Articolul recent aparut pe Contributors.ro al profesorului Vintila Mihailescu - Banalitatea binelui si iluminatii , este o demonstratie perfecta a ceea ce in jungla lui Meinong se numeste „obiect imposibil” respectiv o competenta universitara dublata de un stil prolix . Pe de alta parte , dispunand de remarcabil talent literar si scriind cu o uimitoare usurinta, autorul se simte in elementul sau in jungla conceptelor teoretice si in padurea de sensuri care o secondeaza , dar in acelasi timp selecteaza din tot ansamblul si cu o dexteritate uluitoare numai ceea ce convine scopului propus.
Din nefericire, tot acest efort este unul
gratuit si un cititor a sesizat perfect aceasta situatie :
" Articolul e lung si nu clarifica mai nimic.Fraza urmatoare contine, cred, esenta:“Pentru că justitia nu se face cu justitiari, ci cu functionari ai justitiei, pentru că într-un stat de drept functionînd normal apărarea dreptului este si ea birocratie functională, pentru că urmărirea binelui public trebuie să se apropie cît mai mult de banalitate si nu de exceptionalitate”.
Cred totusi ca aceasta situatie interesanta
este un bun prilej de a discuta ce se ascunde sub acest gen de „act gratuit” ,
pe ce principii este construit acesta si ce urmareste de fapt.
In realitate, scopul unui asemenea articol de
opinie nu este nici pe departe
acela de a clarifica, ci de a pune
intrebari si de relativiza , adica mai exact de a ridica si mai multe confuzii.
Practic intreg articolul este scris intr-o tehnica speciala a ambiguitatii
"( nici pre-prea, nici foarte-foarte" , adica "si una si
alta" ) care prin paralogisme sa aduca cititorul intr-o stare de
perplexitate adica un fel de " e spus adanc, domnule !".
Dupa prima fraza a articolului chiar ma intrebam daca merita
sa mai citim si sa decodificam un text suprasaturat de ambiguitati, confuzii,
paradoxuri si exprimari si care se bat cap in cap :
„ La noi, statul de drept… ne ia totdeauna prin surprindere și deci necesită intervenții extra-ordinare.”„… statul de drept se manifestă predilect prin acțiuni extra-ordinare , iar binele comun este urmărit prin măsuri ieșite din comun?”„…ceea ce numim, juridic, „statul de drept” este un regim social al „banalității binelui” ( adevarat –s.n.)…. Așa ceva nu se întîmplă cu adevărat nicăieri și puțin probabil că se va întîmpla vreodată (fals –s.n.).”
La o
privire atenta observam ca nu este clar despre ce fel de „stat de drept” vorbim , nici
ale cui sunt de fapt interventiile extra-ordinare, etc. pentru ca autorul nu opereaza
cu sensuri clare nici in acest caz , nici cele care urmeaza , si folosind
tehnici ambigue incalca regulile generale unanim acceptate intr-un discurs.
Daca tot nu este clar despre ce fel de „stat de
drept” vorbim, ca lucrurile sa fie si mai interesante este aruncata o
suspiciune si asupra cetatenilor care il populeaza . Daca teza de baza a
egalitarismului comunist si a santajului de sistem era una de genul : „nimeni nu este de inlocuit” , in timpul
tranzitiei originale de la noi , aceasta a devenit una a prezumtiei
generalizate de vinovatie si/sau coruptie in care , nu-i asa , „toti pot fi
supusi greselii si fiecare are un pret” .
In cazul de fata , autorul avanseaza exact
aceasta teza :
„ Pe scurt, sîntem cu toții oameni „banali” care, puși în situație, putem să devenim în cel mai banal mod cu putință „îngeri sau demoni” și vom acționa (fără a prinde chiar de veste – vorba poetului…) în consecință, convinși însă, și într-un caz, și în celălalt, că facem ceea ce trebuie.”
Afirmatiile sunt gratuite , pur speculative de
genul dezbaterilor scolastice din Evul Mediu care incercau sa afle un raspunsul la
intrebarea „Care este sexul ingerilor ?” si continua in cascada trecand de la atitudinea contemplativa ( „banalitatea raului” ) la disiparea vinovatiei si la anularea dimensiunii morale a unor
comportamente altruiste ( „banalitatea binelui ”) :
„Cu această ocazie, pe de o parte, s-a aliniat „banalitatea răului” , acoperită de hîrtii și practici curente: nu am făcut decît ceea ce făceau toți în „sistem”. Pe de altă parte, „banalitatea binelui” : unii s-au întors pur și simplu în foc pentru a-i salva pe alții, cunoscuți sau nu; cei care au scăpat, au mărturisit apoi că pur și simplu asta au știut să facă, așa au simțit, așa li s-a părut firesc. Nimic extra-ordinar nici de o parte, nici de alta…” ( atunci care mai este diferenta intre bine si rau ?! –s.n.) .
In mod absolut
surprinzator , autorul se multumeste doar sa constate existenta unor anomalii de
sistem) in care nu exista nici cauze,
nici vinovati, exact ca in moto-ul
filmului „Calauza „al lui Tarkowski ( „a
venit ceva in lume fara chip si fara nume” ) si sa puna intrebari retorice in
care se amesteca in mod profesionist planurile discursului, actiunile institutiilor cu reactiile
populatiei, cauzele cu efectele , etc. iar rezultatul nu poate fi decat o
punere sub semnul intrebarii a ordinii de drept , a justititiei sociale, si a
eficacitatii institutiilor care lupta cu anormalitatea sociala, etc. :
„Voi începe aparent trivial cu „legea anti-fumat”. Era firesc să fie elaborată o astfel de lege, după prima încercare parcă dedicată eludării. Dar de ce a trebuit să fie mai catolică decît papa, mai europeană decît UE, mai restrictivă decît oriunde? (s.n.) ”„Mai exact, trebuia aplicată legea existentă. A fost astfel mai mult o măsură excepțională de aplicare în regim extra-ordinar a legilor ordinare dintr-un anumit domeniu. Doar că în acest regim extra-ordinar țara întreagă se află, de jure, în situația de a nu avea „aviz de funcționare”(s.n.) .„Am asistat la o astfel de razie și l-am urmărit pe tînărul ofițer care făcea procesele verbale: ferm dar politicos, ridica permisele ( auto-n.n.) cu o sinceră mîndrie a lucrului bine făcut. E dispoziție europeană, noi sîntem primii care o aplicăm! – a explicat el, transfigurat, la un moment dat.”„În sfîrșit, un exemplu tabu: DNA. E bine că există? Mda (s.n.), e bine. Mai exact, e bine că, în sfîrșit, se aplică legea și acolo unde ajunsesem cu toții să credem că nu poate ajunge. Dar de ce e nevoie de o instituție extra-ordinară care să aplice o legislație ordinară ( s.n.- chiar asa, de ce ?! :)) Justitia pur și simplu, nu ar trebui să fie suficientă pentru a face justiție ? Desigur, este ceva spectaculos să-i vezi pe toți acești inamovibili ai echipei naționale de corupție atinși, în sfîrșit, de „brațul lung al legii”, dar aș face o distincție între prezentarea spectaculosului și spectacularul prezentării : cazul din urmă seamănă a circ fără pîine…(s.n.)”.
Abordarea
contemplativa a realitatii sociale are si o posibila explicatie. Pentru
sociologul Vintila Mihailescu nu exista societati in care binele public devine
o practica ordinara :
„Banalitatea binelui ……. se referă, după cum am mai spus, la utopia unei societăți ideale, în care binele public devine practică ordinară ( s.n.), iar les justes, „cei drepți” despre care vorbește Terestchenko, sînt cetățenii banali ai societății.”
In acest caz , intrebarea ar fi cum ar califica atunci existenta democratiilor occidentale consolidate in care avem si state cu cel mai bun sistem educational din lume , cu cel mai bun sistem de sanatate din lume, cu cel mai ridicat nivel de trai ,etc. ) .
Acest negativism si nihilism social este de fapt un mod de a eticheta spiritul civic si practicarea binelui public, respectiv un punct de plecare pentru speculatiile ulterioare despre „misticismul binelui public”. Mai exact , pentru sociologul Vintila Mihailescu nu par sa existe spirit civic, valori civice, comunitare , nationale, spirit civic, etc. In egala masura, Uniunea Europeana cu directivele ei , Bruxelles-ul si Washington-ul nu fac decat sa emita decat unele „cadre de negociere” pe care Romania nu le-a negociat de fapt niciodata in folosul ei ca si cand ar fi oprit-o cineva :
„ Pentru a practica acest soi de misticism al binelui public, ei cred și într-o sursă „divină” a acestuia, în raport cu care ei înșiși sînt doar mesageri providențiali. Rînd pe rînd sau după caz, această sursă de unde emană „Verbul binelui’ este Neamul sau Uniunea Europeană, cu capitală la Bruxelles sau Washington, nu contează.”
Dincolo
de aceste personificari bune poate in literatura ( ce inseamna in realitate sursa „divina” , „Verbul
binelui”,etc. ?!) , pentru sociologul Vintila Mihailescu
valorile europene in general sunt de fapt optionale deoarece ar fi aflat chiar de
la sursa ca directivele europene in general :
„ nu sînt, de fapt, decît cadre de negociere (și pe care, după cum mi-au mărturist, off the record, mai mulți funcționari uropeni, România nu le-a negociat aproape niciodată în avantajul său)”
In
sfarsit , sociologul Vintila Mihailescu este de-a dreptul iritat de aceasta prezumata inflatie a spiritului civic ( bun sau rau ) al
romanilor asa cum se manifesta acesta in prezent :
„Poate că este adevărat că am avut – și încă mai avem – nevoie, nu știu de ce, de un erou salvator, de un justițiar providențial, dar acum parcă prea mulți se înghesuie să-și ofere serviciile excepționale(s.n.)”.
Concluziile
autorului la propriul articol sunt la
fel de tautologice si de ambigue ca intreg textul :
„ În concluzie: banalitatea binelui este un ideal de neatins ( s.n.-oare ?!) , dar totuși de urmărit permanent; dimpotrivă, excepționalitatea binelui, practicarea lui în regim extra-ordinar (s.n.-adica ?!) nu va institui niciodată o ordine socială funcțională” .„…banalitatea binelui poate cădea oricînd în banalitatea răului ( paralogism-s.n. ) : un bine practicat iluminat – adică orb – în numele binelui public (s.n.) și nu ca bine public (s.n.) poate aluneca oricînd în arbitrar, și de aici în totalitarism.”
Dupa toate aceste piruete si volute abstracte prin „meandrele concretului” in care nisipul se scurge printre degetele autorului si ale cititorilor sai si nu mai ramane aproape nimic , ramane intrebarea ce a reusit sa faca acest interesant articol in afara de ridicarea unor dubii asupra statului de drept, asupra institutiilor si valorilor europene, etc.
Daca a reusit ceva in mod cert , a reusit sa evite orice discutie asupra starii de fapt din societatea romaneasca si asupra cauzelor ei , respectiv asupra metodelor si tehnicilor de conducere si de guvernare de tip birocratic-administrativ si represiv care certifica existenta unei anumite mentalitati la acest nivel si care nu au nici o legatura cu probleme reale ale societatii, cu normalitatea sociala , democratica si europeana si cu asteptarile cetatenilor, dar , cum spunea odata Wittgenstein , " despre lucrurile despre care nu putem vorbi trebuie sa tacem" .
http://www.contributors.ro/editorial/banalitatea-binelui-%c8%99i-ilumina%c8%9bii/#comment-275994
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu