Un articol recent de pe
Contributors.ro (
Tudor Calin Zarojanu - Mari caderi ) analizeaza dintr-o perspectiva atipica marirea si decaderea vedetelor din spatiul nostru mediatic. Comentariul de mai jos se refera la aceasta problema :
In cazul de fata contrastul dintre acest articol si precedentul este unul semnificativ pentru orice cititor . Un singur exemplu de argumentatie ( sa-i zicem asa ) :
” Cât de scotocitoare, isterică şi înregimentată e presa românească, în 23 de ani nu ştiu să se fi spus ceva foarte rău privitor la caracterul lui Petre Roman (pamfletul lui Andrei Pleşu e parfum) şi, în afara problemei cu casa de protocol, n-a prea fost implicat în scandaluri cu miros de corupţie sau de abuz. În plus, o dată cu avansarea în vârstă, Petre Roman şi-a păstrat nealterată carisma. Şi atunci, de ce? ”
Intrebarea este retorica. Presa romaneasca a scris saraca, dar se mizeaza pe clasica uitare respectiv asa-zisa lipsa de memorie sociala a cetatenilor. Lasand la o parte casa de protocol si poate o referire din presa ( foarte sugestiv acel „n-a prea fost implicat ”) la celebra afacere „ Megapower” ( din fericire ziarele anilor `90 exista inca ) autorul decreteaza pastrarea unei nealterate carisme a domnului Petre Roman care recent a devenit liberal ( dupa 20 de ani e un drept democratic, nu ?! ) .
Mai intai, autorul se contrazice singur deoarece a citat anterior si din proprie initiativa ( e drept, eliptic ) un fapt social arhicunoscut, inclusiv de catre domnia-sa :
„ – în 1996 a ştiut să alieze PD cu CDR, aflată pe val, câştigând împreună alegerile şi formând noua putere, ocazie cu care cei care mărşăluiseră pe străzi, în 1990, scandând „Nu vă fie frică, pică şi Petrică” sau „Pregătiţi un avion pentru Petru şi Ion”, au închis ochii, acceptând că Roman a devenit de-al lor;”
Poate ca autorul isi mai aminteste totusi ca acele scandari citate acum fara explicatii ( oare de florile marului strigau acei oameni ?) aveau in vedere tocmai modul in care domnii Iliescu si Roman au gestionat fenomenul Piata Universitatii din iunie 1990 , respectiv venirea minerilor cu bate in Bucuresti taman atunci cand primul era presedinte, iar al doilea prim-ministru. Cu aceasta ocazie, poate este bine sa reamintim carisma ( redata excelent in presa vremii ) cu care domnul Petre Roman , chemat la Universitatea din Bucuresti, a vazut „vopsea rosie” pe pereti, acolo unde ziaristii romani au vazut de fapt sange, si in special carisma cu care , intr-o conferinta de presa in direct din zilele primei mineriade , le-a vorbit ziaristilor straini acreditati la Bucuresti. Cand acestia au relat cutremurati ce atrocitati au vazut in strada , domnul Petre Roman le-a spus atat de fermecator si drept in fata : „ N-ati vazut bine!” , incat acestia au ramas, poate pentru prima data in cariera lor , fara replica , iar presa vremii a consemnat pentru eternitate exact aceasta lipsa de replica a ziaristilor.
Nostalgia cu care autorul articolului deplange patetic soarta unei „ mari caderi ” este normala poate pentru un autor de elegii si/sau elogii ,dar in contradictie evidenta cu maniera obiectiva in care a scris precedentul articol. Pe de alta parte, este la fel de adevarat ca oricine are dreptul la propriile opinii, chiar daca acestea le contrazic intr-un fel sau altul pe cele afirmate anterior.
Am pastrat pentru final adevaratul recital de virtuozitate verbala :
„ În rest, de peste un deceniu, şi în ciuda înfiinţării, la un moment dat, a unui partid fantomatic, şarmantul premier al revoluţiei nu s-a mai aflat, cât de cât, în atenţiei/ (1),/ decât prin viaţa personală/(2) şi / printr-o stranie împrietenire cu cel care-l dăduse jos cu minerii./ (3) ”
Cu simtul umorului si in traducere libera , interpretarea ideilor recitalului asupra „ sarmantului premier al Revolutiei ” ( fetele de la Apaca de atunci ar fi fost 100% de acord cu aceasta exprimare) ar fi urmatoarea :
(1) S-a aflat mereu in centrul atentiei. In realitate, domnul Petre Roman, exact ca un VIP , a fost destul de des invitat sa-si exprime parerea cu privire la cele mai diverse subiecte ( pentru o perioada , au fost invitate si prima sotie, si fiica domniei sale ) . Cu toate acestea , nimeni nu a explicat nimanui si niciodata de ce anumite personaje din spatiul public devin brusc un fel de pedagogi in toate ai natiei romane dupa care pot disparea la fel de brusc cum au aparut , dar cu enigmele ezoterice ale vietii noastre sociale ne-am cam obisnuit demult.
(2) Este exact definitia „magiei” VIP-ului enuntata de autor la inceputul articolului. Timpul in care oamenii obisnuiti ar trebui sa gandesca si sa se ocupe de problemele cu adevarat importante pentru ei , trebuie ocupat la maximum cu fleacurile si detaliile periferice din viata celebritatilor zilei.
(3) Este stranie numai pentru cine doreste sa mai creada in aceasta decretare a inocentei „faptuitorilor care s-au asociat in vederea savarsirii de infractiuni” cum ar fi zis altadata legiuitorul.
In ceea ce priveste portretul domnului Florin Calinescu, autorul are dreptate, este nascut si nu facut. Dupa „Chestiunea zilei ” de acum 20 de ani ( de dreapta , si de bun gust , atunci ) a trecut brutal la mai noua „ Tanti Florica ” ( „comedie” de un prost gust desavarsit depasit numai de oligofrenul „ Spitalul de dementa” ) , dar , vorba celebrei sintagme, „ daca-i ordin cu placere”.
Pe de alta parte , ar fi fost foarte interesant daca autorul articolului ne-ar fi explicat si mecanismele ezoterice prin care un actor de mare calibru cum s-ar zice , a ajuns sa faca afaceri tot de mare calibru, dar cu optica militara . Faptul ca a jignit in direct la TV un ascultator atunci cand a fost intrebat cum poate sa faca ( artistic probabil ) acest lucru, tine probabil tot de talentele meseriei.
Pe scurt , daca domnul Zarojanu scria numai unul ( oricare ) dintre cele doua articole, era mult mai simplu, si pentru autor , si pentru cititori. Cum le-a scris pe amandoua iar acestea se cam bat cap in cap , cititorii sunt obligati „sa-si opreasca judecata” cum ziceau vechii greci , iar autorul poate trage singur propriile concluzii.
