Un articol aparut pe Contributors.ro ( Alin Fumurescu - … de fapt, nu de puscarie se teme Ion Iliescu. De Aristotel se teme! ) mai pune o piatra la temelia relativismului moral promovat de anumite cercuri in societatea romaneasca. Principiul de baza este acela ca toti am fi fost de vina deoarece "iesiti din gaoacea comunismului, romanii au reactionat aidoma puilor de gaina sau de gasca ....deoarece s-au luat dupa ce-au vazut ca noul “parinte”. Comentariul de mai jos se refera la aceaste probleme :
„ Altii, insa, printre care si subsemnatul, s-au simtit precum ratusca-cea-urata, straini printre cei care trebuiau sa fie “de-ai lor” (1) . Are si imprinting-ul asta opusul sau. Indiferent de tabara, cu totii am iesit din gaoace afectati profund, pe viata, de acest model(2 ).
Iar Ion Iliescu, in strafundurile subconstientului sau, stie asta. Si-si reprima gandul. Pentru ca se teme.(3)” (http://www.contributors.ro/editorial/de-fapt-nu-de-puscarie-se-teme-ion-iliescu-de-aristotel-se-teme/)
Domnule Fumurescu , este dreptul dvs sa va simiti ca ratusca cea urata ( 1) atunci cand sustineti ca ati fost afectat profund (2). De fapt , ati spus-o singur cu cativa ani in urma si fara sa va oblige nimeni :
„ …ma stiu cu Nasu’ de prin 1994-5. Ma simt asadar dator de a-l prezenta cu lumini si umbre. Nu era inger. Nu era demon, Era … Nasu’. Am lucrat impreuna la Ultimul Cuvant (isi mai aduce cineva aminte de acel ziar care incerca – si reusea – sa fie occidental?), la Ziua de Nord-Vest, unde eram redactor-sef, si la Ziua. Santaja pe atunci? Fara doar si poate, dar o facea cu un stil inocent, greu daca nu imposibil de incadrat la “penal”. Amintire de pe strada Campeanu (? Ceva de genul asta, vis-à-vis de Inter). Ma nimeresc din intamplare (sincer, din intamplare) in biroul Nasului cu un afacerist transpirat, caruia ii dadusem de urma. Palme umede, atitudine de molusca, tot tacamul. Molusca isi spune pasul. Eu imi spun dovezile. Nasul se uita la amandoi. E ca rabinul din banc. Amandoi avem dreptate. “Si”, zice, “fara nici o legatura cu aceasta ancheta” – (iar cand spunea asta se apleca peste masa si vorbea ceva mai tare, just in case) “ati fi interesat inttr-o reclama in Ziua?” Molusca zice “cum nu?” Si zice 2000 de dolari. Nasu’ se uita la el si bufneste in ras: “Pai draga domnule, dumneata iti imaginezi ca 2000 de dolari pot sa iti spele imaginea?”
Atentie! NU era vorba despre acuzatii. Era vorba despre imagine. Molusca da din colt in colt si marseaza in cele din urma. Nu mai retin suma, si nu mai are, de fapt, importanta. Ceva de genul dublu sau triplu. Sa fie primit. Oricum, eu nu aveam suficiente date pentru a infunda molusca in puscarie. Molusca, iertat-mi fie metafora, se simtea cu musca pe caciula (imaginati-va o molusca avand o caciula). Atat. A meritat? Da – credeam atunci: mi se parea un soi de haiducie – luam de la aia care au si dam… cui? Nu mi-am pus atunci aceasta problema. Sincer. Eram un tanar idealist care avea dreptate dar nu avea dovezi. Atat.
Nu ne-am deranjat – eu si Nasul – reciproc. Dimpotriva. Eu la Cluj, el la Bucuresti, nu mi-a oprit nicodata vreo ancheta documentata “beton”, chiar daca de cateva ori a incercat sa ma convinga sa le las balta. Cand vedea ca nu are cu cine, renunta. Stia pana unde sa intinda coarda. Nu s-a varat niciodata peste deciziile mele editoriale. Cand m-am judecat cu generalul Caba – si-am castigat, m-a sustinut. Se multumea cu anchetele imposibil, din motive obiective, de finalizat. Se multumea cu resturile de la masa, ca sa zic asa. Ce facea cu ele, puteam doar sa-mi imaginez. Mai primeam, la rastimpuri, telefoane. De multe ori erau ”ponturi” – unele se verificau, altele nu, important, cred acum, privind retrospectiv, era doar sa se declanseze “ancheta jurnalistica” si omul sa stie. Alteori erau telefoane date din birou, de fata cu “impricinatul”: “Bai, Fumi, uite sunt aici cu dl. X, se vaita ca il acuzati de niste lucruri… E adevarat?” “Adevarat”, spuneam eu, explicandu-i ce si cum, care-s dovezile, etc” pai n-ar fi frumos sa-i luati si lui pozitia?” “Ba da, Nasu’, de-abia astept, de cand incerc sa-l contactez pe X”. “X ma contacta in genunchi. Daca aveam ceva “beton” impotriva lui, publicam. Daca nu, publicam aluzii. Da, am facut-o si pe asta si mi-e rusine.
Mi-e rusine.
Acum n-as mai face-o. Atunci, insa, am facut-o. Mi se parea inca un soi de haiducie chiar daca mie nu-mi “pica” nimic. Si nu mi-a “picat” in viata vietilor mele. Veneau oameni cu plicuri. Veneau. Ma chemau afara din redactie si-mi dadeau plicuri. N-am refuzat nici unul. Luam si plicul si persoana si mergeam (fara sa deschid – nici plicul. , nici persoana:)) la secretariat: “Ica” – Ica ne era secretara pe atunci – “Ica, domnjul X vrea sa faca o donatie redactiei!” Domnului X I se bulbucau ochii, noi beam bere si cafele o vreme pe banii lui, toata lumea era multumita. Si-apoi, ca un traznet a venit deicizia de inchidere a redactiei de Ardeal. Il suparasem pe Patriciu.Cum? Cu ce? Habar nu mai am – ca sa vedeti ce subiectiva e memoria… O ancheta, ceva. Managerul redactiei Ziua de NV – un om si el acolo – vine si ne zice cu satisfactie prost disimulata: “s-a inchis redactia”. (El, managerul, urma sa primeasca bani in continuare.) Nasu’ era in strainatate. Vine Nasu’. Ii zic lui Zoso (cunoscatorii stiu despre cine vorbesc) ce si cum. Zoso mi-l da pe Nasu’. II zic si lui. Nasu se enerveaza: “Cum, vorba aia, Patriciu se baga peste mine? Da-mi cinci minute”. I-am dat, ca nu aveam incotroJ \
Ard detaiile, ajung la concluzii: recadctia Ziua de NV s-a redeschis cu chiuituri. Nasu, la o bere, mi-a zis: “Bai, Fumi, sa stii ca adoua oara nu mai imi pun pielea-n joc pentru tine”. Nici n-a mai fost nevoie. Cateva luni mai tarziu plecam de la Ziua sa fac Ziarul de Cluj – acolo unde puteai publica pe acceasi prima pagina o reclama la Napolact si un articol unde compania era, argumentat, facuta ghiveci.”
http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/nasul-srs-lumini-si-umbre-14358.htmlIn sfarsit , conform dreptului la libera exprimare a opiniei , sunteti liber sa presupuneti „psihanalitic” cum gandeste Ion Iliescu (3) , cititorii sunt la fel de liberi sa-si formeze o parere proprie citind opiniile exprimate de acesta in nume propriu si consemnate de presa ultimului sfert de secol, si toata lumea este multumita.
Problema este ca in acest caz sistemul dvs de repere morale este atat de relativ si de original incat seamana cu girofarul Politiei care trece cu aceeasi usurinta de la rosu la albastru si de stanga la dreapta . Mai exact, seamana cu lipsa de repere morale de care da dovada Ion Iliescu :
“CE ROST are să DEZGROPĂM MORŢII (s.n.)? Îi înţeleg pe cei care au avut PIERDERI(s.n.), dar asta a fost(s.n.)” (http://www.evz.ro/iliescu-despre-redeschiderea-dosarelor-revolutiei-si-mineriadei-nu-stiu-cui-slujeste-cedo-e-alimentata-de-oameni-de-aici.html )
In loc sa pledati pentru justitie sociala si sa empatizati cu cei ucisi la Revolutie, dvs simtiti mila fata de Ion Iliescu :
„ …ceea ce ma face sa-mi fie cumva mila de Ion Iliescu. Trebuie ca nu e usor sa ai pe constiinta o natiune intreaga.”
Dar nu va este suficient si deplasati discutia din cadrul responsabilitatii juridice, sociale si politice in zbuciumul constiintei morale a lui Ion Iliescu ( este foarte interesant ce postulati dvs acolo unde altii nu prea vad nimic ) :
„Si-atunci de ce se teme, de fapt, Ion Iliescu? De el insusi se teme si de istorie, asa cum o intelege.
„Nu de un viitor petrecut la puscarie se teme, asadar, Ion Iliescu, ci de trecut – de intelesul intregii sale vieti.”
„..viata unui om nu poate fi catalogata drept fericita, indiferent cat de glorioasa a fost mai tot timpul, cand o sfarseste prost, aratata cu degetul.”
„Una e sa te inseli cu o ideologie, sa zicem comunsimul, alta e sa te inseli cu intelesul intregii tale vieti.”
Empatia dvs in acest caz este de-a dreptul zguduitoare, devine chiar universala, stiti nu numai ce simte Ion Iliescu , ci si stiuca la capatul firului :
„ Asa ca se zbate. E normal ca se zbate. Cine a pescuit si-a simtit stiuca la capatul firului, a vazut-o facand salturile cele mai spectaculoase si inutile, stie si ce simte acum Ion Iliescu. E la capatul firului.”
Rezultatul acestor volute intelectuale atat de gratioase incat devin inutile , este unul de-a dreptul apoteotic printr-un paralogim inevitabil in relativismul dvs moral respectiv in deturnarea atentiei de la problemele importante pentru o societate atat de traumatizata ca a noastra :
„ Asa ca de Aristotel se teme, de fapt, Ion Iliescu.”
Deci nu de justitie ! Pai daca este asa , si in logica dvs originala ( ca sa nu-i spunem diversiune ) , daca il judeca suficient propria constiinta morala ( respectiv traieste deja intr-un infern interior ) atunci ce rost ar mai avea ca justitia sa-si spuna cuvantul in dosarul Revolutiei si in dosarul Mineriadei din 1990 ?
Din fericire, nici societatea noastra , nici Uniunea Europeana nu dau doi bani pe asemenea diversiuni si volute amorale deoarece normalitatea sociala si europeana sunt de neconceput in absenta reperelor morale iar justitia terestra are datoria sa-si spuna cuvantul (http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Actualitate/Justitie/Romania+condamnata+din+nou+la+CEDO).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu