Elita discreta pro România


ELITA DISCRETA PRO ROMANIA

Este elita formata din acele personalitati de exceptie si independente fata de sistemul de aici , dar care cunosc si inteleg Romania si problemele ei , sau chiar cunosc limba romana , inteleg spiritualitatea romaneasca si in mod dezinteresat , onest si responsabil fac pentru Romania poate mai mult decat reprezentatii ei formali si elitele ei oficiale :

Principele Charles, Ambassador of the United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland to Romania, Catherine Durandin , Dennis Deletant , Tom Gallagher, Dr. Peter Gross , Jean Lauxerois , Katherine Verdery,, Steven van Groningen, Leslie Hawke

miercuri, 12 februarie 2014

Pacientii limbii romane

Platforma Contributors.ro , un spatiu de dialog social captivant si total atipic pentru Romania , reuseste performanta rara de a promova discret un sistem de valori in acelasi timp in care impune fortat unul complet diferit. 
Fiind un cititor constant al platformei , am incercat sa surprind intr-un mod cat mai realist valorile promovate discret de catre aceasta platforma cu ceva timp in urma , aici : (http://sergiusimion.blogspot.ro/2013/05/valorile-politice-ale-comunitatii.html ; http://www.contributors.ro/dezbatere/what-goes-on-in-a-private-bedroom-between-consenting-adults-is-no-business-of-the-state/#comment-138578) , dar aceasta incercare , desi promovata la rubrica " E randul tau " , a fost dinamitata prin promovarea recenta a unui "dicteu automat" sa-i spunem , mai exact a unui gongorism ,  pe post de model la aceeasi rubrica . Mai jos este prezentata si noua promovare , si posibila asemanare prin genul proxim .





E randul tau

O pacientă – limba română De la o vreme, în gazetăria noastră culturală, dar și ...
de: Vali

Vali spune:
O pacientă – limba română
De la o vreme, în gazetăria noastră culturală, dar și prin publicații de respirație mai largă, au început să apară texte îngrijorate și exclamațiuni pre-tombale în marginea vieții de zi cu zi a limbii române. Consensul condeielor alarmate îi trece mereu cititorului o realitate perfect dezolantă: limba noastră („o comoară”, în lirica veche basarabeană) o duce otrăvit, e manipulată grosolan și bezmetic, piere treptat. Aflăm cu toții că prestigiul gramaticii e caduc, că semantica s-a „democratizat” anapoda, că stilul e mizer, precar și hirsut.
Se caută, apoi, vinovații. În primul rînd, junimea dezrădăcinată, „noii cosmopoliți” ai lumilor virtuale, generațiile deprinse cu limbajul abrevierilor haioase și al semnificanților acrobatici. Ei sunt garanția morbidă a viitoarelor atrofieri idiomatice, cavalerimea zglobie a sfîrșitului… Răi sunt, firește, și oamenii de televiziune, mai cu seamă vedetele unor mari reuniuni năclăioase, unde se bîrfește abundent, se cîntă lubric, se prostește toată suflarea. Dar nici presa nu e virgină cînd vine vorba, printre altele, de stricarea galopantă a limbii. Jurnalistica nouă știrbește cinic inteligența norodului, prezentul e călărit de figuri nătînge, textieri fără chemare, țoape și ageamii. Se scrie incult, reîncălzit, plat. Totodată, în beciurile ziarelor on-line proliferează, de cîțiva ani buni, un paradoxal și inamovibil casap al logosului: forumistul. Paradoxal fiindcă, de cele mai multe ori, cantitatea uriașă de semne grafice, verva tastată, euforia scriptomană sunt dublate de indigență, palpit zoologic și dîrze beșteleli în anacolut. Cuvîntul e asasinat prin entuziasm, hărnicie și deboșă… Inamovibil pentru că instituția cenzorului are, în aceste părți ale Europei, o tradiție de nesuferit. Am trăit jumătate de veac sub criteriile și practica cenzurii comuniste și orice excluziune, orice „Nu!” actuale sunt resimțite, prompt, ca reabilitări ale unui demonic abuz. În fine, gropari (locvace) ai limbii române sunt și/mai ales actorii vieții politice, „profesioniștii” insomniilor patriotice. Nu oferă ei zilnic, în felurite discuții și zîzanii, probe triste de rătăcire lingvistică, haos sintactic, abator lexical?
Peisajul rezumat adineauri are, bineînțeles, dreptatea lui (laolaltă cu subtonul lui de caricatură). Da, se vorbește tot mai sucit, se scrie imens, orgiac, neprincipial și șmecher, se uită accentele, noima salutară a rigorilor, luxurianța îmbătătoare a vocabularului. Se fac confuzii impardonabile, drăcovenii la nivelul topicii, extravaganțe sau poceli fonetice. E plină strada de „dialecte” mlăștinoase, stereotipii agresive, bușeli, tromboane, obnubilări și mucegaiuri. Însă, fixînd acest cortegiu de neajunsuri, n-ai cum să nu te întrebi unde și cum s-a pus în mișcare acest morb, cum se explică fișa clinică a românei contemporane. Dar cum să procedezi? Inventariezi categorii culpabile (tineretul internaut, VIP-urile, guvernanții, articlierii neinstruiți, forumiștii etc.)? Practici reductio ad comunismum? (E adevărat, comunismul a umblat masiv și îndîrjit în substanța limbii, a ținut să evacueze firescul, subtilitățile, zăcămintele incomode. Omului Nou al țărilor socialiste i se forja o Limbă pe măsură, un amestec de slogan triumfalist, protocol spectral și îndrumar tern. Și da, ticuri de comunicare specifice acelor vremuri mai pot fi întîlnite în publicistica și în poliloghia recente. Însă degradarea actuală a limbii nu e consecința directă a experimentului totalitar, nici dovada că formulistica de aparat a intoxicat peren…) Să virezi romantic la stînga, pentru a denunța ocoș stihia absolută, anume “the Global Capitalism” ?
După mintea mea, o limbă începe să arate trivial sau muribund cînd aceia care o întrebuințează se raportează la ea ca la un subînțeles invulnerabil. Adică atunci cînd limba devine, în psihologia individuală și colectivă, un soi de posesiune de fiecare clipă, un bun ce nu-ți solicită nici un episod ascetic în marginea lui, nici un fel de veghe, de manevră apotropaică, de jardinaj. Asemenea sănătății, „fiziologia” limbii rămîne în registrul inaparenței, al funcționalității de rutină. Dar dacă lucrurile stau mai prost de atît? Întreb fiindcă inițial fusesem ispitit să cred că baiul ține de sănătatea închipuită a limbii, pe care vorbitorii o presupun clipă de clipă, fără cel mai mic dubiu igienic. Cum marasmul general al limbii nu are simptomatologie (pe cine ustură un dezacord?), obștea rulează nesimțitoare aceeași colecție de vicii…
E posibil însă ca dimensiunea tacită a raporturilor noastre cu limba să nu mai conțină defelreprezentări medicale, adjective din zona imaginarului sanitar? N-am pierdut oare accepțiunilevitale ale limbajului, conștiința bioritmurilor și prezenței lui organice? În mod cert, pentru tot mai mulți conaționali, limba română nu mai e ceva trăitor, nu mai pulsează, nu mai are nimbul suprafiresc al unui daimon colectiv. (Undeva în Platon, se spune, de pildă, că cuvintele pot contamina sau, dimpotrivă, întrema sufletele…) Țara e confiscată de iminența altor belele decît suferințele limbii și de duhul acerb al altor instanțe. Verbul a retrogradat în cîmpul strictei utilități, sfîrșind în imaginea unui cod ubicuu, simplu instrument la îndemînă. Între monotonia stilului de flașnetă și țîfna anarhică a lui „anything goes” s-a format un noian de afecțiuni. Trebuie să recuperăm idealul de sănătate al limbii. Ar fi un început.
PS. Salut, de aceea, orice contribuție la remedicalizarea dialogului și neliniștilor despre ființa limbii.


Daca ati avut cumva un soc pentru ca nu ati inteles nimic , reveniti-va. Acesta a fost numai un preambul si prima treapta, discipolul este numai o umbra palida a maestrului. Abia acum puteti sa  trageti zdravan aer in piept si sa va pregatiti pentru ceea ce urmeaza. Bafta !


" Cel de al doilea obraz intins cristic palmuirii este cel al lumii maniheic-tribale. Fiindca nu atat extra-sanguinul « aproape » trebuise iubit, cat supra-sistemul neo-platonician revelat. Ceea ce fusese « adevar » in rationalismul socratic, prin coincidenta reprezentarii valorice cu a lumii propriu zise, nu asigura coerenta si stabilitate — verosimilitate — sistemelor sociale a caror destramare pornea tocmai din intemeiere. La randu-le, imperiile aristotelice s-au naruit nu atat peste Makedon, Caesar si Napoleon, cat peste absolutismul ratiunii cauzaliste.« Scopul scuza mijloacele », sau « Politica istoriei conditioneaza etica ratiunii » comanda perceptia binelui sistemist, meta-viziunea « sistemului cat mai mult pentru sistem si cat mai putin pentru integralitate si autenticitate umana ». Orice abordare intra-sistemica nefacand altceva decat sa glorifice sistemismul, autismul sistemic. Simptom de epuizare paradigmica, succesul mentalizarii integratoare se bizuie pe relativitatea intelepciunilor esuate prin pretentiile lor absolutiste. Revirimentul « renasterilor » culturale optate frecvent evidentiaza mai putin ciclitatea si mai mult propensiunea recuperarii istoriei. Oricat de complex, nici un sistem nu poate acoperi nemarginirea dimensionalitatii umane, care nu poate fi incarcerata de singularitatea mantrei cainice « eu sunt cel ce sunt », sau de cea a familiei si neamului, nici de a societatii si lumii in care traieste, ci desmarginita de toate lumile trecute, prezente si viitoare — de conventionalitatea rationalista a timpului si istoriei. In fapt, nici un sistem n-a fost nici temporal, nici… sistemic : in lumea Egiptului antic, trecutul era prezent-at prin felahul uitat social, viitorul — prin mentalitatea de anvergura a varfului piramidei. Cvadridimensionalitatea viziunilor ii fac pe Iisus si Einstein contemporani. Timpul nu este iluzie, a afirmat Kant, ci conventie. Aproprierea timpului integral tine de disponibilitatea recuperatorie a tuturor conventiilor impropriu temporal (istoric) desirate intru reintregirea spatio-temporala a — in sfarsit — normalitatii umane. Mana care tine paharul de cristal cu sampanie ridicat in cinstea prietenului pretuit bate pe umar sticlarul din Murano, o strange pe cea a cautatorului de silex. Il arata pe descoperitorul naturii gravitatiei, timpului, vietii si tuturor utopiilor.Daca nimic nu e nou sub Soare ci totul este prezent, utopia comunista n-a parazitat numai comuna primitiva, ci continua sa constituie riscul oricarei civilizatii. Nimic rau pentru o viziune trans-sistemica daca egalitarismul promovat vizeaza paritatea participativa a tuturor solutiilor culturale, a tuturor paradigmelor conventionale care structureaza nu numai prezentul fizic ci si pe cel socio-cultural. Grav, daca domina una singura, minimalizandu-le si aneantizandu-le pe celelalte. Democratia moderna n-ar fi decat bolsevism sublimat. Lucrul public, (res publicum), nefiind numai numarul majoritatii fizice, ci numarul public al paradigmelor, (a carui masura trebuie sa fie cat se poate de majoritara), republica platoniciana si comunismul stiintific au ratat de dragul bolsevismului digmocratia. Deconstructiv, impingand egalitarismul in orizontul proprietatii, pentru a-si asigura expansiunea ca iluzie a dinamicii interioare, a spulberat coeziunea celor care prin forta lucrurilor n-aveau aceleasi proportii culturale.Schitand o taxonomie a spiritului, partitiile acceptate pot vizualiza, prin figurile sale elementare, spatiul unei geometrii mentale originale. Tautologice, punctul si linia fac figura mentalului autist al singularitatii cainice. Transcendenta i se proiecteaza existential in punctiformitatea vanatorului pentru care tot ceea ce este in afara sa trebuie auto-regenerativ inseminat fie liniar fie punctual. Falusul, bratul, piciorul, cutitul, sageata, batul, sulita penetreaza, izbesc, apuca, pasesc. Liniarist programat, mentalul cainic acceseaza selectiv si exclusivist numai perceptia liniara a lumii. Lastarii, tulpinile, trunchii i-au aliniat corpul in pozitie verticala. " 
http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=86

Niciun comentariu: