Pseudoromânia. Conspirarea deconspirarii.

Procesul comunismului / Literatura şi detentie


Ion Varlam - Pseudoromânia. Conspirarea deconspirarii.
Interviuri acordate lui Liviu Vălenas, Editura VOG, Bucuresti, colectia Controverse

Citate ( pentru urechi care vor sa auda ) dintr-o carte publicata in 2002 .


PREFAŢA AUTORULUI


Am purtat conversaţiile din această carte cu gândul că schimbul de păreri asupra unei serii de subiecte care-i preocupă pe compatrioţii noştri i-ar putea ajuta pe cei care au trăit izolaţi în închisoarea care a fost România şi în starea de orbire produsă de teroarea ideologică, să înţeleagă mai bine ceea ce s-a petrecut cu ei în ultima jumătate de veac şi să-şi explice cauzele stării în care se mai află încă, şi ei, şi Ţara. Vederi ale unor români care-şi pot privi istoria, ţara şi compatrioţii din perspectiva pe care le-o oferă dubla cunoaştere a totalitarismului marxist şi a orizonturilor senine ale Occidentului, dialogurile noastre sunt destinate celor care vor să se emancipeze de stereotipurile doctrinale şi au ambiţia să facă analize întemeiate pe o judecată independentă. Am urmărit să le oferim repere clarificatoare pentru semnificaţia faptelor şi să le uşurăm articularea ideilor - fără de care cercetarea realităţii nu duce la stabilirea adevărului.



Numai examinarea stării reale, a " adevărului gol-goluţ" - oricât de şocant le-ar părea acesta - îi poate face pe români să-şi dea seama de ce ţara lor a ratat tranziţia de la totalitarism spre democraţie şi care sunt cauzele neschimbării şi a bătutului cu pasul pe loc ce caracterizează situaţia României faţă de a Cehiei, a Poloniei, a Slovaciei şi a Ungariei. Dintre aceste cauze, prima ca însemnătate şi în ordinea în care se articulează ele logic este faptul că nu s'a abordat, şi nici astăzi nu se abordează, în termeni clari şi la nivelul esenţei, problematica tranziţiei: ce a fost sistemul abolit în Decembrie 1989 şi cum se merge de la el spre cel la care aspiră unanimitatea românilor. Faptul că democraţia şi totalitarismul sunt antinomice face ca între ele să nu poată exista compromis: trecerea nu poate fi decât o ruptură totală. Cu alte cuvinte, nu poate fi "lină" : este o trecere de la negru la alb, fără zone intermediare de cenuşiu. Deasemenea, democraţia nu se poate construi pe ruinele totalitarismului sau din rămăşiţele lui, ci numai făcând tabula rasa, pe temelii curate şi sănătoase.
Sistemul politic care a dăinuit în România între 1947 şi 1990 a fost de natură criminală şi de obârşie străină: un regim totalitar impus cu forţa de alt stat, care a lipsit România de suveranitate, spre a o stăpâni şi expolata. De aceea, termenii fundamentali ai întregii problematici a tranziţiei sunt foarte simpli de formulat şi accesibili înţelegerii tuturor românilor. Cele două probleme fundamentale ale tranziţiei - de a căror soluţionare depinde lichidarea sistemului impus la 30 Decembrie 1947 - sunt:

1. desovietizarea - adică redobândirea tuturor prerogativelor politice şi teritoriale de care puterea colonială - URSS - a spoliat România şi eliminarea tuturor efectelor pe care le-a produs această stăpânire barbară; şi

2. decomunizarea - adică lichidarea confuziei atributive şi patrimoniale ce rezultă din acapararea statului şi a domeniului public de către fostul partid unic, specifică totalitarismului marxist, cu exproprierea acaparatorilor şi restituirile pe care le implică acest proces.

Pentru amăndouă aceste operaţii există precedente care pot şi trebuie să ne servească drept modele, mai ales că unele din ele au dat exelente rezultate. Desovietizarea este echivalentul decolonizării din anii şaizeci ai veacului ce abea s-a încheiat - dar şi al lichidării colaboraţionismului din statele satelite ale Germaniei naziste, după ultimul răsboi mondial; decomunizarea este simetricul exact al denazificării - modelul inconturnabil al trecerii de la totalitarism la democraţie.
Practic, ambele probleme pot fi rezolvate printr'o singură operaţie: lichidarea oligarhiei coloniale sovietice, adică a grupului social căruia ocupantul i-a atribuit monopolul puterii politice, economice, sociale şi ideologice în Decembrie 1947- fiind de la sine înţeles că lichidare nu are sensul de eliminare fizică pe care i-l dau marxiştii. Altfel spus, este vorba de a înlătura categoria beneficiarilor totalitarismului marxist din poziţiile hegemonice pe care le-a acaparat prin crimă, jaf şi fraudă, şi de aferenta restituire a acestora către deţinătorii lor legitimi .
Criteriul legitimităţii ne duce la al treilea element fundamental al problematicii tranziţiei: modelul de referinţă. Teoretic, acordul este unanim: modelul este democraţia. Dar democraţia nu este o abstracţie, ci o realitate concretă, fructul istoriei şi rezultatul unei practici politice. În România, democraţia este în mod precis sistemul politic presovietic, înlăturat de marxişti în 1947. Prin urmare, este vorba de restaurare, de revenirea la ordinea de drept anterioară, adică de afirmarea validităţii acesteia şi de reluarea firului întrerupt al continuităţii statale, o dată cu închiderea complectă şi evacuarea definitivă a parantezei totalitare şi sovietice.
Discutarea serioasă a acestor chestiuni a fost sistematic împiedicată de cercurile interesate, care au recurs chiar la teroare - mineriadele din 1990 - pentru a interzice desbaterea lor publică. Românii au dreptul să ştie de ce s'a produs acest blocaj politic şi cine sunt autorii lui.

* * *

ROMÂNIA, ANTI-ROMÂNIA ŞI PSEUDO-ROMÂNIA

România este rodul unei istorii de două ori milenare. Istoria nu este altceva decât lupta neamului nostru pentru a supravieţui. Trecutul unui popor, ca şi etnogeneza şi statogeneza lui, îi marchează în mod indelebil mentalul şi afectul. Iar ceea ce, sub presiunea politică, este refulat de conştient, dăinuieşte în subconştient şi poate reveni sub formă de răbufniri periculoase. Acest lucru trebuie avut în vedere de cei care se joacă cu facerea şi desfacerea României, inclusiv vrând să-i înveţe pe români ceea ce au sau n-au, după gustul lor, voie să fie. Pentru că experienţa trecutului ne arată că popoarele nu-i iartă pe cei care, nesocotindu-le aspiraţiile, se joacă cu soarta lor, hotărându-le viitorul fără a le consulta.

Anti-România a înlocuit România atunci când aceasta a devenit o posesie sovietică, direct administrată de împuterniciţii Moscovei. Adevărata Românie a dispărut. Mai întâi ca stat, totalitarismul marxist făcând din ea instrumentul altui stat, expresia altei voinţe decât a poporului român. Apoi ca naţiune, prin înlocuirea propriilor determinanţi ai conştiinţei de sine cu criteriile contopirii în ansamblul marxist întruchipat de imperiul sovietic: "conştiinţa de clasă" şi "solidaritatea proletară", măsurate prin ura faţă de democraţia identificată cu capitalismul şi prin "dragostea şi devotamentul faţă de Uniunea sovietică" identificată cu socialismul.

Înfăptuirea acestei Anti-Românii sovietice şi marxiste, cu aferenta desfigurare a românilor - cerută de turnarea lor în şabloanele "omului nou" şi a "naţiunii proletare" -, a fost cauza celor mai cumplite suferinţe prin care poporul român a trecut vre'o dată şi a celor mai mari jafuri şi distrugeri pe care le-a cunoscut ţara noastră în decursul sbuciumatei ei istorii. Această prefacere - "construirea socialismului" - a fost încredinţată unor mandatari numiţi şi controlaţi de Moscova, care au impus-o prin teroare fizică şi morală, sprijinindu-se pe o reţea alcătuită din activiştii partidului unic - filiala locală a internaţionalei marxiste cu sediul la Kremlin - şi poliţia politică a acestuia.

După proclamarea oficială a Anti-României, la 30 Decembrie 1947, autentica Românie a supravieţuit prin sublimare, la nivelul esenţei, ascunsă sau departe de Ţară. Ea a fost salvată de către cei care, împotrivindu-se jugului sovietic şi regimului marxist, încarnau adevăratele năzuinţe ale românilor. Dacă Rezistenţa Naţională a fost cu timpul înnăbuşită în Ţară, ea a continuat în Lumea Liberă, unde România autentică a dăinuit prin reprezentanţii legitimi ai naţiunii, care au dus mai departe lupta pentru eliberarea de sub jugul străin şi lichidarea orânduirii criminale impuse din afară.

Schimbările survenite după 1989 n'au dus la reînfiinţarea României - adică la eliberarea ei de falsa personalitate a Anti-României în care era încătuşată - şi la redobândirea naturii ei adevărate, prin integrarea propriei esenţe, regăsite o dată cu libertatea. Mai exact, aceste schimbări nu i-au modificat decât aparenţele; ele nu i-au redat fiinţa, ci au creat un alt fals, o altă ne-Românie. Atâta vreme cât condiţia prealabilă şi obligatorie a reînfiinţării României autentice - lichidarea Anti-României - nu va fi îndeplinită, nu va exista decât o Românie de impostură, Pseudo-România din titlul acestei cărţi. Concret, lichidarea Anti-României înseamnă eliminarea structurilor care sub noi nume şi aparenţe asigură perenitatea orânduirii impuse de Moscova la 30 Decembrie 1947. Pe planul uman, ruptura cu totalitarismul marxist şi dominaţia sovietică înseamnă, aşadar, circumscrierea, izolarea şi neutralizarea grupului social care asigură continuitatea Anti-României.
Mai vinovaţi însă decât cei care poartă stigmatul vizibil al marxismului şi al legăturii cu Moscova sunt, în privinţa afirmării Pseudo-României, oamenii "schimbării" promise de CDR. Dacă de la cei dintâi se ştia "ce le poate pielea" - "lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba" -, în cei din urmă s-au pus mari speranţe tocmai pentru că denunţau Anti-România care se ascunde sub masca noii ne-Românii şi promiteau să redea fiinţă României autentice. Cei patru ani de regim Constantinescu şi de co-guvernare a Partidelor Istorice cu neo-comuniştii au servit mai mult României de impostură - adică Pseudo-României despre care este vorba în această carte - decât perioada 1989-1996, pentru că au făcut să se estompeze contrastul dintre fals şi autentic, compromiţând reperele care serveau la identificarea spontană a acestora, şi au impins la orizonturi imperceptibile revelatorii acestei dihotomii. Înşelătoria şi trădarea fiind deopotrivă mai desgustătoare şi mai periculoase - "fereşte-mă Doamne de prieteni, că de duşmani mă apăr singur!" - decât adversitatea, în această carte este mai ales vorba despre falşii promotori ai Cauzei Româneşti. De unde şi nevoia de a stabili aici, în prefaţă, atitudinea noastră faţă de inamicii cunoscuţi ai acesteia.

* * *


OLIGARHIA COLONIALĂ SOVIETICĂ ŞI SECURITATEA

Anti-România este în continuare repreprezentată în stat şi în societate de beneficiarii totalitarismului marxist, ale căror poziţii publice şi situaţii personale se datoresc crimei, jafului şi fraudei care au caracterizat modul de dominaţie instaurat la 30 Decembrie 1947 şi, numai teoretic, abolit la 22 Decembrie 1989.
Înainte de a merge mai departe este necesară precizarea sensului dat în continuare unor termeni ca "oligarhie colonială sovietică" şi "Securitate" - cu derivatul ei "securist" - pe care cititorul îi va întâlni foarte des în paginile acestei cărţi. Am numit "oligarhie colonială sovietică" grupul social al responsabililor şi beneficiarilor sistemului politic impus de Moscova, format din următoarele trei elemente:
a) mandatarii locali ai Kremlinului (nomenclatura PCR şi consilierii sovietici),
b) parentela lor (familia, neamurile şi ciumetiile nomenclaturii şi ai agenţilor sovietici rămaşi în România) şi
c) clientela lor (colaboratorii şi uneltele lor). Această sintagmă acoperă mai exact decât altele realitatea umană pe care o cuprinde şi că este mai coerentă cu funcţia şi poziţia acestui corp străin şi artificial, care "parazitează" societatea românească. Spre pildă, o circumscrie mai precis decât "noua clasă conducătoare" - termenul consacrat de lucrarea cu acelaşi nume a lui Milovan Djilas - şi mai concret decât "minoritatea imperială" - termenul prin care este desemnată de unii sovietologi după 1990. Este evident că cei prin care Moscova îşi impunea voinţa la Bucureşti - inclusiv pentru a-l alunga pe agentul recalcitrant Ceauşescu - nu vor şi nu pot să reînfiinţeze România. Acest lucru ar însemna să se desfiinţeze pe sine, deoarece ei sunt Anti-România, cu care se confundă. Spre a rămâne mai departe clasa conducătoare a acestei ţări, ei sunt astăzi gata să facă o nouă ne-Românie, oferindu-şi serviciile altor puteri decât Rusia, ale căror criterii identitare le adoptă cu slugărnicie spre a le dobândi bunăvoinţa.

Securitatea este instrumentul prin care oligarhia colonială sovietică - o minoritate alogenă ("imperială") - şi-a impus voinţa în România, recurgând la teroare şi la diversiune pentru a supune şi asupri majoritatea populaţiei. Securitatea nu a fost un organ de represiune al statului, ne având ca misiune să asigure ordinea publică şi să ferească Ţara de uneltiri străine. În primul rând, pentru că a fost poliţia privată a unui partid politic şi, ca atare, a folosit la subordonarea statului - prin definiţie expresia interesului public - faţă de interesele particulare ale unui grup constituit de o putere străină pentru a dministra România. În al doilea rând, pentru că sub regimurile totalitare aparatul de stat nu este o entitate de drept public, ci una de drept patrimonial privat deoarece îi aparţine ca bun propriu partidului unic, cu care se confundă prin anexarea lui la acesta. În fine, Securitatea nu are caracterul naţional pe care-l au poliţiile politice ale altor regimuri totalitare, pentru dublul motiv că statutul de satelit sovietic lipsea Romănia de atributele suveranităţii şi că a fost ea însăşi creată de NKVD, tocmai pentru a asigura subordonarea ţării noastre faţă de Rusia, o vocaţie a cărei continuitate a fost clar pusă în evidenţă de rolul jucat în înlăturarea lui Ceauşescu, înscenată şi regizată de KGB.

Pentru simplificarea expunerii, când spun Securitate mă refer la toate serviciile poliţiei politice, indiferent de numele diferite pe care le-au purtat, deşi au depins de un comandament unic. Având ca şi inchiziţia misiunea de a impune o gândire unică, Securitatea opera prin teroarea fizică, menită să disuadeze orice rezistenţă sau împotrivire, dar şi prin teroare morală, creând şi menţinând reflexele condiţionate pe care se bazează controlarea mentalului colectiv.
Centrul de decizie al Securităţii nu este cel vizibil, pe care-l revelează organigramele diverselor ei structuri, ci unul ascuns, situat în departamentul cel mai apropiat de Kremlin al conducerii PCR. Comandamentul efectiv al aparatului de teroare şi diversiune a aparţinut secţiei ideologice a CC al PCR unde se planifica "construirea comunismului" - adică desfiinţarea României -, în care, după declaraţiile unui membru al acestui organism, nu a pătruns până la mijlocul anilor optezeci niciun etnic român . În acest cerc secret, format din comisari sovietici cu nume conspirative, direct numiţi de Moscova, au fost concepute şi elaborate scenariile şi strategia de lichidare a naţiunii române, şi s-au pus la punct acţiunile care trebuiau să ducă la contopirea României în imperiul marxist universal şi a românilor în magma apatridă a popoarelor care aveau să-l populeze. Aşadar, când vorbesc de "securişti" mă refer în primul rând la aceşti responsabili oculţi şi de cel mai înalt nivel ai Securităţii deoarece ei au programat toate experimentele criminale ale totalitarismului marxist şi au vegheat la executarea lor. Dar prin cuvântul securist îi desemnez, deopotrivă, pe toţi cei incluşi acestei categorii de către "legea Ticu Dumitrescu", care consideră că au făcut poliţie politică toate persoanele fizice sau juridice care au acţionat în sensul instaurării sau a menţinerii totalitarismului comunist. Atâta vreme cât arhivele ex-Securităţi vor fi administrate de organismul care a înlocuit-o după 1989, în loc de a fi încredinţate unor structuri ale societăţii civile, SRI îşi va păstra caracterul de poliţie politică, adică de instrument al partidului căruia-i sunt rezervate serviciile sale şi în primul rând "informaţiile" pe care le produce, amestecarea adevărului cu minciuna constituind principalul său mijloc de acţiune. SRI-ul nu mai are în sarcină teroarea poliţistă pentru că terorizarea populaţiei nu mai este necesară acolo unde opinia publică poate fi manipulată prin dezinformare şi ţara poate fi guvernată prin diversiune. Cum aceasta este metoda de exercitare a puterii la care recurg, în principal, partidele iscate din PCR, se poate spune că SRI nu se deosebeşte prea mult de Securitate prin activităţile sale. Prin urmare, a-i desemna sub numele de securişti pe agenţii şi colaboratorii instituţiei care a înclocuit Securitatea (şi celelalte servicii secrete) nu este o greşeală şi nu poate trece drept o calomnie, indiferent dacă ei provin direct din rândurile instituţiei create de NKVD în 1945 sau au fost recrutaţi după 1989. Rostul de poliţie politică al instituţiilor care au înlocuit Securitatea este recunoscut şi de unii din beneficiarii sistemului abolit în 1989, nu neapărat disidenţi. Spre pildă, D-l Vladimir Tismăneanu, fiul unui comisar sovietic şi unul din cei mai buni cunoscători ai totalitarismului marxist, a făcut, în primăvara anului 1997, în gazeta establishment-ului intelectual comunist, "22", o constatare atât de plină de adevăr încât are valoare de regulă:

" în România este clar că cine nu are dosar şantajabil la SRI nu va putea juca niciun rol pe scena politică" .( s.n.)

Am lămurit pe scurt aceste lucruri, despre care va fi vorba mai pe larg, numai pentru a face înţelese titlul cărţii şi ideile care-i servesc drept fir conducător. Subtitlul acesteia, "Conspirarea deconspirării", se referă la pregătirea din timp - de către Securitate/KGB şi cu ajutorul disidenţilor, special inventaţi în acest scop - a schimbării din 1990, totalitarismul marxist fiind de multă vreme hotărît să evite consecinţele eşecului şi a prăbuşirii sale, spre a scăpa de soarta celui hitlerist. Graţie disidenţilor, care propuneau salvarea sistemului marxist prin reforme, opţiunile strategice ale Apusului democratic s'au schimbat în sensul dorit de Kremlin. Occidentul a renunţat la ideea distrugerii totalitarismului marxist prin forţă, adoptând-o treptat pe aceea de a suscita modificări interne, susţinând în acest sens acţiunea disidenţilor, fără să-şi dea seama că-i oferă un colac de salvare. Astfel a reuşit oligarhia colonială sovietică să-şi păstreze poziţia hegemonică pe care i-a conferit-o rolul de mandatar al Kremlinului. Dar, cum acestea fac obiectul capitolului cu acelaşi nume din carte, nu mă opresc acum mai mult la ele.

* * *

CE A ÎNSEMNAT COMUNISMUL

La ieşirea din cea mai cumplită dintre încercările prin care i-a fost dat neamului nostru să treacă, este firesc ca românii să vreie să înţeleagă ceea ce li s'a întâmplat şi să-şi poată explica cauzele dezastrului pe care încep să-l descopere de când libertatea le îngăduie să vadă starea în care stăpânirea sovietică şi totalitarismul marxist au cufundat România şi pe ei o dată cu ea. Ca să-şi dea cu adevărat seama cum s'a putut produce acest mers istoric de-a'ndaratelea, care a dus la cumularea unei întârzieri faţă de Europa care o depăşeşte cu mult pe cea datorată jugului otoman şi stăpânirii fanariote, spre a putea recupera cât mai grabnic şi cu mai puţine costuri această aruncare în trecutul întunecos al barbariei asiatice, românii trebuie să dobândească o percepţie clară a răului de care au suferit - adică să inţeleagă ce a însemnat şi ceea ce mai îneamnă totalitarismul marxist pentru ei.

Lămurirea românilor cu privire la experimentul la care au fost supuşi este împiedicată de faptul că, la noi, structurarea discursului politic este în continuare domeniul rezervat al establishment-ului comunist şi în primul rând absolvenţilor ex-"academiei" Ştefan Gheorghiu şi al emulilor mai tineri ai acestora. Nimeni înafară de ei nu a fost autorizat să creeze o şcoală de ştiinţe politice şi faptul că sunt mai multe astfel de instituţii nu ţine de acceptarea pluralismului în domeniul gândirii politice, ci numai de diversiune, adică de voinţa puterii de a aduce "probe" privitoare la "independenţa" acestui tip de învăţământ. Controlul gândirii, indispensabil pentru conservarea hegemoniei ideologice prin care clasa dominantă creată de Moscova încearcă să se menţină la putere, se face astăzi cu "metode civilizate". Într'adevăr, exclusivitatea structurării discursului politic şi monopolizarea capitalistă a mijloacelor de informare, întărite de legile care, sub pretextul calomniei şi al secretului de stat, îi interzic presei să incomodeze puterea sunt suficiente pentru a-i "disciplina" pe jurnalişti şi a-i reduce la tăcere pe comentatorii independenţi. Invazia de politologi, analişti politici şi experţi (autodeclaraţi sau prin recunoaştere reciprocă, în cerc închis) din presa scrisă şi vorbită ne arată, prin conformismul impersonal şi uniform al interpretărilor destinate opiniei publice, ca şi prin noua limbă de lemn pe care o folosesc, că nu este vorba decât de altă înfăţişare a funcţionarilor propagandei oficiale dinainte de 1990. Adoptând jargonul tehnic şi grila de criterii a politologilor americani, specialiştii în diversiune continuă să prezinte realitatea în aşa fel încât publicul să n-o perceapă decât într-o măsură sau formă care să nu incomodeze puterea. Ei îşi îndeplinesc misiunea fiind la fel de slugarnici astăzi faţă de "State" (SUA) pe cât fuseseră ieri faţă de "Uniune" (URSS), veghiând la linia " politically correct" a gândirii post-marxiste de peste ocean cu acelaşi zel de care dăduseră dovadă pe când asigurau ortodoxia marxismului sovietic. Dar mimetismul îşi are limitele lui şi adaptarea acetsei faune la noile condiţii ale mediului politic nu a mers până la ştergerea datelor genetice, pe care le pun în lumină amănute revelatoare. Degeaba se ostenesc să pronunţe americăneşte până şi locuţiunile şi cuvintele latine, pentru că-i dă de gol accentul lor sovietic (la propriu şi la figurat). Analizele şi interpretările lor sunt limitate de cărdăşia lor tacită cu puterea, deoarece, oricât de sinceri democraţi ar fi, ei doresc stabilirea adevărului despre totalitarismul marxist numai în măsura în care acest lucru nu riscă să dea în vileag turpitudinile rudelor sau ale prietenilor lor, dacă nu chiar ale lor, dinainte de Decembrie 1989, ba şi din timpul mineriadelor.

Faptul că nu se face procesul comunismului, mereu amânat prin readucerea în actualitate şi exploatarea perversă a unui contencios de multă vreme lichidat - cu aferentul şantaj cu antisemitismul - şi că nu sunt traşi la răspundere autorii crimelor comunismului, se datoreşte voinţei de a împiedica definirea în drept a totalitarismului marxist, adică de a se pune în ecuaţie parametrii acestui sistem. Tocmai pentru a le interzice românilor dobândirea unei percepţii clare a faptelor şi a unei concepţii raţionale a termenilor, indispensabile pentru a analiza realitatea, a formula problemele, a face judecăţi de valoare şi a se determina prin opinii responsabile faţă de evenimente şi de oameni. Lectura acestei cărţi constituie pentru români un mijloc de a face faţă acestei carenţe şi de a scăpa de manipularea de către specialiştii în diversiune însărcinaţi cu "formarea" opiniei publice, care tronează în mass-media. Mai mult, consideraţiile noastre fiind edificatoare, ele pot avea un efect terapeutic asupra acelor români care-şi dau seama că urmarea cea mai gravă şi mai durabilă a totalitarismului marxist este alienarea mentalului şi al psihicului colectiv, la care au dus destructurarea determinanţilor specificului românesc şi ai civilizaţiei. Românii sunt bolnavi pentru că, eradicându-li-se conştiinţa - "organul" determinărilor valorice şi al liberului arbitru - li s'a deformat percepţia şi li s-a alterat judecata. Condiţionarea ideologică - aşa zisa "spălare a creierelor" - îi desparte de realitate prin ecranul stereotipurilor marxiste şi le reduce gândirea la raţionamente mecanice, declanşate ca nişte reflexe pavloviene de anumiţi "stimulenţi". Sunt bolnavi nu doar cei care, intrând în sistem, au fost "laminaţi" de el, dar şi cei care au încercat să-i scape, pe care lupta pentru a rămâne înafara lui, "strecurându-se", a sfârşit prin a-i deforma. Dacă lepădarea de omenie pe care o implică admiterea în sistem a făcut, din cei mânaţi de pofte şi ambiţii nişte bestii - în deplinul sens al cuvântului - şi din cei care s-au mulţumit să urle cu lupii, fără a lua parte la hăituirea semenului lor, nişte animale, cei care au vrut să rămână oameni n-au putut să-şi păstreze demnitatea decât învăţând să trişeze ca să supravieţuiască. Despre mutilarea omului prin eradicarea conştiinţei, filozoful Gabriel Liiceanu scrie că "cea mai grea vorbă care se poate spune despre un om este că nu are nimic sfânt. Un om care nu mai are nimic sfânt poate face orice. Şi, mai ales, se poate face orice cu el. Asemeni oricărui om, un popor, pentru a nu se destrăma şi pentru a nu fi ameninţat să dispară din istorie, trebuie să aibă mereu ceva sfânt."

Consecinţa acestei alienări generale este dispariţia totală a rigorii, despre care aproape nimeni nu mai ştie ce înseamnă. Pe cea morală, lipsa afişată de scrupule a nomenclaturii o reduce la rangul de "prejudecată pentru proşti". Iar cea intelectuală este atât de impregnată de înşelătorie - ca exigenţă vitală a imposturii pe care se întemeiază sistemul marxist şi ca criteriu existenţial al celor supuşi obligaţiei de a se "descurca" pentru a trăi - încât zicala "merge şi aşa" a devenit o adevărată deviză naţională, caracteristica comportamentului actual al românului, al cărui demers mental este fundamental viciat de aproximaţie şi de improvizare. Până ce nu vor redescoperi noţiunile de onestitate şi de seriozitate, şi nu-şi le vor însuşi, românii nu vor beneficia de încrederea altora şi nu vor fi sinceri cu ei înşişi.

Pentru a se restabili complect şi definitiv, orice bolnav trebuie să suştină efortul medicului prin încrederea în diagnosticul pus şi convingerea că se poate vindeca. Fără această contribuţie activă, remediile riscă să fie inoperante, mobilizarea organismului de către voinţa celui hotărît să se facă bine fiind condiţia prealabilă a reuşitei oricărui tratament. Dacă românii nu acceptă ideea că o jumătate de secol de alienare şi condiţionare fizică şi morală a făcut din ei nişte bolnavi, nu au nici o şansă să se însănătoşească şi vor continua să fie consideraţi şi trataţi ca atare - recte ca un popor iresponsabil, incapabil să se organizeze şi să se conducă singur, precum şi să-şi aleagă destinul. Atât de către cei care-i batjocoresc de cincizeci de ani încoace, tratându-i drept a stupid people, cât şi de cei binevoitori, care ar vrea să-i atragă în Lumea Liberă.
Aşa cum sunt astăzi, românii se prezintă ca nişte lobotomizaţi. Viziunea marxistă fiind reducţionistă, adoptarea ei le-a amputat anumite funcţii cerebrale. Intervenţia la care au fost supuşi de către autoritatea care considera că viziunea normală este o infirmitate, a făcut din ei nişte "daltonişti mentali". Cine nu accepta daltonismul marxist era considerat anormal şi urmărit ca periculos pentru societate. După 1989 românii au început să-şi dea seama că au fost mutilaţi, mulţi din ei dorind chiar să redobândească viziunea dinaintea lobotomizării. Totuşi, teama că tratamentul ar putea fi dureros şi anestezia prea costistoare, îi face să prefere vindecării percepţia deformantă cu care, de bine de rău, s-au obişnuit. Reducţionismul marxist a făcut din oameni nişte fiinţe care funcţionează prin reflexe declanşate de alţii. Ei se mulţumesc, pasivi şi iresponsabili, cu ceea ce li-se dă - inclusiv pe planul ideilor şi al raţionamentelor -, în loc să lupte pentru a obţine fiecare ceea ce i se cuvine, după străduiala şi capacitatea sa. Din această stare nu pot ieşi decât dacă fac efortul necesar pentru a înţelege ce li s-a întâmplat, care este cauza nenorocirii lor şi cui i-se datoreşte aceasta.

Teroarea ideologică şi poliţistă a rupt întregul lanţ al solidarităţilor umane, destrămând ţesutul social, începând cu celula lui de bază - familia. Orice apropiere umană era urmărită, neexistând afinitate între persoane care să nu fie suspectă de a ascunde "intenţii duşmănoase" la adresa ordinii marxiste. Solidaritatea naturală, determinată de afinităţile spontane pe care se întemeiază apartenenţa persoanei la comunitate, a fost distrusă de teroarea politică şi de diversiunea ideologică prin care s'a urmărit înlocuirea specificului naţional cu o identitate artificială. Falsa solidaritate proletară, concretizată prin "ura de clasă", avea ca premiză excluderea socială şi ca ciment frica de Securitate, întreţinută prin incitarea la delaţiune şi ţinerea sub supravegherea unei imense reţele de informatori. Cum între victime şi călăi solidaritatea este exclusă, între români şi mandatarii cotropitorilor străini - laolaltă cu colaboratorii lor - nu exista nici o afinitate. Tot aşa, între tagma jefuitorilor - întruchipată de oligarhia colonială sovietică - şi masa jefuiţilor, adică majoritatea românilor.

Astăzi, sentimentul de solidaritate împarte populaţia Ţării în două tabere situate pe poziţii politice şi istorice ireconciliabile : de o parte, majoritatea românilor, legaţi de convingerea că România năzuinţelor lor este aceea, întemeiată pe principiile de demnitate şi bună credinţă, pe care au făcut-o şi ţinut-o părinţii, bunicii şi strămoşii lor, înainte de ocupaţia sovietică şi de instaurarea comunismului ; de partea cealaltă, oligarhia colonială sovietică, care se agaţă de România ca de o pradă, din care vrea să-şi facă o moşie ereditară după ce, ca vătaf al Kremlinului, a secătuit-o şi desfigurat-o vreme de 50 de ani.
Reţeaua de informatori ai Securităţii a servit la terorizarea cetăţenilor dar şi la întreţinerea unei atmosfere de bănuială confuză, menită să stăvilească orice afinitate spontană, precum şi reapariţia oricărei forme de solidaritate. Deşi au trecut mai bine de 12 ani de când au scăpat de teroare, românii continuă să se bănuiască între ei. Suspiciunea şi lipsa de încredere sunt, probabil, cele mai importante piedici în calea refacerii societăţii civile şi a restaurării democraţiei. Românii se judecă unii pe alţii în funcţie de tabăra din care au făcut parte până în 1990. Prima întrebare pe care şi astăzi şi-o pun, unul despre altul, atunci când fac cunoştiinţă, este dacă erau de partea ucigaşilor şi a tâlharilor, sau de a prigoniţilor şi a batjocoriţilor. Această dihotomie este validată în prezent de împărţirea populaţiei în jefuitori şi jefuiţi, actualii profitori ai corupţiei şi fraudei fiind, în genere, beneficiarii terorii de odinioară.

Confuzia generată de suspiciune este întreţinută de post-marxişti pentru a se menţine la putere prin diversiune. Fosta Securitate - S.R.I. - care a rămas poliţia politică a clasei dominante, o organizeză dezinformând presa spre a manipula opinia publică. Pe această cale, neocomuniştii la putere au lansat o serie de idei prin care au slăbit capacitatea opoziţiei democrate de a-şi motiva militanţii şi de a atrage electoratul. Prima, a fost aceea de "vinovăţie colectivă", întemeiată pe argumentul că "toţi românii au colaborat cu sistemul comunist", înscriindu-se în PCR sau devenind informatori ai Securităţii "pentru a câştiga o pâine mai bună" sau "pentru că nu aveau altă alternativă". Această culpabilizare difuză şi generală este o diversiune folosită tocmai în scopul scutirii de judecată a responsabililor sistemului, prin relativizarea propriei lor vinovăţii, diluate într'un fenomen de massă. Ca scuză argumentul este falacios şi auto-înşelător. Majoritatea românilor nu a aderat la sistem, ci a trăit înafara lui, tocmai pentru că această alternativă a avut-o permanent fiecare din ei. Existenţa alternativei este, în mod precis, faptul pe care se întemeiază dreptul românilor de a-şi judeca compatrioţii care au colaborat cu totalitarismul marxist. Aveai de ales între a intra în jocul puterii pentru a-ţi satisface interesele şi ambiţiile, sau a rămâne în afara lui ca să-ţi păstrezi demnitatea. Termenii alternativei erau simpli şi clari: să rămâi om sau să devii neom. La care se adăoga ideea că adeziunea la marxism însemna înaltă trădare - adică trecere de partea barbariei şi a duşmanului, participare la desfiinţarea civilizaţiei şi a propriei identităţi.

Bunul simţ al românului l-a făcut să priceapă imediat că marxismul este neomenie. A înţeles şi că nu este obligat să devină neom decât acela care vrea să ia parte la ospăţul antropofag. Nu era greu să deduci că accesul la deliciile sistemului era condiţionat de asocierea la omorul ritual, materializată prin delaţiune ca mod inconturnabil de a trece din rândul victimelor în tagma beneficiarilor. Sistemul ne putând supravieţui fără teroare, funcţiona numai prin sacrificiul uman, fiecare din beneficiarii lui trebuind să contribuie la alimentarea acestui mecanism printr'un aport personal, furnizându-i victime dacă voia să-şi păstreze poziţia sau să şi-o îmbunătăţească. Totalitarismul marxist a făcut din eradicarea conştiinţei şi a omeniei criteriul distribuirii de avantaje şi favoruri, dar nu şi al supravieţuirii. Aceasta a fost mereu posibilă, fără întrerupere, în condiţii materiale umilitoare, dar cu demnitatea pe care o conferă întotdeauna respingerea compromisurilor înjositoare. Cine semnează pactul cu diavolul se exclude din rândul oamenilor. Şi nu este nevoie de forme explicite pentru un astfel de contract: aderă la el toţi cei care urlă cu lupii. Denunţarea semenului tău, despre care ştii că duce la hăituirea şi sacrificarea lui, este înţelegere cu dracul, chiar dacă se datoreşte fricii şi nu asocierii la actul bestial.

* * *

Repet că, timp de aproape jumătate de veac în ţara noastră nu a existat stat, nu a existat naţiune şi nu a existat România. Mai bine spus, în spaţiul carpato-danubian statul, naţiunea şi însăşi România au fost nişte imposturi. La 30 Decembrie 1947, România a devenit un teritoriu stăpânit de o putere străină, românii o populaţie supusă desfiinţării prin eradicarea identităţii şi a conştiinţei lor naţionale, iar statul o administraţie colonială străină.
În acest răstimp, ideea românităţii, continuitatea fiinţei naţionale şi a statului au fost salvate - ca de atâtea ori în trecutul zbuciumat al statelor româneşti cotropite de năvălitori - de " băjenarii " care le-au dus cu ei în afara hotarelor Ţării, asigurându-le supravieţuirea în exil. Evenimentele secolului XX au prefăcut această tradiţie istorică a noastră în realitate politică contemporană, introducând principiul continuităţii extrateritoriale a statelor în dreptul public european. Barbaria modernă extinzând experienţa noastră la ţările apusene, unde continuitatea statală şi independenţa naţională a "sateliţilor" Germaniei naţional-socialiste a fost asigurată de guvernele legitime refugiate pe lângă puterile democratice, a dus la definirea principiului , care a intrat în dreptul scris sub forma următoare: " în caz de ocupare a teritoriului naţional de către o putere străină, suveranitatea naţiunii este încarnată de capul legitim al statului, care o exercită cu depline puteri din locul în care se află ". În cazul concret al României de după 1947, continuitatea suveranităţii statale a fost incarnată de Regele Mihai I şi aceea a instituţiilor democratice de fruntaşii din Exil ai partidelor istorice, adică de către leaderii politici care au condus lupta pentru eliberarea de sub jugul sovietic şi pentru restaurarea democraţiei, adică a ordinii constituţionale conforme cu voinţa naţiunii.

Dincolo de legitimitate şi de cadrul instituţional, Exilul a reprezentat însăşi România, ţinând trează ideea de românitate, trădată şi voit pervertită în Ţară de orânduirea marxistă. Acest lucru este elocvent ilustrat pe planurile determinante ale culturii şi limbii. Totalitarismul nu este prielnic culturii, marxismul şi mai puţin. Între 1947 şi 1989 cultura română a strălucit aproape exclusiv prin reprezentanţii şi realizările ei din Exil. Chiar şi limba (academică) s'a păstrat şi s'a desvoltat în Exil, pe când în Ţară s'a degradat sub influenţa unei clase conducătoare inculte şi antinaţionale, şi a semidocţilor care formau establishment-ul intelectual marxist. Românii liberi nu sunt doar depozitarii factorilor de continuitate de care depinde refacerea statului şi a societăţii - dar şi ai esenţei de care depinde regăsirea propriei conştiinţe şi regenerarea factorilor determinanţi ai identităţii şi ai civilizaţiei.

România a fost lipsită de independenţa naţională atunci când i s'a impus statutul de satelit al Rusiei sovietice, care a redus-o de la rangul de stat suveran la cel de posesie colonială. Partidele comuniste nu au fost niciodată altceva decât instrumentele locale ale politicii statului suzeran - URSS . Această vasalitate consta dintr'o obedienţă necondiţională, asigurată la însuşi nivelul gândirii politice de către agenţi direct numiţi de Moscova. Ca să vegheze la ortodoxia interpretării dogmelor marxiste, dar şi pentru a organiza teroarea prin care suzeranul impunea satelitului - chiar la nivelul conducerii de partid - jocul său strategic. Reamintesc faptul că, până pe la mijlocul anilor optzeci, niciun etnic român nu a fost admis în acest departament al Comitetului Central, exclusiv format din comisari politici numiţi de Kremlin. De fapt, PCR a fost armata de ocupaţie sovietică pe care Gheorghiu-Dej a camuflat-o în haine civile şi Ceauşescu a deghizat-o în straie populare. Naţionalismul caricatural al perioadei Ceauşescu a fost o simplă diversiune, menită să dea credibilitate rolulului atribuit României în strategia Kremlinului şi un mod de a discredita (prin ridicol) tradiţia ca determinant al specificului naţional. Până şi protocronismul este o invenţie ieşită din laboratorul ideologic al CC al PCR. Rapoartele serviciilor occidentale de contra-spionaj şi arhivele sovietice dovedesc că, până la prăbuşirea regimului instaurat la 30 Decembrie 1947, membrii misiunilor diplomatice române spionau pentru URSS, nu pentru România. Arhivele MAE arată că relaţiile externe ale României nu erau controlate de şeful statului, ci de un cerc ocult care organiza dezinformarea despotului şi a consoartei sale, o activitate mult prea periculoasă pentru a fi întreprinsă fără protecţia puterii suzerane, singura aptă să-i ferească pe făptaşi de consecinţe, dacă ar fi fost prinşi. Însăşi răsturnarea lui Ceauşescu dovedeşte că sistemul nu putea funcţiona decât cu încuviinţarea stăpânului moscovit, ieşirea din cuvântul acestuia ducându-l la pierzanie pe autorul unei astfel de nesăbuinţe. Petre Ţuţea s'a înşelat atunci când a spus despre comunişti că erau "ruşi de limbă română". Nici astăzi, după mai bine de jumătate de secol, n'au învăţat să vorbească româneşte, ceea ce-ţi îngăduie să-i recunoşti imediat, după accent - perceptibil în gândire dacă nu în rostire.

Vreme de o jumătate de secol, românii n'au avut stat, acesta fiind înlocuit cu o administraţie teritorială de tip colonial . Statul este expresia politică a naţiunii iar aceasta a fost sistematic împiedicată să-şi manifeste voinţa de către oligarhia creată de Kremlin pentru a exercita mandatul colonial în România. Mandatarii Moscovei au uzurpat formal prerogativele suverane ale naţiunii din momentul în care au răsturnat cu forţa şi printr-un act de înaltă trădare ordinea constituţională. Conform politicii de substituire a clasei dominante, preluată de la tătari, Kremlinul a urmărit să vasalizeze România prin distrugerea elitei naţionale şi crearea unei clase dominante formate din propriile sale creaturi. La 30 Decembrie 1947 instituţiile politice au încetat să fie entităţi de drept public, trecând în domeniul dreptului patrimonial privat, în urma anexării lor de către un grup particular care a făcut din ele instrumentul promovării propriilor lui interese. În România acest grup particular a fost o minoritate străină, articulată în jurul indivizilor regrupaţi în CC al PCR/PMR, cărora Moscova le-a conferit mandatul de administratori coloniali. Caracterul "străin" al acestui grup nu ţine de alcătuirea lui etnică - deşi, "alogenii" erau mult mai bine reprezentaţi în sânul său decât "majoritarii" - ci de rolul lui de mandatar al unui stat străin, funciar ostil românilor şi României. Această oligarhie colonială este numită de unii sovietologi "minoritate imperială" - tocmai pentru că interesele ei se confundau cu ale statului sovietic, cu care era solidară împotriva populaţiei din ţara pe care era însărcinată s'o administreze şi pe care pretindea sa o reprezinte. Cei 150.000 - 200.000 de sovietici colonizaţi în România, dotaţi cu nume conspirative neaoşe şi plasaţi în centre de decizie, influenţă şi observaţie, au fost însărcinaţi cu modificarea conştiinţei de sine şi a mentalului colectiv al românilor.

Românii au fost şi sunt priviţi de Moscova cu mai mare ostilitate decât popoarele vecine, deoarece constituie un obstacol în calea panslavismului şi a expansiunii ruseşti. În plus, ne putând fi contaminaţi de revoluţie, au contribuit prin înfrângerea bolşevismului maghiar, înnăbuşirea în faşă a celui austriac şi stăvilirea celui rusesc, la eşecul joncţiunii dintre forţele comuniste din Germania cu cele din Rusia, în 1919. Pentru aceste două motive, oligarhia colonială sovietică a avut misiunea de a recurge la mijloace mult mai dure decât cele folosite în statele vecine, pentru a distruge conştiinţa identităţii proprii a românilor şi a eradica "instinctele contrarevoluţionare" ale acestui popor .

Sistemul politic care a dăinuit în România între 1947 şi 1990 este de natură criminală şi de origine străină. Am arătat deja că, instaurat de Armata Roşie, s'a menţinut şi a funcţionat numai prin mandatarii puterii suzerane. Mai mult, chiar şi schimbarea lui a fost operată de Moscova, care a folosit forţele anticomuniste ca pe o massă de manevră, spre a-şi pune din nou oamenii de încredere la cârma statului şi a conferi credibilitate noii orănduiri. Rolul jucat de D-nii Iliescu şi Brucan din 1989 încoace este în această privinţă grăitor, prezenţa lor pe avant-scena politică ilustrând constanţa pe care Rusia înţelege s-o dea raporturilor ei cu România. Să nu uităm că cel din urmă face parte dintre bolşevicii care au venit pe tancurile sovietice pentru a instaura în România totalitarismul marxist iar cel de-al doilea îi datoreşte Moscovei ieşirea din anonimat şi întreaga sa carieră politică.

Natura criminală a sistemului politic dintre 1947 şi 1990 ţine de forma lui totalitară şi de substanţa sa marxistă. Produs al Revoluţiei Franceze şi invenţie a iacobinilor, totalitarismul este expresia politică a crimei organizate, altfel spus erijarea banditismului în sistem politic. Atât ca structură cât şi prin scopul urmărit. Caracterul de bandă de răufăcători al partidelor totalitare reiese din organizarea lor conspirativă şi din mijloacele ilegale (subversive) la care recurg. Obiectivele lor reale nu concordă cu cele pe care le declară, fiind de nemărturisit, deoarece sunt incompatibile cu principiile de care se revendică. Ca şi iacobinismul de la 1789, din care se inspiră şi a cărui moştenire şi-o dispută cu celelalte totalitarisme, marxismul este în raport de antinomie cu democraţia. În numele libertăţii îi reduce pe oameni la sclavie, prin teroarea ideologică şi poliţistă; în numele egalităţii, instituţionalizează discriminarea, excluderea socială şi universul concentraţionar; în numele omeniei propăvăduieşte "ura sfântă" între oameni, exterminarea în massă, etc. Ca şi iacobinismul sau naţional-socialismul, marxismul întruneşte toate caracteristicile crimei organizate pentru că acţiunea sa politică - lupta pentru putere, cucerirea acesteia, ca şi exercitarea şi păstrarea ei - se întemeiază pe mijloace care cad sub incidenţa codului penal. În plus, marxismul este criminal şi prin ceea ce-l deosebeşte de celelalte totalitarisme şi constituie specificul său: distrugerea planificată a omului , spre readucerea lui la rangul de fiinţă primară, manipulabilă prin condiţionarea instinctelor sale. Această îndobitocire a omului, pe care marxismul a aplicat-o după 1917, se întemeiază pe smulgerea din sufletul şi mintea omului a tot ce i-a adus civilizaţia, spre anihilarea conştiinţei - căreia omul îi datoreşte liberul arbitru şi, prin acesta, demnitatea -, şi anularea raţiunii - graţie căreia a descoperit libertatea, ieşind de sub robia instinctelor.

* * *

CE S-A ÎNTÂMPLAT DUPĂ 1989

Regimul politic instaurat în 1990 şi legitimat de constituţia din 1991, nu este o democraţie, ci o impostură democratică. Ne formalizând ruptura cu totalitarismul, el se situează, pe planul juridic, în continuitatea acestuia, nu a statului democratic dinaintea sovietizării. Ca orânduire socială, el este în continuare expresia unei oligarhii străine, nu a unui segment al societăţii româneşti. Noile instituţii politice au fost create de către un grup de nomenclaturişti aleşi de Moscova, care le-au impus cu forţa şi prin manevre de diversiune, excluzând de la reorganizarea statului şi definirea noii ordini de drept forţele anticomuniste, alcătuite din cei care l-au răsturnat pe Ceauşescu şi Partidele Istorice, care întruchipau legitimitatea democratică. Prin urmare, actualul regim este viciat de la origine, ne fiind rodul voinţei poporului român, ci al "mineriadelor" prin care ex-PCR şi ex-Securitatea au impus noile instituţii politice, ulterior legitimate prin diversiune şi manipularea opiniei publice. La referendum-ul din 1991, românii au "ales" noua constituţie aşa cum Adam a "ales-o" pe Eva.

La fel s-a întâmplat şi cu pretinsele reforme, a căror menire era să asigure ruptura politică şi socială cu totalitarismul, scoţând din mâinile partidului ex-unic aparatul de stat, administraţia publică, economia şi toate celelalte domenii de activitate. S'au schimbat doar aparenţele, monopolul de facto a rămas, totul fiind controlat de aceaşi mână de oameni: statul şi societatea sunt în continuare prizonierii asociaţiei de răufăcători constituite de Moscova pentru a erija banditismul în sistem politic şi a stăpâni România. Schimbările se reduc la adoptarea etichetei democratice - în ambele sensuri ale expresiei - după ce ea a devenit colacul de salvare al totalitarismului marxist şi al imperialismului sovietic. Obiectivele strategice ale celor din urmă au rămas aceleaşi, schimbându-se doar cele tactice, adaptate la exigenţe de ordin circumtanţial, printr'o mişcare comparabilă cu "tangoul lui Lenin" (un pas înapoi, doi paşi înainte), cunoscut sub numele de NEP , tot o falsă "revenire la capitalism" a totalitarismului marxist, consecutivă primului său mare eşec. Nu din convingere s-au convertit marxiştii peste noapte în adepţi ai democraţiei şi ai capitalismului, ci de nevoie, pentru a supravieţui. Şi nu definitiv, ci numai pentru a câştiga răgazul necesar refacerii potenţialului lor ofensiv, într-un moment de criză, în care întârzierea tehnică şi financiară faţă adversar nu mai putea fi recuperată fără întreruperea confruntării. "Pauza" este limitată la durata "transfuziei" acordate de Occident, care a salvat deja de mai multe ori existenţa sistemului marxist prin masive transferuri de tehnologie şi de capital. Adaptarea la circumstanţe înseamnă şi renunţarea la teroarea poliţistă, inutilă şi desuetă acolo unde condiţionarea indivizilor şi manipularea masselor se poate face prin acapararea mijloacelor economice şi de comunicare.

Primirea în clubul statelor democratice fiind astăzi condiţia onorabilităţii politice, admiterea României în această adunare este folosită de neo-comuniştii la putere numai pentru a obţine recunoaşterea poziţiilor hegemonice ale oligarhiei coloniale pe care o reprezintă şi a asigura impunitatea celor responsabili de crimele totalitarismului marxist. Cu alte cuvinte, pentru a consacra ireversibilitatea schimbărilor impuse de Moscova după ultimul răsboi sau, în termeni marxişti, "validarea cuceririlor revoluţionare de către însuşi duşmanul de clasă". O încheiere de bilanţ care reduce "revoluţia" şi "construirea comunismului" la înlocuirea clasei conducătoare autohtone - care a făcut Unirea Principatelor, Răsboiul de Independenţă şi România Mare - prin mandatarii unei puteri străine, care au distrus sistematic România şi tot ceea ce este românesc, provocând dezastrul fără precedent din care de 13 ani ne sbatem să ieşim.

"Schimbările" sunt orientate şi ritmate de ultimul comisar sovietic, erijat în mare preot al democraţiei şi mentor al clasei politice după ce a îndeplinit cu succes misiunea de a-l înlătura şi lichida pe Ceauşescu, D-l Silviu Brucan. Poziţiile oligarhiei coloniale sovietice sunt asigurate de conservarea hegemoniei ideologice, adică prin monopolizarea structurării discursului politic ca isvor de legitimitate al puterii. Acest control este exercitat prin agenţi, desemnaţi ca "experţi" sau "specialişti" de către D-l Brucan sau prin recunoaştere mutuală, recrutaţi mai ales din rândurile urmaşilor acelora care, în numele ortodoxiei marxiste şi la însărcinarea Moscovei, au distrus metodic România şi specificul românesc, odată cu civilizaţia în genere. Constituiţi într'o "elită" autoproclamată, ei monopolizează structurarea discursului politic în numele lui politically correct, pozând în interpreţi exclusivi ai gândirii liberale pentru a justifica prin propăvăduirea toleranţei reducerea la tăcere şi excluderea de la desbateri a reprezentanţilor Rezistenţei Anticomuniste.

Privilegiaţii şi profitorii totalitarismului - ale căror situatii personale şi publice, dobândite prin crimă, jaf şi fraudă înainte de 1990 se datoresc confuziei atributive şi patrimoniale dintre partidul unic şi Stat - continuă să considere, România ca pe o moşie proprie, şi resursele ei naturale, manufacturate şi bugetare, ca pe o pradă rezervată lor. Poziţiile colectiv dobândite de către oligarhia colonială sunt însuşite acum individual de membrii ei, graţie mimării procedurale a sistemului democratic şi a mecanismelor pieţii. Restaurarea proprietăţii private şi privatizarea economiei nu sunt, în realitate, decât nişte mecanisme de împărţire a pradei - recte a întreg patrimoniului rezultat din spolierea particularilor prin "etatizări" - între membrii nomenclaturii comuniste şi ai Securităţii, oportun botezaţi "oameni de afaceri", "bancheri" sau "experţi" de tot felul, despre ale căror competenţe şi expertiză reală am fost pe deplin lămuriţi de scandalurile financiare care se succedează în lanţ, ruinând economia României pe măsură ce umplu buzunarele bandei de răufăcători care continuă să conducă Ţara. Abuzurile şi corupţia actualei puteri - pe care şeful statului şi al guvernului se mulţumesc să le denunţe public atunci când interlocutorii lor occidentali le amintesc că de curmarea lor depinde acceptarea României în NATO şi în UE - ating proporţii fără precedent care pun în evidenţă mentalitatea şi comportamentu celor care controlează pârghiile statului şi ale economiei. Caracterul sistemic al delincvenţei factorilor responsabili de la toate nivelurile confirmă post factum natura intrinsec criminală a criteriilor şi metodelor de recrutare, formare, selecţionare şi promovare a acestor oameni. Prin purtarea şi concepţiile lor, aceşti indivizi dovedesc în mod definitiv că partidul din care fac parte acum nu se deosebeşte de cel din care provin, fiind aceeaşi organizaţie de răufăcători care a anexat statul în 1948, spre a face din el expresia politică a crimei organizate. Înlocuirea terorii politice cu puterea banului nu a lichidat esenţa criminală a puterii: s'a schimbat doar specificul criminalităţii. Conspirativitatea, cârdăşia şi obedienţa nu mai sunt asigurate de poliţia ideologică şi teroarea politică, ci prin legături financiare, şantaj şi rackett. Neo-comuniştii au renunţat la organizarea şi metodele de tip revoluţionar-terorist, adoptându-le pe ale maffiei, acest lucru preschimbând totalitarismul întemeiat pe arbitrariul colectiv al unei bande într'un neo-totalitarism bazat pe arbitrariul individual al membrilor bandei.

Justiţia continuă să fie instrumentul oligarhiei coloniale, deciziile ei fiind pronunţate, anulate şi revizuite după cum vor potentaţii zilei, adică cei care dispun de "mijloace de persuaziune" politice şi financiare. În România există legi, dar nu spre a fi aplicate. Mai bine zis, ele nu se aplică decât în folosul celor care-şi pot constitui în detrimentul altora situaţii bazate pe faptul împlinit, ştiind că victimele lor n'au nicio posibilitate să restabilească legalitatea. Uzufructuarii în indiviziune ai patrimoniului etatizat de totalitarism au devenit mari capitalişti împărţindu-şi bunurile particularilor jefuiţi de partidul-stat, prădând periodic depozitele în care aceştia îşi plasează economiile şi însuşindu-şi banii contribuabililor, pe care-i deturnează în propriul folos de la destinaţia lor bugetară. Prin diversiunea "privatizării" şi a "restituirii" bunurilor funciare şi imobiliare, proprietarii legitimi au fost spoliaţi a doua oară de ceea ce le furase partidul-stat. Cum în România legile nu se aplică decât în folosul acelora care le pot nesocoti, singurul recurs al cetăţenilor împotriva noilor forme de delincvenţă politică, administrativă şi judiciară este apelul la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Dar, pentru un caz care are "privilegiul" să ajungă pe rol la Strasburg, sunt peste o mie de altele, ale celor umili care nu se pot lupta cu autorităţile ce-şi bat joc de drepturile lor . Legile, cu a căror echitate sau generozitate guvernul se laudă, sunt anulate de procedurile complicate ale măsurilor de aplicare, care se modifică şi se înmulţesc până la confuzie, o dată cu numărul celor care nu-ţi dau o ştampila sau o parafă fără bacşiş, sfârşind prin a avea efecte contrarii obiectivului declarat de legislator - cum este cazul, spre pildă, cu Legea Nr. 10/2001. Ne putând face faţă corupţiei funcţionarilor, hăţişurilor în continuă desvoltare a procedurilor administrative şi instabilităţii legilor, firmele străine care investesc în România rezistă rareori mai mult de doi ani până se retrag din ţara noastră. Iar antreprenorii autohtoni sunt sufocaţi de bănci şi de fisc dacă nu "cotizează" la PSD.

Aceeaşi domnie a bunului plac acoperit de proceduri legale sistematic conturnate sub pretexte de ordin tehnic şi procedural guvernează şi presa, oficial liberă. Jurnaliştii sunt "disciplinaţi" prin amenzi şi procese care le interzic să-i incomodeze pe potentaţi, a căror "protecţie" legală operează ca o cenzură şi are ca efect lipsa de transparenţă pe care mizează reuşita imposturii democratice a unui sistem politic delincvent. Cu alte cuvinte, "închide gura" celor care denunţă ponderea pe care o au, în toate centrele de decizie, influenţă şi profit, structurile care provin din sistemul pseudo-statal, de natură criminală şi de origine străină, oficial abolit în decembrie 1989, precum şi celor care subliniază caracterul nelegitim al regimului impus prin acţiunile teroriste poreclite de bucureştenii "mineriade". Presa de astăzi este o caricatură a celei din 1990-1992. Redobândirea libertăţii, în decembrie 1989, a revelat publicului o serie de jurnalişti tineri, talentaţi, capabili şi curajoşi, care ştiau că vocaţia presei este de a cenzura puterea, silind-o să dea seamă electoratului şi opiniei publice de faptele ei. Sub falsul motiv al "profesionalismului" ei au fost înlăturaţi în favoarea celor proveniţi din rândurile establishmentului publicistic comunist, care de atunci încoace monopolizează formarea opiniei publice din România. Incultura, aroganţa şi mitocănia celor câţiva noi veniţi care, prin vervă şi sagacitate, dar în primul rând din voinţa puterii, şi-au făcut un loc sau un nume în presa scrisă şi vorbită, constituie specificităţi mentale şi comportamentale care trădează imediat originea şi obedienţa lor politică.

România este în continuare guvernată prin diversiune, atenţia opiniei publice fiind mereu deviată spre probleme menite s'o ocupe, astfel încât să nu perceapă mişcările pe care le face puterea decât atunci când este prea târziu pentru a li-se opune sau a le împiedica. Nu a fost abandonată nici "diversiunea istorică", adică folosirea trecutului împotriva prezentului şi a morţilor contra celor vii, cu aferenta fabricare de documente false . Se poate face un istoric al operaţiilor de diversiune prin care oligarhia colonială sovietică a manipulat după 1989 opinia publică, electoratul şi chiar opoziţia democratică, reuşind nu numai să-şi păstreze poziţiile, dar să le şi întărească. Dacă aceea cu "nu ne vindem ţara" - o lozincă de-a dreptul comică în gura unor oameni care numai prin asta existaseră şi doar din asta trăiseră pân'atunci! - n'a prea prins, în schimb, cea cu cei 4,5 milioane de membri de partid care, împreună cu familiile lor, ar fi făcut 12 milioane de oameni şi ar fi putut ameninţa ţara cu un răsboi civil dacă se proceda la epurări de tipul denazificării sau la măsuri de tipul celor prevăzute în Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, a reuşit perfect. Proaspăt ieşiţi din clandestinitate, prost informaţi şi speriaţi de recurenţa mineriadelor, conducătorii partidelor istorice au înghiţit deopotrivă cifrele şi raţionamentul . A doua diversiune care a reuşit a fost aceea a pretinselor competenţe de care ar fi dispus ex-comuniştii, de care ţara nu s'ar fi putut dispensa, fără ele administraţia şi economia riscând să înceteze de a mai funcţiona. Nimeni nu s'a gândit să replice la acest fals argument prin acela că dezastrul general care caracterizeză starea ţării li-se datoreşte tocmai acestor "competenţe" şi că rutina - singura "competenţă" de care dispun membrii administraţiei - este în mod precis ceea ce trebuie distrus şi înlocuit.
Clasa politică din România nu numai că este lipsită de voinţa de a face schimbări reale, dar nu posedă niciuna din competenţele cerute de punerea problemelor în termeni operabili şi de găsirea soluţiilor adecvate. Rigoarea, atât morală cât şi intelectuală, este incompatibilă cu arbitrariul absolut care este piatra de temelie a dogmaticii marxiste. Membrii clasei politice sunt, cu toţii, taraţi de formaţia lor marxistă. De aceea, ei dispun de o înaltă calificare în acele domenii şi pentru acele roluri pentru care au fost pregătiţi: înşelătoria, frauda, simularea, dezinformarea, manipularea, subvertirea, etc. Într'un interview dat canalului francofon TV5 şi difuzat la 28 Aprilie 2000, D-l Silviu Brucan căruia - ca principal formator şi mentor al actualei clase politice - nu i-se poate contesta autoritatea în această materie, a declarat despre ea că "nu merită nicio stimă" pentru că "este compusă numai din activişti de partid şi din securişti care vor să se îmbogăţească, închipuindu-şi că vor putea să facă afaceri şi să devină capitalişti cu mentalitatea şi comportamentul lor de comunişti". La rândul lor, membrii establishment-ului intelectual comunist participă la reproducerea socială a acestuia. Las deoprate diversele institute de studii politice controlate de sistem şi concepute pentru a-l perpetua. În loc să fie o şcoală de modele sociale, adică de caractere capabile să redreseze prin pilda lor coloana vertebrală a unei naţii care are nevoie să-şi regăsească demnitatea, mult lăudata "New Europe College" pare să fie doar o pepinieră de noi nomenclaturişti , fiind întemeiată pe performanţa intelectuală şi reuşita personală, nu pe educaţie, simţul datoriei şi aptitudinea de a servi: ea fabrică vedete, nu valori. Meritul se deosebeşte de ambiţie prin legitimitatea pe care i-o conferă subordonarea interesului personal faţă de cel general, a cărui expresie superioară sunt principiile morale în vigoare şi ideea de drept ce decurge din ele. Cultura şi civilizaţia sunt fenomene sociale a căror perenitate depinde de tradiţie. Fără intervenţia pilduitoare şi selectivă a depozitarului natural al tradiţiei - elita socială - specialistul rămâne un semi-doct şi burghezul un mitocan, cultivarea presupunând iniţiere şi civilizarea educaţie.

Cei peste 12 ani care au trecut de la răsturnarea lui Ceauşescu au dus România în pragul anomiei. Înşelătoria practicată în interesul egoist al grupului particular care face din puterea de stat instrumentul propriului folos este urmată de surparea autorităţii publice, de extinderea disfuncţiilor instituţionale, de secătuirea bugetului şi, în cele din urmă, la descompunerea statului şi disolvarea ţesutului social, cu riscurile de dislocare teritorială inerente incapacităţii de a mai face faţă unei agresiuni externe şi dezordinilor interne consecutive prăbuşirii economice sau conflictelor interetnice. Confuzia generală pe care dezorganizarea progresivă riscă s'o producă favorizează forţele capabile să recupereze dezordinea în propriul folos, o acţiune care nu presupune decât mijloace restrânse de acţiune. Este inutil de subliniat că cei specializaţi în diversiune şi teroare sunt cei mai bine plasaţi pentru a exploata astfel de situaţii.

* * *

Ieşirea din actualul impas şi evitarea crizei al cărei profil se conturează tot mai clar la orizont este condiţionată de consumarea rupturii cu totalitarismul marxist şi cu dominaţia sovietică, pe care le prelungeşte prin manevre dilatorii actualul regim.

Eliminarea efectivă a acestor două moşteniri ale trecutului ce grevează evoluarea României către "normalitatea" la care au ajuns Cehia, Polonia şi Ungaria, începe cu definirea punctului de ruptură, prin stabilirea adevărului şi a responsabilităţilor cu privire: a) la natura criminală şi la originea străină a regimului instaurat la 30 decembrie 1947, şi b) la faptele care viciază legitimitatea şi natura actualului regim politic de la Bucureşti (acţiunile teroriste de după decembrie 1989 şi mineriadele din 1990).

Spre a dobândi un caracter efectiv democratic, regimul politic de la Bucureşti trebuie să-şi dovedească angajamentul antitotalitar prin măsuri concrete de lichidare a socialismului-marxist, de felul celor care au fost luate pentru lichidarea naţional-socialismului. Dreptul românilor la demnitate şi la respectul celorlalte naţiuni este absolut. Afirmarea acestui drept exclude orice disparitate de tratament între socialismele totalitare, precum şi orice rezervă privitoare la identitatea dintre crimele săvârşite de ele. Cine derogă de la acest principiu se asociază cu răufăcătorii poporului român, situându-se ipso facto înafara legăturilor de solidaritate care determină apartenenţa la comunitatea naţională. Justiţia ar fi o farsă dacă pedepsirea faptelor n'ar fi proporţională cu gravitatea lor, şi n'ar mai exista deloc dacă pentru fapte identice nu s'ar da pedepse identice. De aceea, renunţarea la procesul totalitarismului marxist ar înseamna că exterminarea în massă este definită ca crimă împotriva umanităţii, şi urmărită ca atare, în funcţie de identitatea victimelor şi/sau a călăilor, şi nu ca fapt în sine. Nu este nevoie să explic dece această relativizare a crimei ar da dreptate, post mortem dar definitiv, lui Hitler . Motivele pentru care românii nu pot recunoaşte ca reprezentative şi legitime nişte instituţii politice care nu satisfac cerinţa lor fundamentală de adevăr şi dreptate sunt, aşadar, cât se poate de limpezi.

Totalitarismul şi democraţia fiind antinomice, între ele niciun compromis nu este posibil. Atâta vreme cât paranteza sovietică şi marxistă nu va fi definitiv închisă şi complect evacuată din viaţa statului şi a societăţii româneşti, România nu va fi un stat suveran şi democraţia nu va avea o existenţă reală.

* * *

10 Mai 2002.

(GID multumeste domnului Ion Varlam pentru generozitatea cu care ne-a oferit fragmentele din carte, aparuta la Editura VOG) .

Sursa : http://www.gid-romania.com/Articol.asp?ID=1376