Elita discreta a României


ELITA DISCRETA A ROMÂNIEI

Este elita formata din acele personalitati de exceptie si independente fata de sistemul de aici , dar care cunosc si inteleg Romania si problemele ei , cunosc limba romana , inteleg spiritualitatea romaneasca si in mod dezinteresat , onest si responsabil fac pentru Romania poate mai mult decat reprezentatii ei formali si elitele ei oficiale :

Dr. Peter Gross , Steven van Groningen, Leslie Hawke, Jean Lauxerois, Peter Damian Hurley

Saturday, April 9, 2016

Testarea psihologică a profesorilor este anticonstituţională

In 2003, in urma cu exact 13 ani ,  a fost publicat pentru prima data un exceptional interviu cu doctorul in psihologie Dan Gogleaza , distins psihoterapeut din Germania . Acest interviu de referinta pentru psihologia romaneasca din ultimul sfert de secol si de un dramatism zguduitor pentru orice constiinta morala si profesionala din domeniu, ar fi trebuit sa schimbe directia  in care evolua psihologia romaneasca  , dar nu a avut nici o consecinta asupra mentalitatii celor care au confiscat acest domeniu profesional si i-au hotarat destinele. 
Consecintele se vad si astazi . 



Testarea psihologică a profesorilor este anticonstituţională
Interviu cu dr. Dan Goglează de Liviu Antonesei

Publicat în revista Observator Cultural nr. 194 din noiembrie 2003 şi în revista Psihologia Socială nr. 12 din 2003 a Universităţii Al.I.Cuza-Iaşi. Reluat şi pe site-ul www.asymetria.org în noiembrie 2006

Domnul Dan Goglează este doctor în psihologie şi psihoterapeut în praxisul propriu în Germania. Absolvent al facultăţii de istorie-filozofie, secţia psihologie-sociologie a Universităţii Iaşi în 1976, a profesat ca psiholog clinician 10 ani la Focşani iar din 1986 trăieşte în Leverkusen. Este membru al Asociaţiei Psihologilor Germani-BDP, al Asociaţiei şi Camerei Psihoterapeuţilor – VPP si BVVP, al Societăţii de Hipnoză – DHG, supervizor şi psihoterapeut autorizat de Asociaţia Casei Medicilor Germani iar în anul 2002 i s-a editat o carte la Editura „Polirom” intitulată „Psihoterapia – ca relaţie a schimbării individuale.”
LA – Liviu AntoneseiDG – Dan Goglează
 ( Sublinierile din text imi apartin  - S.S. )




LA – Prin problemele deontologice atinse, cartea ta devine, în contextul actual, o lectură obligatorie atât pentru specialişti cât şi pentru unii factori de decizie. La noi, printr-o ordonanţă a Ministerului Sănătăţii şi al Educaţiei, se cere executarea unui examen psihologic anual pentru profesori, atât universitari cât şi preuniversitari. Care este părerea ta şi dacă în Germania profesorii sunt supuşi unei asemenea testări?
DG – Nu cred că aici ar putea veni cuiva o asemenea idee, nici măcar în glumă. Eu sunt în principiu împotriva ideilor de „europenizare” forţată şi cu orice preţ, a aplicărilor neadaptate de măsuri şi reguli impuse de „sus sau de alţii”, cred însă că prin această măsură sărim mult peste normele Europei democrate. În Germania nici profesorii şi nici alţi educatori nu sunt testaţi şi nici nu trebuie să treacă pe la psihiatru. La începutul practicării profesiei de medic, psiholog, profesor sau alte profesii prin care se intră în contact cu persoane, este necesară doar o adeverinţă simplă de la medicul de casă precum că nu te afli în evidenţă cu boli psihice cronice şi asta-i totul pe toată perioada practicării profesiei. O asemenea măsură pune mari probleme deontologice, metodologice, tehnice şi nu la urma urmei chiar social-politice.

LA – De ce politice? Asta-i ordonanţa, ea se aplică deja, psihologii au treabă şi profesorii completează cuminţi chestionare, dacă li se dau cumva.
DG – Dacă eu povestesc asta aici, voi fi întrebat dacă nu cumva în România s-a instalat o nouă dictatură. Orice aluzie depreciativă la sănătatea psihică a cuiva este interzisă constituţional iar ierarhizările de nivel mintal, în susţinerea unor măsuri sociale, sunt considerate aici elemente clare de rasism. Prin această măsură sunt discreditaţi aparent numai profesorii însă, psihologii se vor discredita singuri, în primul rând pentru că acceptă acest lucru şi pentru că nu sunt pregătiţi în nici un fel pentru un asemenea examen.

LA – Nu eşti cam depreciativ totuşi faţă de colegii noştri?
DG – Nu, eu constat o realitate, cunosc bine situaţia psihologiei de acasă şi un asemenea examen presupune mai multe faze de pregătire, de la clarificarea problemelor metodologice până la realizarea unor standarde comune la nivel naţional. Absenţa unui lobby profesional, comparativ cu cel al medicilor, de exemplu, face ca psihologii să fie orbiţi de ofertă şi să se supraaprecieze. Deontologic vorbind, nu există o acoperire profesională a acestui act întrucât nu există nici un Cod Etic aprobat sau semnat de vreun psiholog în România la terminarea studiilor sau în cadrul Asociaţiilor profesionale cărora le aparţin prin calificări postuniversitare iar Colegiul Psihologilor, care ar putea avea rolul supervizării etice şi deontologice, nu a fost încă aprobat de Parlament. Orice relaţie psiholog – client/pacient pune problema rezolvării ecuaţiei de „putere” prin încercarea fiecăruia de aşi adjudeca dreptul definirii relaţiei. Este un aspect general tipic oricărei relaţii umane, însă psihologul autorizat pentru testări diagnostice sau alte avize este un specialist el însuşi antrenat şi terapizat să nu-şi va folosească abuziv şi în detrimentul OMULUI rolul încredinţat.

LA – Cum adică, psihologii trebuiesc terapizaţi şi autodiagnosticaţi?
DG – Bineînţeles, atât de profesorii lor care-i supervizează până la obţinerea autorizaţiilor de care au nevoie cât şi de colegi în cadrul experienţei proprii în terapia de grup obligatorie. Nu poţi lăsa destine şi situaţii umane sensibile pe mâna unor persoane nepregătite deontologic, neacoperite organizatoric, fără experienţă sau fără să-ţi fi făcut „propria igienă psihică” adică fără a-ţi fi prelucrat propriile penibilităţi sau traumatisme.
LA – Păi în situaţia asta nimeni nu corespunde condiţiilor pe care le descrii! Ce facem atunci?Da de ce avem totuşi nevoie de atâta deontologie?
DG – În această situaţie ea este mai importantă chiar decât metodologia şi uite de ce. Nu uita că este vorba de a examina personalitatea unor „modele sociale” cu autoritate educativă şi morală, recunoscută în orice societate şi în toate timpurile. A pune un dascăl la un asemenea examen este un supliciu moral şi poate aduce un prejudiciu fără precedent autorităţii sale. Printre altele orice elev, nemulţumit de notă sau de vreo măsură educativă luată de un profesor, o poate contesta pe „motive psihologice”. Se depreciază concomitent şi percepţia socială a psihologului devenit astfel un fel de „justiţiar” şi, în loc să crească accesibilitatea populaţiei la consultaţia psihologică şi încrederea în psiholog, se va obţine exact contrariul. Eu mă îngrozesc la ideea că, psihologii vor trece acum la „vânat” de personalităţi schizoide, de perverşi potenţiali şi nevrotici obsedaţi, înarmaţi cu săgeţile unor chestionare fragile şi nevalidate pe populaţia pe care doresc s-o testeze. Şi ce-o să facă psihologul respectiv cu diagnosticul pus? Sub ce formă îl poate comunica persoanei fără s-o destabilizeze psihic (având în vedere efectele catastrofale ale unei sugestii autorizate) sau conducătorului instituţiei, fără a prejudicia moral prestigiul celui în cauză şi fără a viola secretul profesional. Confidenţialitatea privind sfera intimă, psihică, a unei persoane este un drept inalienabil constituţional, iar informaţiile „încredinţate” trebuiesc păstrate minimum opt ani sub cheie şi eventual transmise psihologului care preia activitatea respectivă prin protocoale de reglementare stricte. Eu am tradus anul acesta Codul Etic al Asociaţiei Psihologilor Germani, în care sunt elucidate aceste principii şi reguli, l-am pus la dispoziţia colegilor români iar dacă Colegiul Psihologilor Români ar fi fost aprobat de Parlament nu s-ar fi ajuns acum în această situaţie. Acest cod poate fi citit în Internet pe frontalul Home Page-ului Catedrei de Psihologie a Universităţii Iaşi. Asigurarea confidenţialităţii este un aspect esenţial al activităţii psihologului în toată lumea şi el nu poate fi obligat, de nici o instituţie sau terţi, la dezvăluirea datelor pe care le deţine despre o persoană, fără acordul în scris al acesteia şi cu precizarea exactă a conţinutului.
LA – Vrei să spui că la voi nu se dau avize profesionale de apt sau inapt, nu se pun diagnoze psihice?
DG – Nu, ele nu sunt dezvăluite, casele de asigurări primesc un cod numeric iar avizul psihologului şcolar, de exemplu, este doar o recomandare faţă de care orice părinte se poate prevala şi, să-şi dea copilul la ce şcoală doreşte, pe răspunderea sa. Rezultatele la testele de performanţă sau de inteligenţă nu se arată niciodată şi sunt comunicate într-un limbaj neutral, ceva în genul „rezultatele nu sunt suficient de convingătoare pentru a susţine că dumneavoastră sunteţi tocmai potrivit pentru această meserie dar nu şi pentru altele” sau dacă este vorba de un atest de psihologie auto se scrie cam aşa: „conform studiilor x, y nu putem exclude probabilitatea repetării în viitor a faptelor de încălcare a regulilor de circulaţie manifestate în antecedente.”
LA – Cum adică în antecedente ? Să înţeleg că nu se face un examen psihologic la începutul şcolii de şoferi?
DG – Exact aşa este, dreptul la un carnet de conducere este unul democratic şi nu este pus, în Germania. la „probe de testare.” Nu există un examen aptitudinal psihometric nici înainte de a se începe şcoala de şoferi şi nici după aceea. La urma urmei, accidentele de circulaţie sunt adesea cauza supraaprecierii aptitudinilor şi aceasta este o problemă de caracter. Aptitudinea te poate salva doar într-o situaţie dificilă, caracterul o face însă mereu.
LA – Deci nu se face o testare psihometrică în toată regula nici în acest caz?
DG – Corect, fac un examen psihologic la TÜV, acolo unde sunt verificate tehnic şi maşinile, doar cei care încalcă în mod repetat reguli de circulaţie şi-şi consumă cele 9 puncte de la Flensburg, cei cu probleme de alcool repetate sau eventual cu alcoolemie foarte ridicată, caz în care se conchide un consum regulat de alcool iar dacă respectivul stă pe picioare şi merge drept este desigur un alcoolic pentru că-l suportă fără dificultăţi „vizibile.” Examenul constă, pe lîngă probele de sânge, numai dintr-o discuţie în care se pun câteva întrebări de rutină. Psihologul este un analist profesionist care reuşeşte să observe ceea ce este esenţial în comportamentul celui examinat. Nici în cazul repetării examinării nu se aplică vreo probă de aptitudini, ci doar un interviu liber, deschis dar foarte bine centrat pe esenţa problemei de fond: de ce şi cum s-a ajuns la această situaţie, care este explicaţia personală a faptei, cum s-au petrecut faptele, care este definiţia personală a problemei şi ce a făcut persoana, de la ridicarea permisului şi până la data examinării, pentru rezolvarea problemei devenite conştiente.
LA - Vrei să spui că noi nu putem face o asemenea discuţie sau că metodologia de testare psihologică nu e pusă la punct?
DG – Aici ar trebui să-mi răspundeţi dumneavoastră. Stimate domn, psihologia nu înseamnă a aplica doar teste, asta e doar o fază de început a ei, un fel de componentă ludică dacă vrei. Psihologia experimentală şi psihometria s-au dezvoltat din complexul psihologiei de a fi recunoscută ca ştiinţă. De pildă, Freud nu a aplicat niciodată un test. Testele au o valoare orientativă şi nici un chestionar cu variante de răspuns standardizate nu poate surprinde aşa zisele latenţe, potenţiale de profunzime sau dinamica personalităţii care ar fi scopul „abscons” presupus al ordonanţei. Deci, dacă se vizează aşa numitele latenţe, ele ar putea fi sesizate numai prin interpretarea răspunsurilor la întrebări deschise, nestandardizate, prin interviuri clinice de tip analitic-introspectiv sau prin teste proiective aplicate individual într-o atmosferă de încredere absolută. Toate aceste criterii cer timp şi presupun o rutină de ani de zile în aplicarea lor, plus o experienţă clinică îndelungată. Cele mai performante laboratoare psihometrice din România au nevoie de 6 până la 8 ore pentru un aviz psihologic, fără a se intra în detalii de personalitate. Poţi să-mi explici cum pot fi testaţi serios un număr de 10000 de profesori într-un judeţ de mărimea Bacăului, de exemplu, când acolo nu există decât 2-3 psihologi clinicieni experimentaţi?
Un alt aspect este lipsa unui institut specializat cu publicarea testelor şi instrumentelor psihologice autorizate de circuit închis, validate şi recunoscute pe teritoriul României, aşa cum este cazul celui de la Göttingen în Germania. Validarea unui test de personalitate mai complex este la fel de complicată şi de precisă ca o lucrare de doctorat. Fără seturi de teste autorizate şi validate nu se pot face decât aproximări şi vor apare contestaţiile. Acest lucru trebuia însă prevăzut şi atunci va fi nevoie de existenţa unei variante „martor” a aceluiaşi test, cum este cazul testului 16 PF Cattel forma A şi B, pentru retestare. Retestarea se impune şi în cazul în care scala de sinceritate a testului dă valori negative, un caz frecvent în situaţia în care examinatul stă sub presiunea de a face o „impresie bună”. Un psiholog neexperimentat poate interpreta „nesinceritatea” ca o tară de caracter şi să refuze avizul.
LA – Eu am discutat cu unii profesori şi pot spune că ei au chiar o atitudine favorabilă, s-au supus cuminţi ordonanţei şi încearcă să-şi procure cum pot avizul anual.
DG – Repetarea anuală a unui examen psihologic este un exces de psihologizare care va duce la generalizări evaluative, degradându-l la o formalitate fără sens şi nu va schimba cu nimic problemele conflictuale din şcoli. Prevăzut astfel, examenul îi va deziluziona pe toţi şi nu cred că acesta este un serviciu adus psihologiei şi celor care au nevoie de ea, ca de o formă de îmbunătăţire a situaţiei psihice personale. Atitudinea pozitivă a profesorilor eu o înţeleg astfel: să nu uităm că, înaintea apariţiei psihologiei ca ştiinţă, profesorii au fost şi psihologi sau, altfel spus, pedagogia e mai veche ca psihologia, deci prin formaţie există o sensibilizare la psihologie ceea ce-i face mult mai introspectivi şi receptivi, la problemele pe care le au, decât oricare altă categorie socială. Dar dacă sunt conştienţi de probleme, atunci ei nu mai au nevoie de precizările unor etichetări suplimentare abstracte, ci doar de ajutor calificat în depăşirea lor. Dacă n-ar fi constrânşi la examinare şi ei s-ar prezenta de bună voie la psiholog, atunci acesta ar trebui să le dea un aviz pozitiv fără nici o examinare, fiind suficient „insight”-ul problemei în primă instanţă. Iar dacă prin examen nu se pun şi speranţe de „remediere, tratare” a problemelor atunci el nu ajută cu nimic, mimându-se doar „ajutorul”. Speranţele pe care le au profesorii, de a-şi soluţiona unele conflicte sau probleme de sănătate psihică, nu este posibilă decât prin consilierea psihologică periodică într-o relaţie de încredere, prin moderarea unor grupe de „autoajutorare reciprocă” de către psihologi cunoscători ai problematicii depistate, prin forumuri de clarificare a populaţiei sau schimb de experienţă interactivă.
LA – Aşa cum mi-ai prezentat situaţia acum, mulţi vor fi tentaţi să creadă că, singura persoană competentă, care ar putea face acest lucru perfect, ar fi domnul Goglează!
DG – Mie îmi plac provocările pentru că te obligă să fii sincer şi, dacă n-ar fi o ordonanţă, aş face-o cu plăcere şi gratis, numai că am ceva împotriva „ordonanţelor şi ordinelor”, ca să-l „plagiez”, un cuvânt la modă acum acasă, pe domnul actor Marcel Iureş din frumosul act de conştiinţă făcut în presă. Nu, nici domnul Goglează şi nici alţii o mie ca el nu vor reuşi această muncă sisifică şi inutilă. Ca profesionist LIBER de contingenţe politice, a nu se uita că un psiholog care face politică e o contradicţie în termeni, eu fac politica OM prin transcenderea oricărei alte determinări şi fără a face diferenţe. Desigur că diferenţele umane sunt o realitate însă eu nu am făcut şi nu fac diferenţieri între oameni. Asta îmi dă libertatea de a folosi termenii care descriu cât mai exact şi profund o stare de lucruri. Ca bun psiholog ce eşti, domnule Antonesei, eu ţi-aş înţelege întrebarea şi în alt registru: de fapt care-i problema ta domnule Dan Goglează? Şi, ca unul care mi-am făcut ceva ordine şi prin subsolurile conştiinţei, am să-ţi răspund deschis: în primul rând am o intoleranţă la agresiunea de orice natură, cum ar fi agresarea poporului meu de acasă prin tot felul de măsuri, de ordonanţe, de schimbări cu condiţia de a nu se schimba nimic şi de recursuri în anulare date din pseudomotive de pseudominiştri într-o pseudodemocraţie. În al doilea rând am o naivitate naturală să cred că trebuie să-i apăr pe cei care nu reuşesc s-o facă aşa cum şi-ar dori. În al treilea rând este şi o reacţie sentimentală dacă vrei, eu am avut numai experienţe afective pozitive cu profesorii mei.
Mi-aş permite totuşi o întrebare: care au fost de fapt situaţiile reale care au „declanşat” ordonanţa şi cum de s-a ajuns aşa de departe, încât să se încalce drepturi constituţionale, tot suntem noi pe cale să votăm Constituţia?
LA - In principiu, eu înclin să cred că mecanismul a fost cam aşa: presa noastră semnalează permanent cazuri dramatice, de abuzuri de tot felul prin şcoli şi în care se fac repetate referiri la singura soluţie „posibilă şi salvatoare” care ar fi examinarea psihologică a cadrelor didactice. Fapt este că zeci de ziarişti sunt absolvenţi mediocri ai unor facultăţi de psihologie private, la fel de mediocre. Având la dispoziţie trompeta gazetelor sau chiar a televiziunii, la care sunt angajaţi, ei sunt în situaţia de a influenţa uneori măsurile guvernanţilor mai puţin pregătiţi. Faptul că nu există un for ştiinţific şi profesional care să fie consultat, face ca să se ajungă la astfel de soluţii aberante. Colegiul Psihologilor ar putea juca cu siguranţă acest rol.*) Dar, culmea, cine crezi că se opune cel mai tare? Ministerul Învăţământului! In ce priveşte legislaţia, lucrurile sunt uneori şi mai grave. Există o lege sau ordonanţă care prevede o listă năucitoare de angajaţi care trebuiesc evaluaţi psihologic periodic. Dar lista este atât de absurdă încât nimeni nu o aplică.
DG – O asemenea măsură n-o poţi justifica nici prin fapte luate de pe stradă şi nici rezolva pe principiul colectivismului roşu „pentru unul trebuie să sufere toţi.” Ceea ce mă îngrijorează cel mai mult este neîncrederea în profesori şi care, analitic vorbind, nu este decât reflexul unei neîncrederi generale mai profunde care afectează societatea noastră, o proiecţie a propriilor slăbiciuni, frici şi a neputinţei de a se găsi soluţii transparente la problemele pe care le avem. Îţi dau perfectă dreptate, în privinţa pseudoexplicaţiilor psihologice, dar asta nu e o scuză a lipsei de discernământ politic, ordonanţa trecând mult peste nivelul unei măsuri strict administrative.
Referitor la pseudoexplicaţiile unor „pseudospecialişti” din presă: am citit acum un an despre sinuciderea unui şcolar de 12 ani căruia îi plecaseră părinţii în Italia la muncă. Se explica acolo că el ar fi făcut-o din „curiozitate” şi actul trebuie privit ca unul individual. Sună ca în plenarele pcr-ului, pe vremuri nici nu erau sinucideri, ci nişte reacţii singulare ale unor persoane dezaxate, bolnave mintal şi cu care o societate „sănătoasă” nu trebuia să se identifice! Nu numai că este superficial să primim astfel de explicaţii, ci şi dăunător pentru că alimentează iresponsabilitatea vizavi de fenomenele „noastre de viaţă” şi nu ale unor „extratereştri.” Fără a intra în amănuntele acestui subiect extrem de sensibil şi legat de care trebuiesc analizate problemele autodistructivităţii fiinţei umane, temă cam grea pentru un interviu, nu trebuie uitat, nici un moment, că sinuciderea este un fenomen social profund declanşat într-o „familie”, un SOS disperat după afecţiunea refuzată, un strigat de „ajutor” simptomatic care ni se adresează şi nu-l înţelegem la timp întotdeauna. Ca să ajungă totuşi la noi, el nu trebuie înţeles ca „şantaj afectiv” ci tradus ca atare şi exact. Explicaţia „din curiozitate” este simplistă şi îngrozitoare, ea fiind lipsită de cea mai elementară empatie, semnul oricărei maturizări sociale. De ce să nu fi fost „curios” să-şi vadă părinţii şi Italia, aşa cum gândesc cei de seama lui? Acest adolescent avea în 1990 în jur de 2-3 ani, iar „haosul social”, resimţit empatic în reacţiile zilnice ale părinţilor, ei înşişi debusolaţi de evenimentele de după 1989, i-a marcat definitiv inconştientul. După câţiva ani părinţii pleacă în Italia, căldura emoţional-afectivă şi climatul de protecţie/siguranţă, necesare unei dezvoltări psihice normale, este întreruptă. El se simte „abandonat/părăsit” la bunici, armonia universului familial dispare, reperele unei raportări „masculine” lipsesc, întrebările de la pubertate rămân fără răspunsuri, neliniştile şi conflictele zilnice fără o explicaţie. Bunica este depăşită de întrebările puse, lipsa rezonanţei afective devine autoculpabilizare iar gândurile de vinovăţie şi autoagresiune capătă un caracter obsesional. Cum gândurile de sinucidere nu sunt exprimate niciodată imediat, frica de a face ceva ce nu doreşti diminuează progresiv şansele autocontrolului, iar cercul vicios al acestora tinde să se autoîmplinească (autoprofeţia „de ce ti-e frică nu scapi”). Orice gând negativ, ce nu este clarificat sau eliminat de raţiune/logică, devine o autosugestie care nu mai întâmpină nici o rezistenţă interioară, ea fiind preluată ca atare de inconştientul lipsit de cenzură si raţiune proprie. Situaţia, în care s-a declanşat sinuciderea, nu este nici cauza şi nici nu ne spune vreodată ceva despre procesul destructiv al dorinţei de a trăi. Şi unde este rolul şcolii, al profesorilor sau mai bine zis în ce fel ar trebui să reacţioneze cei pe care-i „testăm” acum? A pune o întrebare nu costă nimic însă ea îţi poate salva viaţa! Mai ales dacă ai norocul să primeşti unul care atinge simplitatea esenţială, nu-i aşa? Prin acestea însă noi depăşim cu mult cadrele propuse interviului de faţă.
LA – Mulţumesc pentru interviu şi deşi ştiu că nu ai timp, te-aş ruga să discutăm peste o lună despre sinucidere şi rolul psihologului sau psihoterapeutului.
DG – Cu plăcere şi pe data viitoare.

Sursahttp://www.gogleaza.de/publicatii/Testarea%20psihologica%20a%20profesorilor%20este%20anticonstitutionala.pdf



Nota

*) Colegiul Psihologilor din Romania a aparut ulterior , dar a actionat exact cum a prevazut psihoterapeutul Dan Gogleaza ca nu ar fi trebuit sa o faca. 

No comments: