Elita discreta pro România


ELITA DISCRETA PRO ROMANIA

Este elita formata din acele personalitati de exceptie si independente fata de sistemul de aici , dar care cunosc si inteleg Romania si problemele ei , sau chiar cunosc limba romana , inteleg spiritualitatea romaneasca si in mod dezinteresat , onest si responsabil fac pentru Romania poate mai mult decat reprezentatii ei formali si elitele ei oficiale :

Principele Charles , Dr. Peter Gross , Jean Lauxerois, Steven van Groningen, Leslie Hawke, Peter Damian Hurley

Wednesday, September 2, 2009

Cu un sarman “t” se pierde omul!

Cu un sarman “t” se pierde omul !
Gabriela Pintilescu

Ca un omagiu adus lui Eugen Ionescu, parintele teatrului absurd, ce cinsteste anul acesta 2009, implinirea a 100 de ani de la nasterea celebrului dramaturg, e bine de amintit o piesa de teatru “Victimele datoriei”, socotite a fi una dintre cele mai teribile ale teatrului universal,care aduce multe invataminte, cum poti fi agatat, cazut in cursa, angrenat, racolat printr-un lucru aparent marunt, nu este nevoie decat un sarman “t” ca sa fi pierdut intr-un proces ireversibil. Sotii Choubert in loc de a spune “nu-i treaba mea noastra”, in loc sa aleaga prudenta si neamestecul, nu reusesc sa-si stapaneasca entuziasmul, curiozitatea, limbutia, panica ori neastamparul. Liberi ar fi fost Choubert si Madelaine, la usa carora a batut un politist venit sa se intereseze de un vecin al lor, sa nu-i deschida. Ori deschizand, sa se margineasca a-i raspunde ca nu stiu nimic despre vecin, sa puna repede capat conversatiei, sa inchida usa, sa-si vada de treaba.
Politistul dupa ce a batut in zadar la usa de alaturi, li se prezinta sotilor Choubert pe deplin ademenitor si inofensiv, bate la usa timid, graieste timid si bland, faza de captare se desfasoara nezorit si conform unei strategii atente. E mieros, e politicos, e foarte, e teribil, nu vrea sa deranjeze, nu vrea sa intre, nu vrea sa-i tulbure, sa le rapeasca din pretiosul lor timp. E acolo in prag, doreste sa plece, se pleaca, se umileste, se foieste, e mai bine de jumatate plecat, isi joaca jocul cinstit – fair play – le da celorlalti optiunea unui refuz. Ce amabil si cat de gentil le paruse timidul, manieratul, discretul politist. I-au gasit numai calitati: fizice, vestimentare, sufletesti. De aceea i s-au si oferit, i s-au descoperit, l-au poftit sa intre, l-au lamurit ortografic. Si cat de corespunzator se purtase tanarul, numai vorbe bune, numai iertaciuni, binete, smerenie. Ce a vrut sa stie? A, nimic, o nimica toata, un fleac, n-are importanta, nu vrea sa-i supere. Choubert savarseste atunci fundamentala, ireparabila greseala in absenta careia efectul de infascare, de inhatare nu s-ar fi produs. Aparent neprimejdioasei, banalei, naivei, cinstitei, pur birocraticei intrebari:oare numele vecinului se scrie Mallot ori Mallod, cu t sau cu d, el ii raspunde: “cu un t”. Si-i ca si cum s-ar fi despicat haurile, ca si cum ar fi sarit de buna voie in cazanul cu smoala fierbinte. Pe amanuntul acesta ortografic nevrednic de atentie, pe ghetusul acesta bine acoperit cu un strat subtire de zapada, aluneca bietul Choubert. Gata, e pierdut, sunt pierduti, sunt prinsi, recrutati, angrenati, incatusati, satelizati, inrobiti. Odata insa microgestul infaptuit si minivorba pronuntata, e ca si cum ai fi lucrat o vraja. Politistul din acea fractiune de secunda incolo e o alta faptura, e un soi de martian. E ferm acum, s-a zis cu eticheta, se aseaza nepoftit pe scaun, isi aprinde, perfect dezinvolt o tigara, fara a le oferi cateuna si gazdelor, ii tine in picioare pe sotii Choubert, si se instaleaza, el, cat mai comod, picior peste picior, comanda o cafea, un coniac mare, si-si incepe misiunea pentru care cu adevarat venise, pe care o putem denumi ancheta. Sotia devine rapid aliata politistului, acceptand si ajutandu-l sa-si exerseze tot mai agresiv autoritatea, iar personalitatea lui Choubert, supusa torturilor psihice si fizice, se descompune, pe masura ce este obligat sa-si sondeze trecutul si sa-si expuna gandurile nespuse. Bietul Choubert e pus sa-si scoata sireturile de la pantofi, sa-si lepede cravata si cureaua, e somat sa gandeasca, sa-si aduca aminte, sa vorbeasca mai deslusit, sa faca neincetat eforturi de memorie, sa bage de seama, sa nu ia lucrurile usor, sa nu il ia pe nu in brate... S-a pus in miscare nemiloasa, stringenta ancheta, consecinta a blocarii individului in angrenajul sistemului acaparator. Va fi lunga, va fi plina de surprize si suferinte, va duce la rabdatoarea, inevitabila genune; la destramarea sinelui unui om, la destramarea unei familii, la haos si la triumful dementei.
In prezenta unei interventii (fie ea cu teluri nobile), circumspectia e reactia cea mai cuminte. Si strasnica supraveghere a gurii si ispitei de a glasui. Lectia lui Eugen Ionescu nu e absolut noua, ea a mai fost formulata candva, de mult, asa: “Daca nu greseste cineva in cuvant, acela este barbat desavarsit, in stare sa se infraneze in intregime” (nu-i nevoie decat un sarman “t”).
Talcul lucrarii ionesciene se rezuma in accentuarea foarte reduselor si modestelor pretentii ale fortelor adverse. Rezulta cu prisosinta din textul dramatic: sa nu se spuna vroadata, spre pilda: n-am dat decat o simpla semnatura. De vreme ce ai procedat asa, ai dat totul, te-ai predat pe tine, intreg. Marturie ca diavolul nu-i exigent si se multumeste cu putin depune si relatarea: un anume sfant Iacov, bun si evlavios, dar mandru si infatuat, da crezare falsului inger trimis a-i vesti, pasamite, vizita lui Hristos. Apare antihristul prefacut in Domn al Luminii. Iacov i se pleaca. Pe loc Satana se face nevazut. De ce atat de repede? Fiindca i-a fost de ajuns: o mica, scurta plecaciune, un gest aproape instantaneu a perfectat pactul.
Atentie! Pericol! Pare a grai piesa: nu exista fapte neinsemnate. Ne aflam doar intr-un univers unde materia si realitaea sunt alcatuite din corpuscule infime si microasamblari.
In jurul unei mese rotunde, victima, tortionarul, tradatoarea si binevoitorii (si ei abatuti din drum) isi arunca, in scena care incheie spectacolul, unul altuia dumicate de paine si-si poruncesc cu glas din ce in ce mai ascutit, mai gratuit, mai departat de rostul prezentei lor laolalta intr-un acelasi loc: “Mesteca! Inghite! Mesteca! Inghite!, tablou care tine de Kafka, de Bosch si de Corabia nebunilor.
Vi se pare cunoscut cum poti fi infascat in diferite moduri, manipulat, inregimentat, aparent cu lucruri nevinovate, ca apoi sa intri intr-un angrenaj din care nu va fi iesire, care merge spre deruta, dezastru, piere? (Marturie diavolului care nu este exigent, se multumeste cu foarte putin...)


Sursa : http://www.psihologiaonline.ro/forum/index.php?option=com_fireboard&Itemid=26&func=view&id=547&catid=29

No comments: