei si sufletului propriu , pentru a inlatura toata zgura depusa cu darnicie pe ambele de catre societatea in care traim, ii recomand cu caldura aceasta cale.
In ceea ce ma priveste , am vazut ce inseamna nu numai concentrarea si efortul unui tanar talent care poate capta atentia si emotia unei sali intreagi ( dupa ce vedeti un asemenea tanar va schimbati dramatic perceptia asupra valorilor societatii romanesti ) dar si ce inseamna sustinerea psihica si morala a grupului sau de referinta ( toata orchestra era formata din tineri colegi ) . Mergand spre sala Enescu unde avea loc concertul, am trecut pe un culoar lung unde , pe stanga si pe dreapta, erau toti tinerii din orchestra ( baieti si fete ) , in frac si rochii negre .
Atatia tineri curati , talentati, frumosi , placuti si normali nu am vazut la un loc de foarte multa vreme si doresc aceasta bucurie tuturor celor care o merita si stiu sa se bucure de ea.
Cred ca aceasta este adevarata Romanie care de zeci de ani se zbate sa ajunga la lumina zilei.

Publicat in : http://www.universulromanesc.com/showthread.php?t=551

The President and the Press : Address before the American Newspaper Publishers Association

Cuvântul "secret" însuşi este respingător într-o societate liberă şi deschisă iar noi, ca popor, ne opunem prin istoria şi moştenirea noastră societăţilor secrete, jurămintelor secrete şi procedurilor secrete.

John F. Kennedy

John F. Kennedy

The President and the Press: Address before the American Newspaper Publishers Association

President John F. Kennedy

Waldorf-Astoria Hotel

New York City, April 27, 1961

Mr. Chairman, ladies and gentlemen:

I appreciate very much your generous invitation to be here tonight.

You bear heavy responsibilities these days and an article I read some time ago reminded me of how particularly heavily the burdens of present day events bear upon your profession.

You may remember that in 1851 the New York Herald Tribune under the sponsorship and publishing of Horace Greeley, employed as its London correspondent an obscure journalist by the name of Karl Marx.

We are told that foreign correspondent Marx, stone broke, and with a family ill and undernourished, constantly appealed to Greeley and managing editor Charles Dana for an increase in his munificent salary of $5 per installment, a salary which he and Engels ungratefully labeled as the "lousiest petty bourgeois cheating."

But when all his financial appeals were refused, Marx looked around for other means of livelihood and fame, eventually terminating his relationship with the Tribune and devoting his talents full time to the cause that would bequeath the world the seeds of Leninism, Stalinism, revolution and the cold war.

If only this capitalistic New York newspaper had treated him more kindly; if only Marx had remained a foreign correspondent, history might have been different. And I hope all publishers will bear this lesson in mind the next time they receive a poverty-stricken appeal for a small increase in the expense account from an obscure newspaper man.

I have selected as the title of my remarks tonight "The President and the Press." Some may suggest that this would be more naturally worded "The President Versus the Press." But those are not my sentiments tonight.

It is true, however, that when a well-known diplomat from another country demanded recently that our State Department repudiate certain newspaper attacks on his colleague it was unnecessary for us to reply that this Administration was not responsible for the press, for the press had already made it clear that it was not responsible for this Administration.

Nevertheless, my purpose here tonight is not to deliver the usual assault on the so-called one party press. On the contrary, in recent months I have rarely heard any complaints about political bias in the press except from a few Republicans. Nor is it my purpose tonight to discuss or defend the televising of Presidential press conferences. I think it is highly beneficial to have some 20,000,000 Americans regularly sit in on these conferences to observe, if I may say so, the incisive, the intelligent and the courteous qualities displayed by your Washington correspondents.

Nor, finally, are these remarks intended to examine the proper degree of privacy which the press should allow to any President and his family.

If in the last few months your White House reporters and photographers have been attending church services with regularity, that has surely done them no harm.

On the other hand, I realize that your staff and wire service photographers may be complaining that they do not enjoy the same green privileges at the local golf courses that they once did.

It is true that my predecessor did not object as I do to pictures of one's golfing skill in action. But neither on the other hand did he ever bean a Secret Service man.

My topic tonight is a more sober one of concern to publishers as well as editors.

I want to talk about our common responsibilities in the face of a common danger. The events of recent weeks may have helped to illuminate that challenge for some; but the dimensions of its threat have loomed large on the horizon for many years. Whatever our hopes may be for the future--for reducing this threat or living with it--there is no escaping either the gravity or the totality of its challenge to our survival and to our security--a challenge that confronts us in unaccustomed ways in every sphere of human activity.

This deadly challenge imposes upon our society two requirements of direct concern both to the press and to the President--two requirements that may seem almost contradictory in tone, but which must be reconciled and fulfilled if we are to meet this national peril. I refer, first, to the need for a far greater public information; and, second, to the need for far greater official secrecy.

I

The very word "secrecy" is repugnant in a free and open society; and we are as a people inherently and historically opposed to secret societies, to secret oaths and to secret proceedings. We decided long ago that the dangers of excessive and unwarranted concealment of pertinent facts far outweighed the dangers which are cited to justify it. Even today, there is little value in opposing the threat of a closed society by imitating its arbitrary restrictions. Even today, there is little value in insuring the survival of our nation if our traditions do not survive with it. And there is very grave danger that an announced need for increased security will be seized upon by those anxious to expand its meaning to the very limits of official censorship and concealment. That I do not intend to permit to the extent that it is in my control. And no official of my Administration, whether his rank is high or low, civilian or military, should interpret my words here tonight as an excuse to censor the news, to stifle dissent, to cover up our mistakes or to withhold from the press and the public the facts they deserve to know.

But I do ask every publisher, every editor, and every newsman in the nation to reexamine his own standards, and to recognize the nature of our country's peril. In time of war, the government and the press have customarily joined in an effort based largely on self-discipline, to prevent unauthorized disclosures to the enemy. In time of "clear and present danger," the courts have held that even the privileged rights of the First Amendment must yield to the public's need for national security.

Today no war has been declared--and however fierce the struggle may be, it may never be declared in the traditional fashion. Our way of life is under attack. Those who make themselves our enemy are advancing around the globe. The survival of our friends is in danger. And yet no war has been declared, no borders have been crossed by marching troops, no missiles have been fired.

If the press is awaiting a declaration of war before it imposes the self-discipline of combat conditions, then I can only say that no war ever posed a greater threat to our security. If you are awaiting a finding of "clear and present danger," then I can only say that the danger has never been more clear and its presence has never been more imminent.

It requires a change in outlook, a change in tactics, a change in missions--by the government, by the people, by every businessman or labor leader, and by every newspaper. For we are opposed around the world by a monolithic and ruthless conspiracy that relies primarily on covert means for expanding its sphere of influence--on infiltration instead of invasion, on subversion instead of elections, on intimidation instead of free choice, on guerrillas by night instead of armies by day. It is a system which has conscripted vast human and material resources into the building of a tightly knit, highly efficient machine that combines military, diplomatic, intelligence, economic, scientific and political operations.

Its preparations are concealed, not published. Its mistakes are buried, not headlined. Its dissenters are silenced, not praised. No expenditure is questioned, no rumor is printed, no secret is revealed. It conducts the Cold War, in short, with a war-time discipline no democracy would ever hope or wish to match.

Nevertheless, every democracy recognizes the necessary restraints of national security--and the question remains whether those restraints need to be more strictly observed if we are to oppose this kind of attack as well as outright invasion.

For the facts of the matter are that this nation's foes have openly boasted of acquiring through our newspapers information they would otherwise hire agents to acquire through theft, bribery or espionage; that details of this nation's covert preparations to counter the enemy's covert operations have been available to every newspaper reader, friend and foe alike; that the size, the strength, the location and the nature of our forces and weapons, and our plans and strategy for their use, have all been pinpointed in the press and other news media to a degree sufficient to satisfy any foreign power; and that, in at least in one case, the publication of details concerning a secret mechanism whereby satellites were followed required its alteration at the expense of considerable time and money.

The newspapers which printed these stories were loyal, patriotic, responsible and well-meaning. Had we been engaged in open warfare, they undoubtedly would not have published such items. But in the absence of open warfare, they recognized only the tests of journalism and not the tests of national security. And my question tonight is whether additional tests should not now be adopted.

The question is for you alone to answer. No public official should answer it for you. No governmental plan should impose its restraints against your will. But I would be failing in my duty to the nation, in considering all of the responsibilities that we now bear and all of the means at hand to meet those responsibilities, if I did not commend this problem to your attention, and urge its thoughtful consideration.

On many earlier occasions, I have said--and your newspapers have constantly said--that these are times that appeal to every citizen's sense of sacrifice and self-discipline. They call out to every citizen to weigh his rights and comforts against his obligations to the common good. I cannot now believe that those citizens who serve in the newspaper business consider themselves exempt from that appeal.

I have no intention of establishing a new Office of War Information to govern the flow of news. I am not suggesting any new forms of censorship or any new types of security classifications. I have no easy answer to the dilemma that I have posed, and would not seek to impose it if I had one. But I am asking the members of the newspaper profession and the industry in this country to reexamine their own responsibilities, to consider the degree and the nature of the present danger, and to heed the duty of self-restraint which that danger imposes upon us all.

Every newspaper now asks itself, with respect to every story: "Is it news?" All I suggest is that you add the question: "Is it in the interest of the national security?" And I hope that every group in America--unions and businessmen and public officials at every level-- will ask the same question of their endeavors, and subject their actions to the same exacting tests.

And should the press of America consider and recommend the voluntary assumption of specific new steps or machinery, I can assure you that we will cooperate whole-heartedly with those recommendations.

Perhaps there will be no recommendations. Perhaps there is no answer to the dilemma faced by a free and open society in a cold and secret war. In times of peace, any discussion of this subject, and any action that results, are both painful and without precedent. But this is a time of peace and peril which knows no precedent in history.

II

It is the unprecedented nature of this challenge that also gives rise to your second obligation--an obligation which I share. And that is our obligation to inform and alert the American people--to make certain that they possess all the facts that they need, and understand them as well--the perils, the prospects, the purposes of our program and the choices that we face.

No President should fear public scrutiny of his program. For from that scrutiny comes understanding; and from that understanding comes support or opposition. And both are necessary. I am not asking your newspapers to support the Administration, but I am asking your help in the tremendous task of informing and alerting the American people. For I have complete confidence in the response and dedication of our citizens whenever they are fully informed.

I not only could not stifle controversy among your readers--I welcome it. This Administration intends to be candid about its errors; for as a wise man once said: "An error does not become a mistake until you refuse to correct it." We intend to accept full responsibility for our errors; and we expect you to point them out when we miss them.

Without debate, without criticism, no Administration and no country can succeed--and no republic can survive. That is why the Athenian lawmaker Solon decreed it a crime for any citizen to shrink from controversy. And that is why our press was protected by the First Amendment-- the only business in America specifically protected by the Constitution- -not primarily to amuse and entertain, not to emphasize the trivial and the sentimental, not to simply "give the public what it wants"--but to inform, to arouse, to reflect, to state our dangers and our opportunities, to indicate our crises and our choices, to lead, mold, educate and sometimes even anger public opinion.

This means greater coverage and analysis of international news--for it is no longer far away and foreign but close at hand and local. It means greater attention to improved understanding of the news as well as improved transmission. And it means, finally, that government at all levels, must meet its obligation to provide you with the fullest possible information outside the narrowest limits of national security--and we intend to do it.

III

It was early in the Seventeenth Century that Francis Bacon remarked on three recent inventions already transforming the world: the compass, gunpowder and the printing press. Now the links between the nations first forged by the compass have made us all citizens of the world, the hopes and threats of one becoming the hopes and threats of us all. In that one world's efforts to live together, the evolution of gunpowder to its ultimate limit has warned mankind of the terrible consequences of failure.

And so it is to the printing press--to the recorder of man's deeds, the keeper of his conscience, the courier of his news--that we look for strength and assistance, confident that with your help man will be what he was born to be: free and independent.

Sursa : 

https://web.archive.org/web/20060713095129/http://www.jfklibrary.org/Historical+Resources/Archives/Reference+Desk/Speeches/JFK/003POF03NewspaperPublishers04271961.htm

Statul-gardian versus cetateanul-infractor

Statul-gardian versus cetateanul-infractor



„ Functionarii care nu au depasit planul la incasari nu vor primi stimulente.”

Ministrul Gheorge Ialomitianu - 2010



Profunda cugetare de mai sus impaca in mod admirabil capra si varza din ţarcul social care , in actuala viziune de stat , este chiar societatea romaneasca . In esenta , avem de-a face cu adanca „ filosofie sociala ” a unui sistem social primitiv si complet intors pe dos in raport cu logica normalitatii sociale moderne, in care statul si cetatenii de acum , respectiv hotii si vardistii de alta data , sunt actorii ridicoli ai unui vesnic joc social stupid de-a soarecele si pisica in care avem numai o singura pisica ( statul ) dar milioane de soareci ( cetatenii ).

Prima intrebare la care domnul ministru nu ar putea raspunde nici daca ar vrea , este de ce planul la incasari TREBUIE depasit. Dupa logica obisnuita , daca ai in evidenta sa zicem 100 de contribuabili, atunci planul de incasari trebuie facut tot pentru 100 de contribuabili si atunci in cel mai bun caz acesta poate fi realizat , dar nu DEPASIT . Dar poate ca domnul ministru , Ministerul Finantelor si alte ministere care recurg la asemenea stimulente , aplica o alta logica secreta si in acelasi timp considerata drept secret de stat.

A doua intrebare la care domnul ministru nu ar putea raspunde, este de ce functionarii TREBUIE sa primeasca stimulente pentru indeplinirea sarcinilor de serviciu pe care de fapt NU le pot depasi .

In sfarsit, a treia intrebare la care domnul ministru nu poate raspunde , este de ce „ filosofia sociala ” in uz la Ministerului de Finante , Ministerului Muncii si Protectiei Sociale, etc. pare a fi calchiata evident dupa celebra logica a Ministerului de Interne ( recte a Politiei Rutiere, Politiei Comunitare,etc. , Jandarmeriei,tc. ) conform careia lefurile angajatilor in uniforma depind de depasirea planului de amenzi aplicate cetatenilor fara uniforma dar care-i platesc pe primii. Logica maririi salariilor angajatilor din aceste ministere , celebre pentru nereformarea lor , consta in existenta numarului cat mai mare mare al sanctiunilor, amenzilor, etc. si nu in diminuarea acestora.

Este aceeasi logica moderna dupa care medicii isi iau leafa dupa numarul de medicamente date si de bolnavi tratati, asta in timp ce in China antica medicii isi luau leafa numai atata vreme cat nu se imbolnaveau pacientii lor . E adevarat , asta se intampla acum 2000 de ani ... In esenta, Ministerul de Finante ca si Ministerul de Interne ,etc. isi afla justificarea existentei ( ca si marimea lefurilor angajatilor lor ) in numarul cat mai mare de cetateni sanctionati financiar, legal ,etc. Prin reducere la absurd ,daca ducem aceasta logica la ultimele ei consecinte, aceste ministere ( poate chiar si statul ?) nu pot functiona „ eficient ” , cum ar zice domnul ministru Ialomiteanu, decat daca contribuabilii si justitiabilii SUNT contravenienti si/sau infractori .

In aceasta mentalitate a prezumtiei de vinovatie aplicata din start tuturor cetatenilor, veriga lipsa este comportamentul onest al unor cetateani care nu este considerat nici macar o ipoteza de lucru. Si aici, cum ar zice vechii greci, „se opreste judecata ”.

In continuare , ne putem delecta cu cateva admirabile panseuri ale acestei „ filosofii sociale ” de tip nou :


• criteriile pentru acordarea stimulentelor existau si pana acum, dar nu se aplicau (?!–s.n.)
• acestea sunt criterii de eficienta pentru fiecare structura a Ministerului de Finante
• exista si criterii individuale
• directorii locali vor face propuneri pentru toti angajatii iar listele vin la Minister, iar Comisia constituita aici va analiza pozitie cu pozitie daca propunerile respecta criterile de eficienta ( s.n. )
• discutam aici doar de luna august si septembrie
• dupa ce se aproba noua lege vom discuta despre alte criterii pentru ca limita stimulentelor va fi alta ( s.n.)
• transmit directorilor ca au o mare responsabilitate legata de intocmirea listelor ( s.n.)
• cei care isi vor bate joc de aceste liste, cred ca trebuie sa lucreze in alta parte ( s.n.)
• nu cred ca vom avea situatii in care directorii sa-si dea singuri stimulente ( s.n.)
• directorii vor fi analizati aici, la nivel central ( s.n.)
• sunt de acord cu stimulente pe criterii de eficienta, nu sociale
• la nivelul Ministerului exista o Comisie in care am incredere ca va respecta criteriile legii ( s.n.)
• atata timp cat noi suntem corecti si vrem sa stimulam pe cei care muncesc, nu vor exista proteste ( s.n.)


Sursa : http://www.hotnews.ro/stiri-esential-7936032-ministrul-gheorge-ialomitianu-functionarii-care-nu-depasit-planul-incasari-nu-vor-primi-stimulente.htm


Sa rezumam cu cinism .


Domnul ministru recunoaste onest ca in Ministerul de Finante reglementarile exista dar nu se aplica ceea ce inseamna ca subalternii fac pur si simplu ceea ce ii taie capul .
In acest minister conduc numai sefii.
Sefii „de la centru” decid in locul sefilor locali care la randul lor decid in numele subalternilor.
Criteriile de acordare a lefurilor tin oficial de „eficienta” muncii angajatilor care la randul ei depinde de „depasirea planului la incasari ”, totul bineinteles pe spinarea contribuabilului recalcitrant care trebuie executat conform legislatiei in vigoare dupa ce le-a platit deja leafa celor care-l scarmănă inca o data.
Dupa ce apare noua lege se schimba si criteriile deci limita stimulentelor va fi alta, dar principiul va ramane acelasi.
Principala responsabilitate a directorilor este legata de intocmirea listelor de stimulente.
Orice incercare de a pune in discutie aceste criterii este considerata insulta la adresa autoritatii pentru ca ordinul se executa , nu se discuta , iar cine il discuta o face din afara ringului de box care este locul lui de munca.
Domnul ministru nu crede ca vor exista situatii in care directorii isi vor face singuri parte , respectiv isi vor acorda singuri stimulente , dar nu exista nici o garantie ca nu ar putea sa o faca si nu e prevazuta nici o sanctiune pentru situatia in care ei si-ar scapa accidental lingura in borcanul cu miere al statului. In buna traditie a resemnarii mioritice, asta e.
Directorii vor actiona bineinteles la nivel local , dar vor fi analizati acolo sus, la nivel central .
Domnul ministru sustine cu tarie ca are incredere in „Comisia” care va respecta de acum incolo criteriile legii pe care pana acum, in mod natural, nu le-a respectat.
In sfarsit, domnul ministru ne da asigurari ferme asupra corectitudinii deontologice a Ministerului de Finante pe care il conduce si garanteaza apodictic ca daca acesta isi va stimula financiar angajatii , atunci acestia nu vor mai avea de ce sa protesteze.
In aceasta logica sociala originala ( la noi toate sunt „ originale ”...) , protestul social se poate referi numai la lipsa banilor, respectiv la numarul lor. Democratic vorbind, e si acesta un punct de vedere.

„ Cel care merge pe cal , nu crede celui care merge pe jos , ca-l dor dintii . ” spune un vechi proverb chinez.

In context, nu mai are nici o relevanta faptul ca domnul ministru a incercat sa interzica acum , prin ordin , doleantele subalternilor domniei sale ( respectiv „stimulentele” ) adica exact cele pe care domnia sa le-a castigat mai demult in instanta ( dar atunci era numai subaltern ).


Concluziile ?

Au fost scrise acum mai bine de o jumatate de secol, atunci cand se banuia deja de catre unii care fumau trabuc , in ce găleţi pot ajunge altii care nu stiu decat să le golească. Primii nu mai sunt , a ramas numai cugetarea lor ( ...) pentru ceilalti :


“ Eu cred ca o tara care incearca sa prospere prin stabilirea de taxe mari este ca un om care stand intr-o găleată, incearcă să se ridice trăgand de maner.”

Winston Churchill



Sergiu SIMION

O opinie

" Din pacate toti romanii care au reusit sa evadeze din inchisoarea mentala care e Romania sint incapabili de empatie si actiune. Fiecare, pina la ultimul, locuieste singur pe cite o insula numita “Blog”. Niciunul nu stie sa inoate.

Tio "

( http://ronormalitate.wordpress.com/category/grassroots/ )